48 – Cum m-am pus de acord cu Petre

cuc-001

După ce-am terminat de scris declarația din 12.08.1981, așa cum am reprodus-o și adnotat-o în episodul precedent, cpt. Pîrvulescu i-a făcut semn lt-ului Vișan să i-o transmită, iar după ce a citit-o cu atenție, mi-a cerut să o semnez pe fiecare filă, după care și-a pus și el apostila și semnătura de boss anchetator, în susul primei pagini, și i-a zis unui subordonat să mă conducă în hol, unde s-aștept până mă cheamă el (făcându-mi semn să-mi iau și geanta sport, dar nu și diplomatul de vinilin, rămas pe masa căpitanului). În timp ce așteptam în hol, presat de o tensiune enormă, care aproape că-mi spărgea pieptul, m-am uitat la ceasul de mână: era undeva în jur de ora 13:30. În circa un sfert de ceas, a ieșit lt.Vișan cu diplomatul meu, pe care mi l-a înmânat zicându-mi : „Hai să mergem!” „Unde să mergem?” am bâiguit. „Cum unde? Acasă, la Corabia!” a zâmbit. „Și dacă nu vreau să merg?” l-am întrebat, încordat. „Ba mergi cu mine, măi! Căci doar nu vrei să te duci în altă parte!” a conchis locotenentul, bătând șaua ca să priceapă maalaua. „Sunt arestat?” l-am mai întrebat, pășind spre ieșire, cu diplomatul care mi s-a părut mult mai ușor (am văzut mai târziu că nu-mi mai lăsaseră decât mersul trenurilor și agenda de serviciu). „Păi unde vezi tu că ești arestat ? ”, a zâmbit Vișan. „Eu doar te însoțesc la Corabia, ca un concitadin”. „Și cum rămâne cu cererile mele?” am supralicitat. „Nu știu! Șefii mai mari decid!”.

Ieșind pe peronul din fața Direcției Penale ne-a preluat o Dacie cu nr. scurt și am plecat spre Gara de Nord, unde am ajuns în jurul orei 14:30, astfel că am prins acceleratul A 243, cu plecare din București  Nord la 15:13 și sosire în stația Caracal la 17:29 (v. Nota nr.1), fiecare dintre noi cumpărându-și biletul București – Corabia , clasa a II-a (însă securistul i-a șușotit ceva casierei de la ghișeu, astfel că fătuca ne-a dat locurile unul lângă altul, de parcă eram  neamuri). Negăsind pe Net fișa de Secu a lt-lui Vișan, pe care s-o conspectez în postmodernitate, cum ar veni, n-aș putea preciza acum dacă Vișan ista era mai mare sau mai mic ca mine, ca etate, mai degrabă aș fi înclinat să cred că era c-un an-doi mai mare (io voi fi fost mai târziu – în caz că nu eram, deja, la ora aia, nu mai rețin precis – coleg de serviciu, la UJCAP Olt, zona CUASC Corabia, cu soția lui, frumoasa Niculina, care era cam de seama mea, sau poate mai tânără, da).

După plecarea trenului din gară și după ce-am mai tăifăsuit în compartiment ca doi buni amici, despre una-alta, Vișan mi-a propus să mergem la vagonul-restaurant, la o bere. „Nu te supăra, dar nu mai am aproape nicio lețcaie”, m-am scuzat. „Nu te supăra – mi-a replicat el fără urmă de maliție-n glas – însă eu nu te-am întrebat dacă ai bani. Ești invitatul meu!” Ajungând la vagonul-restaurant, care era aproape full, Vișan a vrut să comande o friptură, însă l-am refuzat ferm, mulțumindu-mă cu berea și cu niște covrigi pe care mi i-am cumpărat singur. Mi-a plăcut că Vișan n-a insistat prea tare cu friptura, chit că probabil știa că nu mâncasem mai nimic în ziua aia, iar el avea bani cu duiumul, spre deosebire de mine, păi cum drea, plus că se pregătea să mă tragă și de limbă, n-așa?, însă tipul și-a păstrat o doză de decență pe care, una preste alta, am apreciat-o chiar și-atunci. Era clar că deși avea ocazia și forța să mă umilească în fel și chip, tipul s-a abținut, comportându-se ca un om cu scaun la cap, nu ca un simplu milițan tolomac, dreaq.

În timpul celor aproape două ore de taifas (în care io n-am băut decât berea aia, iar el berea și-o cafea, cred), am pălăvrăgit, evident, despre de toate, fără absolut nicio reținere politică sau de altă natură, Ave al meu – care se simțea ca pescele-n apă în momentul ăla, n-așa? – dirijând discuția în mod expres spre un ton care să m-arate cam excentric, ba chiar cam trăznit, așa cum procedam ori de câte ori vorbeam cu băieții care mă prinseseră cu rața-n gură într-a lor bătătură, astfel încât Vișan, care participase non-stop la anchetarea mea de la București, să-și confirme impresia pe care și-o făcuse despre mine acolo, dar și estimp, vezi bine, în anul care trecuse de când mă cunoscuse și el ca pe un zbârnel cam nebunel printre ale băieților fuse-învârtecușe, ca să zicem așa, io sperând că astfel tov secu va lăsa garda mai jos, drequ, iar io voi profita cumva, cândva, de neatenția ăluia… oops. Și-am ținut-o tot așa, cu lugu-lugu (inclusiv cu bancuri despre Nea Nicu, chiar așa) până aproape de Caracala, unde am ajuns la 17:29 trecute fix (pe vremea aia trenul, măcar, nu întârzia).

Aici ne-am canonit amândoi cum am putut în cele doo ore jumate de așteptare, până a plecat cursa locală spre Corabia, la 20:07 (însă de la ora 18:30 ne-am urcat într-un compartiment din personalul Piatra Olt – Corabia, care a așteptat la peron o legătură feroviară superioară și-am continuat discuția, singuri, acolo), iar pe urmă încă o oră, pân-am ajuns la destinație, în fine. Însă destinația finală nu era și pentru mine, care trebuia s-ajung la Gura Padinii, cu rata de 21:30, așa cum i-am precizat securistului, când m-am despărțit de el în gară și când dintre noi n-a lipsit decât clasica îmbrățișare amicală, n-așa?, însă evident că Ave al meu n-a procedat așa, ci după ce-am mimat că dau fuguța să prind cursa de Gura Padinii, am făcut stânga-împrejur și m-am abscons pe undeva prin jur, mai precis în parcul de lângă gară, în natur…oops. După care, desigur, nu m-am grăbit să-l sun pe Petre, fiindcă nu era atât de simplu pe vremea aia, când nu existau telefoane mobile și nici baremi nu-l puteam suna direct la el acasă, adică la socrii, cu care locuia, ci printr-un telefon cuplat cu-al său cumnat, riscând astfel s-audă întregul sat, apoi Stat, că Ave l-a căutat. Așa că n-am avut încotro : a trebuit să dorm – vorba vine – în parc (pe draga mea Mariana n-o puteam apela, în situația aia, păi cum draq… oops), apoi s-aștept să se facă dimineață, când oltenii se duc la piață iar tăbăcarii minerali, printre care lucra și comilitonul meu Petre, în calitate de jurisconsult, trezeau fabrica lor măreață la viață, și abia atunci, deci pe la ora opt, i-am dat telefon lui Petre la biroul de la fabrică, spunându-i că vreau să-l văd în parc, cât mai repede, mort-copt. Venind Petre într-un suflet și descusându-l rapid, aflând sigur că pe el nu-l contactase nimeni până atunci, i-am spus ce să le spună băieților când va fi întrebat (adicătelea, fix ce le declarasem eu securiștilor la București, în privința implicării sale), după care i-am zis: „Acum, Petre, te rog s-o tulești și să nu uiți ce să le spui ălora, aloo, bey, altfel o behelești! :)” Și cam asta a fost cu comilitonul Petre, pe care io l-am putut contacta, după cum vedeți, cât s-a putut de ad-hoc, în orice caz înainte de a se urni din loc, spre el, ditai Securitatea Statului. Sau hai să zicem c-am avut și cevașilea noroc, că n-o fi foc ! (v. Nota nr.2)

În fapt, abia după niște zile bune au ajuns băieții la Petre și l-au întrebat ce și cum, însă, sincer vă spun, io nu m-am dumirit nici până acum dacă securiștii au vrut atunci să ne facă scăpați, ca să nu ne umplem cu toții, hoții și vardiștii ot Carpați, de rahați (fiecare în felul său, n-așa?), ori doar s-au mișcat ca niște melci ambuscați, împiedicâdu-se, în primul rând, în birocrația care a omorât – chiar mai înainte de CIA – lumea aia, în care dacă nu te acopereai cu hârtia și nu primeai aprobarea de la tovărășia de Bucale-Vale, Slatina sau Balamucia te-mpotmoleai cu căruța-n cale chiar dacă mergeai pe beton armat, nu prin nămoale. În speță, până când băieții de la Buc nu i-au informat, cu dosar ștampilat și parafat (v. Nota nr.3), ca la carte, pe băieții din județul în care io l-am contactat pe comilitonul meu Petre pe blat și imediat ce-am apucat, ăștia din urmă nu l-au întrebat nimic, astfel că io nu c-am avut timp să-i șușotesc ce să le spună, ci l-am îndopat 🙂

(va urma)

++++++++++++++++++++

Note și comentarii :

Nota nr.1 : foaia din Mersul Trenurilor pe ruta București Nord – Caracal, 1981 : 

Buc - Caracal

Nota nr.2 – În condițiile date, când pe mine mă ardea buza să-l contactez pe Petre cât mai repede posibil, ca să aflu dacă nu cumva băieții au ajuns la el înaintea mea, iar în cazul superfericit că ba, io să-i șușotesc ce să le sursureze când îl vor întreba, păi cum drea, era evident că decizia de a rămânea peste noapte în Corabia, spre a-l contacta pe Petre a doua zi la prima oră (la el nu puteam merge imediat și nici să-i dau telefon acasă, cum am explicat), era singura opțiune logică a lui Ave, vezi bine. Sigur că exista riscul ca Vișan să-l ia la telefon pe șeful de post de la Orlea și să-l pună să verifice dacă am ajuns cu cursa aia la Gura Padinii, însă în cele două-trei ore de circ cică „amical” pe care Ave le jucase față de Vișan, în trenul București-Corabia, io tocmai ce mă străduisem din răsputeri să minimizez vigilența securistului, făcându-l să creadă că sunt un poesel inofensiv, în fond, și că nu merit atâta atenție a Secului, ce drequ, astfel încât el să se ducă liniștit acasă la frumoasa-i nevastă și să joace cu ea o canastă, căci ce altceva, fără să-i mai treacă prin cap să-l sune pe miliționerul ăla ca să vadă dacă poeselul, în naivitatea-i castă spre vastă, a nimerit și el acasă, ori cine știe pe unde naiba, a ? De asemenea, mai exista riscul ca dacă aș fi mers la Gura Padinii, unde ai mei nu mai știau sărmanii nimic de mine de-o săptămână și după ce Securitatea îi alertase deja că nu-i a bună ce se întâmplă cu flăcăul lor, părinții, văzându-mă în sfârșit acasă, să nu mă mai lase să plec nicăieri a doua zi, pur și simplu… oops. Și-atunci, cum naiba mai era să-l contactez pe comilitonul meu, alou ? 🙄 Ascultați ce vă spun eu, mey: chiar dacă nu vreți să recunoașteți că Ave ista a fost cam singurul vostru ierou vădit anticomunist, tre să admiteți c-a fost măcar un mareșal șahist, n-așa ? 🙂

Nota nr.3: Adresa prin care Direcția de Cercetări Penale a Departamentului Securității Statului a trimis Șefului Securității Olt declarațiile date de mine căpitanului Pîrvulescu în zilele de 11 și 12 august 1981 (observați că adresa e datată la Direcție 26.VIII.1981, iar în cuprinsul ei, la un moment dat, se precizează: „Urmează ca înscrisurile care au legătură cu fapta pentru care este cercetat să fie atașate la dosar, iar celelalte să-i fie restituite sub luare de dovadă” ; bine, băieții nu mi-au mai restituit nimic, după aia, dar nu asta vreau să subliniez aici și acum, n-așa ?) :

Top

 

Advertisements

Comments are closed.