47 – A doua declarație de la București

top-019

Noaptea de 11 spre 12 august 1981, petrecută în sechestru Secu la Hotel Veneția (chiar dacă tov filor se pare că spălase putina după ora 21:25, totuși rămăsese de planton unitatea civilă a Secu, recte recepția hotelului, probabil acoperită in integrum, pe vremea aia, ca la toate hotelurile din dotarea unicului Proprietar iepocal, Statul sau Lagărul Comunist, și care „unitate” ar fi dat numaidecât alarma, în caz c-aș fi încercat să dispar în altă zonă a Lagărului, cum ar veni), a fost una dintre cele mai tensionate din viața mea, pe care am petrecut-o stând pe marginea patului, gândindu-mă la situația noastră și la ce estimam că va urma după ce securiștii își vor da seama că-i cam trag și de data asta în piept… oops. Abia spre dimineață am reușit să ațipesc, poate, însă la ora 7:15, pe data de 12.08.1981, filorul a consemnat în „jurnalul” său că ieșeam din hotel gata de drum (v. Nota nr.1) :

„12.08.1981

La orele 7,15 „AUREL” a plecat de la hotel, având asupra sa servieta diplomat, o geantă sport și o chitanță în mână pe care o studia, a mers la magazinul SPICUL unde a servit două pateuri, apoi la frizeria de lângă hotelul CISMIGIU, unde s-a bărbierit, după care pe mai multe străzi a mers în Calea Rahovei la Direcția de Cercetări Penale, unde a intrat la orele 8,45.

La orele 9,oo filajul a fost suspendat.

Filajul s-a terminat.

Anexăm 2 (două) fotografii.”

Imediat ce-a dat cu ochii de mine, căpitanul Pîrvulescu a început să mă descoasă în legătură cu ceea ce declarasem în ziua precedentă, fir cu fir, de față fiind tot timpul și lt.Vișan de la Corabia, alți securiști – pe care nu-i mai rețin – intrând/ ieșind din când în când. După ce ofițerul a crezut c-a lămurit toate aspectele declarației precedente, din punctul său de vedere, păi cum dreq, mi-a zis :

-Acum să trecem să scriem declarația de azi, procedând ca și ieri : deci tu te gândești bine ce ai de spus, răspunzând la întrebările lămuritoare pe care o să ți le pun eu, însă apoi comunicându-mi mie fiecare frază, înainte de a o scrie pe hârtie, iar dacă eu am ceva de modificat, scrii ce-ți zic eu (dacă și tu ești de acord, bineînțeles, căci tu semnezi și răspunzi), iar dacă nu, vedem atunci cum facem, s-a înțeles ?

Declarația pe care o voi fi scris-o în continuare (practic o compunere fifty-fifty cu securistul anchetator, ca și cea precedentă) este următoarea (v. Nota nr.2) :

Declarație

București 12.08.1981

Subsemnatul AV, în vârstă de 31 de ani, domiciliat în satul Gura Padinii, com. Orlea, jud.Olt, declar următoarele:

Scopul venirii mele în București este cel menționat în declarația de ieri.

Este adevărat că m-am întâlnit în Pitești în gara CFR cu Călin Vlasie și am discutat câteva ore, dar discuțiile s-au referit la probleme de literatură și viață literară, el fiind un membru al Cenaclului de Luni, de pe lângă Casa de cultură a studenților din București, cenaclu frecventat și de mine.

Declar pe propria-mi răspundere că deși am avut asupra mea înscrisul intitulat „Apel către Europa” eu nu am purtat discuții cu Vlasie apropo de acesta: mă refer la existența lui, la conținut și la eventualitatea semnării lui de către Vlasie (v. Nota nr.3)

Din Pitești am mers la Curtea de Argeș pentru a-l căuta pe cunoscutul meu Marin Gheorghe, despre care știam, din auzite, că ar putea să lucreze ca inginer în acest oraș, însă, până la urmă, nu l-am găsit. Pe acesta l-am căutat în ideea de a-mi împrumuta niște bani, cu care să pot trăi în București până îmi găseam serviciu. Pe Marin Gheorghe îl cunosc din timpul facultății, el frecventând cenaclul la care citeam. Nu cunosc alte date despre Marin Gheorghe (v. Nota nr.4).

În București m-am întâlnit cu (cenzurat), o veche cunoștință din timpul facultății, am făcut un schimb de cuvinte cu el, mi-a dat un număr de telefon în eventualitatea unei întâlniri, pe care l-am scris pe un dosar: 14 35 88. L-am întrebat dacă știe adresa lui Nicolae Breban, dar a spus că n-o știe. Nu am discutat cu el de „Apel” (v. Nota nr.5)

La restaurantul „Trocadero” m-am întâlnit întâmplător cu Augustin Frățilă, poet și cântăreț de muzică folk, cu care am discutat chestiuni diverse, legate de literatură și viața literară, precum și colaborarea sa cu Nichita Stănescu, cât și faptul că-și petrece o parte din timp cu acesta. Nu i-am vorbit și nici nu i-am prezentat Apelul meu sau creațiile mele literare. L-am întrebat de telefonul lui Nicolae Breban, dar a spus că nu-l știe și mi-a recomandat să încerc să-l aflu prin Traian T.Coșovei, o cunoștință comună de la Cenaclul de luni, și, în acest scop, mi-a dat și telefonul acestuia: 17 66 81. L-am sunat pe Traian T. Coșovei, dar el mi-a spus că nu cunoaște telefonul lui Breban (v. Nota nr.6)

Într-una din zile am sunat-o pe Angela Marinescu (sâmbătă, 8 aug.) și i-am propus să ne întâlnim, întrucât auzisem că e supărată pe mine. Ne-am întâlnit  în fața Cișmigiului, ea venind împreună cu amicul ei Sergiu Filip, după care am mers la restaurantul „Monte Carlo”, unde le-am povestit pățaniile mele de anul trecut, din luna octombrie, când le-am prezentat și lor pentru o falsă semnare „Apelul” (întrucât am explicat ce intenționam în realitate), i-am întrebat, de asemenea, ce au „pățit” ei, fără ca, în tot acest timp, să le vorbesc ori să le arăt exemplarul actual (de fapt tot din octombrie anul trecut) al „Apelului”. Declar, pe propria-mi răspundere, că nici lui Sergiu Filip și nici lui Angela Marinescu nu le-am arătat „Apelul” (cel scris de mână) și nici nu le-am vorbit despre existența acestuia și nici ce aveam de gând să fac cu el (v. Nota nr.7).

Este adevărat că în mapa mea am pus în trei plicuri un exemplar al cărții mele (în manuscris) „Poemul de oțel”, în altul ciorne ale acestui volum, iar în al treilea „Apelul”, pe plic scriind (respectiv în al treilea caz) „Chestia”, dar nici lui Angela, nici lui Sergiu Filip nu le-am arătat plicul cu „Apelul”. Este posibil ca aceștia să fi văzut plicurile, deoarece în timpul mesei le-am arătat așa-zisul meu „album” și, de asemenea, le-am citit memoriul către tov. Comandant al Securității Olt, pe care îl aveam asupra mea. Nu am purtat discuții pe marginea acestora, deoarece Angela Marinescu a precizat că nu mai vrea să știe de întâmplarea de anul trecut, când, după părerea ei, s-a făcut de râs printr-un gest necontrolat și necugetat (v. Nota nr.8)

Declar încă o dată că de la sosirea în București nu am arătat la nimeni „Apelul” și nici nu voiam să-i dau vreo destinație anume, în afara aceleia ce am declarat-o.

Anul trecut, după ce am venit de la Bucureșști acasă, mi-am dat seama că Petre Dincă, care la rugămintea mea de a transcrie „Apelul”, ar putea avea neplăceri, fapt pentru care m-am hotărât să ascund acest exemplar, ceea ce am și făcut, ascunzându-l într-o pungă de plastic, în fânarul (păierul) casei. Mai arăt că nici la domiciliu, nici oriunde altundeva, nu mai am înscrisuri sau alte materiale compromițătoare sau cu conținut tendențios (v. Nota nr.9).

Sunt dispus să prezint organelor în drept toate înscrisurile ce le mai am la domiciliu spre verificare, acestea având un caracter pur literar.

Începând de anul trecut eu nu am mai scris nimic, am făcut unele corecturi la lucrurile din „Poemul de oțel” și am pregătit volumul pentru editură, respectiv cel găsit asupra mea, cu care voiam să ajung la Nicolae Breban, care s-a arătat cândva interesat de poezia pe care o scriu, fapt pentru care i-am trecut și portretul în „Albumul” meu, alături de Nichita Stănescu și alți scriitori pe care îi apreciez. „Albumul” l-am întocmit după discuția din octombrie anul trecut și în el am lipit lucrările mele literare din perioada 1977-1980, precum și lucrări publicate. Acest „album” l-am ținut asupra mea, în scopul  de a arăta la diferite cunoștințe producțiile mele literare, precum și aprecierile diferitelor personalități despre scriitorii mei preferați și ale acestora despre mine (v. Nota nr.10)

Tot în album am mai lipit diferite fragmente pe care le-am decupat din revista „Magazin istoric”, în scopul de a-i da un conținut amuzant. La pagina 24 se găsește un înscris redactat la mașina de scris, care îmi aparține și a fost expediat către Președintele Uniunii Scriitorilor și, de asemenea, lui Nicolae Manolescu în scrisoare, în anul 1978, în scopul de a atrage atenția securității asupra mea, ca să mă ajute să-mi public cartea. (v. Nota nr.11)

Recunosc din nou că am făcut o greșeală, deoarece am crezut în eficiența unei căi extravagante, și continui să sper și rog foarte mult să fiu ajutat în măsura posibilului.

Mă angajez să nu fac nimic contra legii care să-mi  atragă vreo răspundere de orice fel. (v. Nota nr.12)

Atâta declar, susțin și semnez.

(va urma)

++++++++++++++++++++

Note și comentarii :

Nota nr.1 – Redau mai jos integral, de data asta, „sinteza privind unele aspecte reieșite din filajul numitului AV, poreclit AUREL, cu domiciliul temporar la hotel VENETIA, camera 502, efectuat în zilele de 10 – 12.08.1981”. Observăm că se vorbește acolo, între altele, și despre „două fotografii” anexate dosarului de filaj întocmit de U.M. 0672 București (Unitatea specială „F”, „Filaj”, a DSS) și înaintat către U.M. 0610 București (Direcția I, „Informații interne”). Ei bine, oricât li s-o părea unora de incredibil preste mode și tim, te pomenești, atunci, în martie 2004, când mi-am văzut în sfârșit dosarul de la CNSAS (după ce în martie 1990, când începusem să public Povestea lui Ave în cotidianul județean „Glasul Adevărului”, care apărea la Slatina, Secu județean răspunsese ziarului care o interpelase despre cazul meu că habar n-are să existe vreun dosar al „numitului AV”, n-așa?), io n-am mai dispus de câțiva lei în plus, vai, cu care să achit scanarea celor două poze aflate la dosar (pe lângă alte zeci de pagini scanate), poze în care tăifăsuiesc cu „sursuroiul” în mod amical, halal, gândind (atunci, în 2004) că voi mai reveni io pe la CNSAS, cândva, să vedem ce-a mai rămas ; de-acum, mi-e teamă însă că dacă aș reveni chiar n-aș mai găsi nimic pe-acolo, mey, copii, fix ca ieroul din povestea tinereții fără de bătrânețe și-a vieții fără de moarte… oops. De asemenea, aș fi curios să citesc, dacă l-aș găsi pe undeva, cumva, întreg dosarul de filaj întocmit de Secu în august 1981, dosar care, conform unei însemnării olografe abia lizibile pe ultima pagină a „sintezei”, conținea ab ovo 47 de file. În fine, văd că filajul consemnează că aveam cu mine și o „geantă sport”, în afara diplomatului de vinilin, o geantă de care am uitat să pomenesc în episoadele precedente (ca să nu zic că am cam uitat de ea cu totul); era vorba de o geantă de umăr, în care aveam o cămașă de schimb, un pulover ușor, prosopul, săpunelul, periuța de dinți și pijamaua.

filaj aug.81, p.1

filaj aug.81, p.2

Nota nr.2 – A doua declarație de la București :

Top-8

Top-9

Top-10

Top-11

Top-12

Top-13

Nota nr.3 – Așa cum am precizat și-n notele de la episodul anterior, pe Vlasie îl puteam nominaliza în declarația mea de la Secu din august 1981 relativ fără grijă, întrucât el nu mai era direct implicat în „acțiunea dușmănoasă”, de data asta, fiind, pe de altă parte, suficient de ager și de responsabil, în caz că era onest, așa cum îl știam eu, să nu se lase acroșat prin cine știe ce cioace declarative, luându-l gura pe dinainte ca pe un ipochimen fără minte, în caz c-ar fi fost totuși întrebat ceva (lucru la care eu nu mă mai așteptam, deja, cunoscând destul de bine, de-acuma, patternul tovilor securiști : mai degrabă, tovii erau tentați să lase lucrurile în coadă de pește ori să le mușamalizeze, cumva, decât să riște a stârni un scandal de care să audă „oamenii muncii cinstiți” ori, doamne ferește, „Europa liberă”, iar de-aci să transpire la Cabinetele 1-2, văleleu…! oops). Profitul logic și procesual-penal pentru mine, atunci, era mai mare dacă îl nominalizam pe Vlasie în declarația mea, riscând astfel să-l atrag și pe el, volens-nolens, în ancheta securistică, decât dacă nu l-aș fi nominalizat deloc, iar băieții – despre care aveam proba indubitabilă, de-acum, că mă filaseră destul de strâns, din moment ce-mi dibuiseră cuibușorul de nebunii de la Hotel Veneția și Apelul de după oglindă – să mă ciurprindă la un moment dat cu cioara vopsită, demonstrându-mi negru pe alb că mă întâlnisem, iacătă, și cu amicul din Pitești, și-atunci de ce-aș fi ascuns chestiuța asta – s-ar fi ridicat întrebarea -, a…? În plus, recunoașterea întâlnirii cu Vlasie din gara Pitești îmi servea ca să le debitez băieților c-am discutat cu acesta „câteva ore” (în realitate discuția – la care asistase și Petre Dincă, of course – fiind doar de câteva minute) și astfel să mai justific cât de cât din timpul consumat la Curtea de Argeș, acolo unde fusese de fapt bătaia peștelui „dușmănos” (oops), timp, loc și persoane participante pe care m-am străduit să le escamotez la maxima maximorum, așa cum se va vedea în nota imediat următoare.

Nota nr.4 – Așadar (fiind desigur curată prostie să-l ocolesc total, în speță, întrucât nu știam ce știu ori ce pot să afle, de acum încolo, tovii), în declarația din 12.08.81 eu am minimizat la naxunyn momentul Curtea de Argeș și persoanele implicate acolo, nominalizând din întreg episodul „Pe Argeș în sus” doar pe Marin Gheorghe, în al cărui caracter integru și calculat, în același timp, aveam încredere, ca și-n cazul Vlasie, scontând pe faptul că el va ști să se descurce oricum, în caz că va fi totuși întrebat ce și cum, chit că, vai, eu nu preparasem împreună cu amicii mei, în prealabil, nicio variantă de eșec (întrucât știam din teorie, păi cum dreq, că dacă pleci la o luptă, fie ea și un amărât meci de șah sau de box australopitec, gândindu-te ce vei face în caz că vei pierde totul sau baremi un petec,  mai bine stai în banca ta, întrucât ești pierdut din start, păi cum drea…oops). Așa că, recunoscând în declarația dată securiștilor c-am ajuns totuși până la Curtea de Argeș, singur-singurel și șontâc-șontâc, păi cum altcumva, ca să împrumut niște bănuți de la un fost pretin din studenție, ing.Marin Gheorghe, care să-mi permită să rezist prin boemie până voi găsi un serviciu prin Bucurescii Mateiului, eventual cu-a lui Secu magnanimă veresie, n-așa?, din păcate io nu l-am putut găsi pe pretinul ăla, asta e situația, believe me, stimați tovi (și astfel credinciosul meu Petre, care mă însoțise la Curtea de Argeș și care fusese chiar scribul ce transcrisese Apelul, în noaptea de pomină, ca și dragul și emotivul nostru Ilie Fintoiu, Muntele Vrăjit și etcetera au dispărutără dintr-un condei, iacătă, hey… oops). Iar dacă abilul anchetator Pîrvulescu a părut a fi satisfăcut de aiastă legendare a momentului „pe Argeș în sus”, io doar nu era să-l contrazic pe tov, a… ? „Ce-o fi mai departe, om mai vedea!” mi-am șoptit în barbă, cu inima cât un purice, însă destul de mulțămit, la rându-mi, de mutarea zmecherosului Ave… oops.

Nota nr.5 – Oricât m-am străduit, zilele astea, să-mi amintesc cum se numește cunoștința cu care m-am întâlnit (după cum v-am povestit) la restaurantul „Berlin”, în timp ce căutam comilitoni pentru „Apelul către Europa” cu lumânarea (ca Diogene-n butoi, nu așa cum ați fi tentați să ricanați voi, dear boys, fugiți dreaa…), n-am reușit, din păcate, să ghicesc numele celui cenzurat, preste mode și timp, de CNSAS. Oricum, el nu e un personaj important și nu deținea niciun secrețel, și tocmai de aceea l-am nominalizat apăsat în declarația mea din 12.08.81 : pe de o parte, spre a încărca astfel narațiunea cu întâmplarea asta benignă, iar pe de alta spre a preîntâmpina cum se cuvine eventualitatea că băieții aflaseră (cine știe cum și de la cine, dreq) că eu aveam de gând s-ajung la scriitorul Nicolae Breban. Și oricum, nominalizarea persoanei cu pricina era obligatorie, aloo, după ce băieții descoperiseră numărul său de telefon scris pe un dosărel din diplomatul meu, n-așa ? Și deci chiar dacă l-ar fi întrebat careva, ceva, cumva, omul n-ar fi putut spune decât ceea ce s-a întâmplat (mai precis, ar fi spus ce știa el despre intenția mea de a merge la Breban, fix, deci nu ce știam eu cu „dușmănos” asterix, ca să zicem așa…).

Nota nr.6 – La fel am procedat în cazul întâlnirii cu Augustin Frățilă de la „Trocadero”. Întrucât întâlnirea nu fusese deloc „dușmănoasă”, din punctul de vedere al băieților, ci din contra, prietenoasă, cel puțin din punctul meu de vedere, iar în plus telefonul lui Traian T.Coșovei, pe care mi-l dăduse Augustin, se afla deja la onor securiști pe masă, îi puteam nominaliza fără nicio grijă pe cei doi regretați – de-acum, vai – amici (Augustin și Traian), pe care-i cunoașteam bine, având deplină încredere în ei (pe Augustin Frățilă îl știam din serile de neuitat de la Nichita, el fiind vestitul trubadur din gașca de prieteni ai magnanimului poet, iar Traian T.Coșovei era unul dintre prietinii mei cu care vânasem lei, ca Ghilgamesh cu Enkidu, la Cenaclul de Luni care a intrat și el în legendă de-acu’ (mai rămânând totuși ca next generation – dar nu ale Puia Dumitrescu, păi cum reaqu – să lămurească niște amănunte zbanghii din biografia lunediștilor portokaki, cum ar veni… oops)..

Nota nr.7 – Evident că n-aveam cum să nu nominalizez în declarația mea din 12 august 1981 iepocalul cuplu, în pofida faptului că ista era băgat până-n gât, vai, în povestea mea, ba tocmai de aceea: întrucât e la mintea cocoșului că, dacă era ca securiștii să facă vreo conexiune cu careva din lumeea de atunci și de acolo, prima dată s-ar fi gândit la cei doi foști comilitoni, păi cum drakulo, și-atunci ar fi fost curată prostie, deci mai mult decât nebunie, să mă prefac că nu i-am văzut, nu i-am auzit, plus că habar n-aveam ce știu băieții despre contactul meu cu ipochimenii (fără că eu să am habar, până hăăt în 2004, shiiiiit… !, că securiștii știau în acel moment totul!). În afară de asta, n-așa?, io apucasem, cică, să „salvez” situația (oops), din moment ce-i suflasem lui Sergiu, cu-o seară înainte, cu orice preț, n-așa? ce să le spună băieților, în caz că aceștia vor ajunge să-l cerceteze, fără să-mi imaginez nicio clipită, vai și iar vai, că ticălosul dracului se apucase hăt de mult să le sursureze, de fapt, aloo ! ooops În consecință, le-am spus și expus tovilor securiști, ca și-n cazurile de mai sus, minima minimorum despre întâlnirea mea cu cei doi arcadieni de Dâmbovița, rămânând să mă dumiresc, vai, preste mode și vremi, că băieții se uitau atunce la frământarea mea ca și cum ar fi expectat, la un laborator de-al lor, niște drăgălași viermi… oops.. Însă ai dreq, nu s-au dat deloc de gol (căci doar n-o să admit acuma că până și superieroul Ave era, de fapt, cam mototol, văleu…).. // PS: Recitind, spre a o adnota acum și aici, declarația mea din 12.08.81, observ că securiștilor le-am spus că am telefonat-o pe Angela Marinescu, spre a perfecta întâlnirea noastră din Cișmigiu, sâmbătă, 09.08.81, seara, iar nu a doua zi, duminică dimineața, din holul Facultății de Drept. N-am timp să mă dumiresc deocamdată dacă nu cumva amăruntul ista a fost tot vreo șopârliță tactică a zmecherosului Ave, sau dacă nu cumva chiar așa au stat lucrurile în realitate, iar în holul Facultății de Drept am poposit doar spre a-mi crea un eventual alibi, totuși. Voi face săpături mai amărunțite, poate, altădată.

Nota nr.8 – Și totuși, mey, n-am cum să nu admir sincer (chiar așa…oops) modul ingenioss pân’ la os în care Ave al nost amesteca în declarația aia, într-un dozaj finissim, adevărul de pică cu nevinavata minciunică, astfel încât să previe orice situație în care s-ar fi putut afla, la o adică, poeselul Avepică. Te pomenești naiba, mai știi, că tocmai de aia m-or fi făcut scăpat băieții : fiindcă ei înșiși – care cunoșteau deja, cel puțin în mare, adevărul așa cum va fi fost până atunci, păi cum dreakulii – erau criptoîncântați de modul în care poeselul ot Carpați reușea să se strecoare, fără să se murdărească prea tare, printre proprii kkți… 🙂 La drept vorbind (pot s-o spun de-acuma, ei bine), securiștii ăștia mi s-au părut tot timpul niște ciudați, în stare de orice – bune sau nebune –, dacă sunt provocați… oops..

Nota nr.9 – Da, poziția lui Petre mi se părea – credeam eu în acel moment, fără să bănuiesc nimic de enorma Șubrezenie a Sursuroiului !cea mai șubredă, întrucât, în condițiile în care noi nu preparasem în prealabil o variantă de eșec, iar eu nu mai aveam de-acum niciun control asupra lui Petre (cum avusesem asupra Sursuroiului, mie-mi spui…?), fără să știu, bașca, dacă el nu fusese deja acroșat de băieții din Corabia și fără a putea preîntâmpina nicicum acroșarea sa de-acum încolo, păi cum drea, neștiind ce le va spune el, singur-singurel, săracul, pus în fața faptului împlinit, în legătură cu noul Apel et alea alea… oops. Și deci cum oare, doamne dzeule, se va putea ca minciunile mele să bată cu-ale lui Petre, astfel încât să scăpăm amântrei, hey, din mâinile dreaqului, dacă tot ratasem din nou poarta mare a destinului, a… ?! Din fericire, chiar în poziția aia cea mai șubredă – cum o consideram atunci – io aveam totuși două atuuri formidabile : primo, Petre era rumânul în care aveam cea mai mare încredere, fiind prietenul meu cel mai bun, cu care mă știam de când eram amândoi de-o șchioapă, așa cum v-am tot spus ; secondo, știam deja – n-așa? – că Petre încă era (formal, păi, cum drea) „Miron” al băieților, fiind și comilitonul, transcriptorul și semnatarul Apelului meu, totdeodată, aloo, iar fix în același timp, acolo, în biroul în care io îmi scrijeleam declarația, se afla și lt Vișan de la Secu Corabia, care era nimeni altul decât unul din ofițerii din legătura sa (a lui „Miron”!)), și deci nu cumva chiar asta era lipitura norocoasă, cum ar veni, mey, copii ?! (:idea:) Adicătelea – calcula Ave, febril, în momentul ăla – nu cumva băieții, sau cel puțin Vișan de la Corabia, temându-se de ce vor zice șefii cei mari de la Direcția I sau chiar ai DSS-ului (ca să nu mai vorbim de Tovul cel Mare, în caz că i-ar fi ajuns la urechi tărășenia!), când vor auzi că „omul” lui Secu, „Miron”, era de fapt „omul” trăznitului ista de poesel, drequ, aloo, s-au făcut, din această cauză, că plouă ?! Păi unde ne trezeam noi aicea, tovarăși ?! Cum ar fi fost posibil altcumva,a ?!… Iar asta însemna pur și simplu, n-așa?, că n-ar fi fost exclus, pe undeva-cumva, ca băieții să mă lase s-ajung la Corabia și să-mi potrivesc naiba minciunile cu Petre, ca să nu intrăm cu toții, hoți și vardiști, ieroi și securiști, până la urma urmei, în belea, dreaa, astfel c-ar fi mult mai înțelept, până-n final, să-i facem iar scăpați pe drăcuții poesei, dacă tot n-a auzit nimerea (iar!), până atunci, de ei, a…?! (va urma, apropo de nota asta 🙂 )

Nota nr.10 – V-ați prins, cred, că-n pasajul la care referă Nota nr.10 e vorba nici mai mult nici mai puțin decât de faimosul samizdat „NU!”, ajuns, după mutilarea sa forțată din seara de 10.08.1981 (vezi episodul respectiv), un oarecare „album” personal (în caracterizarea anchetatorului Pîrvulescu, pe care l-am lăsat să-mi dicteze ce să scriu în aiastă privință, fără să zic nici pâs, ups!), „album” despre care – întrucât acest doc nu e o noutate pentru cititor, fiind binecunoscut deja din episoadele anterioare –  voi lăsa acum să vorbească doar declarația ca atare.

Nota nr.11 – Decupajele din „Magazin istoric” ca decupajele, însă hiperacidele mele comentarii apropo de sugestiile contimporane pe care le puteau oferi acele pasaje erau de groază, și cu toate astea ele erau nimic față de ceea ce apucasem să rup și să arunc din „NU!”, baremi, dreaqu… ! oops. Însă flegmaticul securist, care-mi dicta în continuare ce să scriu, s-a prefăcut că nu percepe superaciditatea mea ca drea, făcând mențiune expresă doar despre un „memoriu” – ca să-i zic așa – expediat către Președintele Uniunii Scriitorilor din vremea aia, G.Macovescu, o chestie f. „dușmănoasă”, evident, inspirată de fapt dintr-o epistolă către N. Manolescu din 78, cred, a cărei ciornă, lipită în „NU!”, rămăsese agățată acolo și după ce distrusesem restul samizdatului, însă noroc că mi-a căzut pe loc fisa (bine, nu mie, ci dășteptului de Ave :)) și i-am explicat tovului, spășit, că alea erau doar niște nevinavate mostre din modul în care încercasem io s-atrag atenția lu Secu asupra mea, în iepoca anterioară, astfel încât tovii și băieții să bage bine la cap că poeselu’ aborigen se poate transforma, bunăoară, și-n fiară reacționară, dacă nu i se caută în cornițe și nu i se publică naiba cărticica aia genială 🙂

Nota nr.12 – N-așa, mey…? 😉 Faptul că securiștii n-au fost totuși atât de fraieri încât să creadă toate promisiunile poeselului se dovedește atât prin amăruntul istoric că fraierul, fix în momentul ăla, eram chiar io (asta ca să-l scoatem pe Ave din cauză, aloo :)), cât și printr-o însemnare cu creionul pe care o va fi făcut, pe marginea unui raport top secret ulterior, șeful de atunci al Direcției I a DSS, gen. Aron Bordea : „Îl mai credem?

 

 

Advertisements

Comments are closed.