46 – Prima declarație de la București

un desenutz din anii de liceu

Să revedem, rapid, situația în care mă aflam înainte de a da ochii din nou cu cpt. Pîrvulescu, în biroul său de la temuta Direcție de Cercetări Penale a Securității, din Calea Rahovei nr.37-39 (pe vremea aceea) :

– la 3 zile de la sosirea mea în București fusesem acroșat din nou de organele de securitate, care prin cpt. Badea Ion de la Direcția I a DSS și lt. Vișan Marin de la Securitatea Corabia m-au săltat de la Hotel Veneția, marți, 11.08.1981, orele 16,30 și m-au livrat căpitanului Pîrvulescu Marin, la Direcția de Cercetări Penale (cpt. Pîrvulescu fiind „tovarășul de la București”, cel care mă anchetase și în octombrie 1980, la Slatina, cu ocazia eșuării primei tentative de lansare a „Apelului către Europa”) ;

– pe primul meu comiliton, Petre Dincă, îl trimisesem la Corabia imediat după ce ajunseserăm în București, via Pitești – Curtea de Argeș, pe 07.08.1981, spre a mai face rost de fonduri, care să-mi permită să supraviețuiesc până la lansarea Apelului, dar și pentru a-și liniști soția, care nu fusese de acord cu plecarea sa la București alături de mine (fără însă ca Măru, soția lui Petre, să bănuiască ce plănuisem noi, desigur!) și care risca să-i alarmeze pe „băieți”, volens-nolens ; auzind însă de la lt. Vișan că Securitatea Corabia mă căuta nebunită de o săptămână, întrebându-i despre mine inclusiv pe ai mei de la Gura Padinii, de-acum nu mai puteam exclude ca și Petre să fi fost acroșat între timp de securiști (cunoscându-se că el era cel mai bun prieten al meu, fiind în același timp și „Miron” al băieților, după cum știm), lucru ce-mi fragiliza teribil poziția de apărare, în speță, și-mi inculca o presiune psihică enormă ;

– despre al doilea comiliton, chit că la un moment dat îmi exprimasem față de el o mefiență pur retorică, ricanându-i (așa cum singur recunoaște în nota informativă din 10 august 1981) că n-ar fi exclus ca chiar el să mă fi trădat cu ocazia primului Apel, cu toate astea n-aș fi crezut în ruptul capului, în august 1981, că el e odiosul sursuroi, cel care m-a vândut securiștilor și-n octombrie 1980, și-n august 1981, ci din contra, repet, aș fi băgat mâna-n foc pentru ipochimen ; ceea ce mă frământa atunci, după ce securiștii m-au interceptat a doua oară, era profunda amărăciune că am eșuat, iacătă, din nou și că prietenii mei vor fi tare decepționați din cauza asta (Sergiu Filip chiar amenințându-mă – dacă vă mai amintiți – că mă va tăia dacă voi rata și de data asta lansarea Apelului) ; de aceea, singura mea grijă de acum încolo era cum să fac și să dreg astfel încât să-i scot din cauză pe dragii și nevinovații prieteni și comilitoni, indiferent ce s-ar întâmpla cu mine după aia, aloo ;

– cât privește corpurile delicte, eram sigur, în acel moment, că securiștii îmi dibuiseră deja Apelul de după oglinda din camera de la hotel (fără să-mi treacă prin glavă nicio clipă că ei ajunseseră acolo chiar prin comilitonul meu, sursuroiul „Sorin”, vai !) și de aceea m-am gândit să le trag băieților preșul de sub picioare, cât mai iute, vorbindu-le chiar eu despre Apel, mai înainte de a mă prinde ei cu rața-n gură, secundantul Ave urmând să încropească apoi o apărare in extremis, comme d’habitude; în afară de asta, anchetatorii aveau de-acum sub nas și toate celelalte documente ce adăstau în diplomatu-mi de vinilin aflat pe biroul lui Pîrvulescu, mai precis doc-urile despre care am făcut deja vorbire în Nota nr.1 din episodul nr.39.

După ce a examinat plicul pe care i-l adusese căpitanul Badea (fără a părea prea ciurprins…oops), timp în care m-a ținut în fața sa în picioare, căpitanul Pîrvulescu mi-a făcut semn să iau loc la biroul unde stătusem mai înainte, luîndu-mă apoi la întrebări :

-Și ce zici că voiai să faci cu chestia asta, măi, Viorele ?

– Așa cum v-am spus: intenționam să vin cu ea, până la urmă, la dumneavoastră, ca să v-arăt că sunt de bună credință și că merit o mână de ajutor, i-am răspuns fără să clipesc.

-Ce înseamnă „până la urmă” ? m-a întrebat zâmbind ironic.

-Înseamnă că aș fi venit la dumneavoastră după ce aș fi încercat să mă descurc singur prin București.

-Și dacă până la urmă te-ai fi descurcat, înseamnă că n-ai mai fi venit? a vrut să știe căpitanul, zâmbind în continuare subțire.

-Ba aș fi venit oricum, i-am răspuns (nu prea convingător…oops).

-Dar de ce n-ai fi distrus tu documentul ăsta, pur și simplu ? a insistat anchetatorul, surprinzător de percutant.

Însă Ave nu se lăsa nici el mai prejos, păi cum dreq :

-Sincer : pentru că asta era polița mea de asigurare, așa după cum i-am spus și tov-ului comandant Rațiu, în memoriul pe care îl aveți în față.

-Adică, ce i-ai spus ?

-I-am spus că am rezervele mele de acțiune. Eu n-aș vrea să fac rău nimănui, dacă nu mi se face mie vreun rău…

-La ce te referi, mai precis ?

-Mai precis (am explicat clar) dacă se va încerca arestarea mea, darea afară din serviciu sau dacă nu mi se va publica, până la urma urmelor, cartea.

-Adică, vrei să ne cam șantajezi, ai ? a râs Pîrvulescu, cam forțat.

-Nici vorbă ! am sărit, zâmbind forțat la rându-mi. Dacă era așa, nu v-aș fi spus acum ce și cum, nu?

Și interogatoriul a continuat cam tot așa, vreme de circa o oră, căpitanul descusându-mă cu amăruntul asupra actelor și faptelor mele recente, vrând să mă prindă cu minciunica în mod abil, însă își găsise nașul cu Ave, care îi replica vigilent și febril, însă riguros și ductil, făcând mai mereu, el, primul, cele 31 de puncte ale jocului de cuvinte încrucișate (cam ca la otuzbir).

C-un malițios zâmbet final, căpitanul Pîrvulescu a conchis :

-Bine, mă, Viorele, văd că o însăilași iarăși. Acum hai să ne scriem declarația, însă procedăm în felul următor : mai întâi tu te gândești ce ai de zis, însă înainte de a scrie fraza pe hârtie mi-o citești și mie, iar apoi o finalizăm de comun acord ; dacă eu n-am nimic de obiectat, aia e, iar dacă am ceva de spus, scrii doar ce-ți dictez eu, da ?

Am făcut semn din cap că „Da!”, apoi am scris (cu concursul securistului, practic fifty-fifty) următoarea chestie (v. Nota nr.1) :

Declarație,

București, 11.08.1981

Subsemnatul AV, în vârstă de 31 ani, domiciliat în satul Gura-Padinii, com.Orlea, jude.Olt, jurisconsult la CUASC Izbiceni, jud.Olt, declar următoarele :

Pe data de 5 august 1981 am plecat de la domiciliu, deplasându-mă cu trenul am mers la Pitești la un prieten, care este profesor, nu-i cunosc adresa, se numește (censored) (v. Nota nr.2) și are numărul de telefon (censored), după care am trecut prin Curtea-de-Argeș, unde am stat în noaptea de 6-7 august (v. Nota nr.3), după care am plecat la București, unde am ajuns în seara zilei de 7 și am stat la Hotel-Nord, până a doua zi, când am mers la Hotel Veneția, unde sunt cazat și în prezent.

Am venit în București ca să-mi iau diploma de la facultate, având în vedere că mi-am terminat stagiul și mi-am dat definitivatul ca jurist, apoi să încerc să-mi caut un serviciu în București, eventual ca jurist, iar dacă acest lucru nu era posibil, m-am gândit să mă angajez ca orice, la orice loc de muncă (v. Nota nr.4). Iar dacă nici acest ultim efort de a mă așeza în București (nu reușea), planul meu era de a veni la Securitate – și în acest scop luasem și copia memoriului către tov. Comandant al Securității Județului Olt (v. Nota nr.5) -, la București, unde aș fi întrebat de tov. Comandanți cu care am discutat anterior la Slatina și cărora le-aș fi predat ultimul document așa-zis compromițător pe care îl mai posedam, în scopul de a le arăta bunăcredința mea, iar, în fine, i-aș fi rugat (cum am făcut-o și față de tov. comandant al Securității județului Olt) să încerce să mă ajute, în sensul de a-mi găsi un loc de muncă în București, oricare ar fi fost acesta.

Asupra mea, ca urmare a intenției pe care am declarat-o, am un exemplar din Poemul de oțel, precum și ciorne la acesta (v. Nota nr.6), de asemenea un album personal, făcut dintr-un caiet-registru, în care am numai 29 de file, pe care sunt lipite poeziile mele reprezentative, la care țin în mod deosebit, precum și diferite alte piese care constituie amintiri personale pentru mine (v. Nota nr.7). Mai am și un dosar în care se găsesc poezii-manuscris, precum și copia unui memoriu, datat 19.02.1981 și adresat tov. Comandant al Securității jud.Olt, fiind scris pe 14 fețe de pagini caiet dictando.

Înscrisul intitulat „Apel către Europa”, redactat pe 12 coli de hârtie, care începe cu „Securitatea europeană” și se termină cu „București, 7 octombrie 1980”, după care urmează numele meu și ale lui Petre Dincă și Sergiu Filip, urmate de profesii și data nașterii, a fost transcris de Petre Dincă după un manuscris al meu la data care apare în manuscris. Transcrierea s-a făcut la Corabia, unde a și semnat Petre Dincă. Despre el nu am făcut vorbire până acum întrucât îmi este prieten bun și nu voiam să pățească ceva. Acesta nu a semnat exemplarele redactate la mașină. Sergiu Filip a semnat înscrisul redactat de mână în anul 1980, când l-a semnat și pe cel redactat la mașină (v. Nota nr.8).

Înscrisul de mai sus a fost păstrat de mine la domiciliu, ascuns într-o pungă de plastic, pus la loc sigur. Până în prezent nu am arătat la nimeni acest manuscris. L-am luat asupra mea numai în scopul declarat mai sus (v. Nota nr.9). La venirea în București aveam intenția să merg și la Nicolae Breban căruia să-i arăt poeziile mele, în speranța că mă va ajuta să le public, însă nu am reușit să-i aflu adresa (v. Nota nr.10).

Atâta declar, susțin și semnez.

V.A.

-Pentru astăzi, ajunge ! mi-a zis Pîrvulescu și i-a făcut semn lui Vișan să-i dea declarația mea (pe care a mai citit-o o dată). Acum să scriem o declarație privind actele găsite în geanta ta, pe care sper că n-ai nimic împotrivă să ni le lași nouă o perioadă, pentru studiu, da… ?

-Nu, desigur ! m-am grăbit să-l asigur… oops.

-Apropo de studiu, m-a întrerupt flegmaticul securist, știi că în urma studierii  formulelor tale cabalistice, găsite între hârtiile de anul trecut, băieții noștri experți în calcule și-au dat seamă că ai descoperit nu știu ce formulă ? Hai că ești tare, mă, Viorele 🙂 (v. Nota nr.11)

-Zău?! am exclamat, sincer încântat…oops. Ce formulă ?!

-Hai că vorbim altădată despre asta, mi-a tăiat-o ofițerul, acum să scriem declarația cealaltă (v. Nota nr.12).

După ce am scris și semnat declarația cu privire la actele pe care am „consimțit” să le las bunilor băieți de la Secu spre „studiu” mai aprofundat (vezi întâmplarea cu cîpitanul Badea, relatată în Nota nr.12), Pîrvulescu mi-a zis:

-Acum te întorci singur la hotel, ca să nu bată la ochi că s-a întâmplat ceva, iar mâine te prezinți la noi la ora 9 fără un sfert. Hai că te descurci tu prin București, căci ai hălăduit un car de vreme, ca student, pe-aci ! mi-a ricanat jmecherosul căpitan, bătând șaua ca să priceapă mahalaua. Și să nu mai faci vreo prostie, m-ai înțeles ? mi-a mai zis, în loc de la revedere, când am ieșit.

Raportul de filaj din 11.08.1981 consemnează (cică exact…! oops) ce-am făcut din momentul când am ieșit de la Secu Rahova și până am revenit la Hotel Veneția (v. Nota nr.13 ):

„La orele 20,30 „AUREL” a fost luat în filaj când a plecat de la Direcția Cercetări Penale din Calea Rahovei. De aici a mers pe jos pe mai multe străzi, Calea Victoriei, Bd. Gh.Gheorghiu-Dej, a intrat la cofetăria LAMÂIȚA, unde a servit o prăjitură și un pahar de citronadă, după care a mers la hotel, orele fiind 21,10.

De la hotel a ieșit după 2 minute, a mers la restaurantul TISMANA de unde și-a cumpărat un pachet de țigări, după care a revenit la hotel, orele fiind 21,25”.

Privind din afară fioroasa Securitate iepocală, ai fi tentat să presupui că tov filator a stat de planton toată noaptea, spre a-l pândi pe poeselul „AUREL” până și-n timp ce dormea frânt, săracul de el. Aș ! După ce a mai așteptat nu mai mult de 5 minute după ora 21,25, probabil, tovul a tulit-o la o bere la vreo terasă sau mai degrabă la nevastă acasă, căci altfel nu prea se explică cum de n-a consemnat el ceea ce s-a întâmplat în continuare (niște fapte nu chiar oarecare…oops).

Astfel, după ce-am revenit la hotel, la orele 21,25 trecute fix, știind că bravul meu comiliton Sergiu F. trebuia să mă fi căutat deja, așa cum ne înțelesesem, iar dacă nu m-a aflat cine știe ce i s-o fi întâmplat sau ce și-o fi închipuit, el, că mi s-a întâmplat, naiba, plus că eu însumi aveam să-i transmit atâtea „noutăți”, n-așa?, m-am dus tâlv direct la recepție și, cu orice risc, am cerut telefonul (în timp ce pe lângă mine își frecau icrele 3-4 curioși nevoie mare, cum mi s-au părut mie ipochimenii, iar recepționerul mă privea și el vădit cruciș) și l-am sunat pe comilitonul meu acasă la Angela Marinescu. Răspunzându-mi chiar poetissima (ceea ce era o fericită întâmplare, căci cuplul adăsta, la ora și pe vremea aia, la Madame Candrea, la restaurantul scriitorilor, de regulă), am rugat-o cu glas pierit să mi-l dea pe amicu-i, iar când ipochimenul a răspuns (numaidecât), i-am cerut să vină degrab la hotel, fără să mai întrebe nimic altăceva, aloo !  Părând că înțelege situația (n-așa?!! oops), tipul a zis că vine cât se poate de repede, iar eu, după ce-am urcat la palierul camerei mele ca să fac pipi și să mă răcoresc un pic, căci nu mai fusesem la baie de multă vreme, iar citronada cumpărată la „Lămâița” cu banii securistului Badea (vezi Nota nr.12 – oops) nu-mi căzuse prea bine, la ulcerul & stressul meu, am coborât în nici 10 minute și-am ieșit din hotel ca să-l întâmpin pe Sergiu înainte de a apuca să-l vadă recepționerii sau Naiba mai știe cine, din jungla criptosecu înconjurătoare, fiind îngrozit efectiv de ideea că securiștii l-ar putea agăța pe pretinul meu înainte ca io să-i transmit ce să le spună, la o adică, fiind neliniștit, totodată, și de ideea că trăznitul amic, bănuind c-am fost iarăși interceptat de Secu (el  neavând nicio vină, păi cum drequ…oops!) mă va tăia cu baioneta aia, așa cum mă avertizase… oops (iar asta mai înseamnă că onor filor o tulise deja la ora aia, din moment ce n-a mai consemnat nimic în raportul de filaj, până a doua zi la ora 7,15, așa cum vom vedea în episodul următor).

Venind într-un suflet scumpul meu comiliton, n-așa?, l-am tras repede în niște ganguri stradale și, avertizându-l din capul locului că n-am absolut nicio secundă de pierdut cu explicații inutile, aloo, l-am rugat să rețină doar atât: că nu mai puteam continua, pe moment, acțiunea noastră, întrucât l-am zărit în holul hotelului, în după amiaza aceea, pe un securist de la Corabia (fără ca el să mă fi observat, deocamdată, i-am zis…oops) și că n-ar fi exclus ca tipul să mă fi căutat chiar pe mine, aloo, plus că, colac preste pupăză, bănuiesc că cineva a dat deja peste Apelul ascuns după oglindă, fiindcă l-am găsit mișcat de la locul lui (și deci nici măcar nu-l mai pot distruge, fiindcă n-aș mai fi credibil față de anchetatorii preștiitori, la rigoare), iar în această situație îl rog încă o dată să bage bine la cap ce-i spun, aloo, și anume că dacă îl va întreba careva, cumva, în zilele următoare, dacă a (mai) semnat vreun Apel sau așa-ceva, el să declare că da, își amintește destul de vag c-ar fi semnat ceva anul trecut, prin toamnă, la beție, o chestie, așa, în juvenilă joacă, la cererea mea, dar că tot eu i-am spus după aia că am distrus-o, și cu asta basta ! Ai reținut, mă ?! i-am șuierat tipului, iar când am avut confirmarea individului, am tulit-o de lângă el, fără alte salamalekuri, ca să nu ne surprindă securiștii (ooops!) și ca să nu mă taie dreq dementu’ !

Episodul respectiv e relatat, de altfel, chiar de Sursuroi, într-o notă informativă datată la Secu 18.08.1981 (o notă cam agramată și cam abramburistă, în care se bulibășesc – cum am mai observat deja, într-un episod anterior – informațiile, se amestecă zilele / evenimentele / persoanele și se înfloresc minciunile, dar ceea ce e important de reținut, hic et nunc, se consemnează relativ corect – v. Nota nr.14 ), și anume:

„A doua zi m-am întâlnit cu VIOREL ABALARU care mi-a relatat că în după-masă a văzut un ofițer de securitate din Slatina în holul hotelului și apelul din spatele oglinzii mișcat, totodată, mi-a spus că în aceste condiții nu mai poate distruge „apelul” iar eu să declar că l-am semnat anul trecut. A încercat să mă influențeze să o determin pe Angela Marinescu să semneze dar  ea i-a răspuns că aceasta nu va semna din convingere proprie (v. Nota nr.15).

A doua zi întâlnindu-l la hotel (v. Nota nr.16) acesta era foarte speriat și m-a rugat ca în eventualitatea că voi fi chemat să declar că „apelul” l-am semnat anul trecut, în stare anormală de ebrietate, m-a asigurat că totul v-a fi în ordine că nu mai pot păți nimic”.

(va urma)

++++++++++++++++++++

Note și comentarii :

Nota nr.1 – Prima declarație de la București, dată pe 11.08.1981 în fața căpitanului Pîrvulescu Marin (cel care îl va ancheta și pe ing.Gh. Ursu, 4 ani mai târziu) :

Top-2

Top-3

Top-4

Top-5

Top-6

Nota nr.2 – E vorba de Călin Vlasie. De-acuma, eu ne mai având nicio siguranță că nu fusesem filat tot timpul de Secu ori turnat de oricare dintre comilitonii și cunoscuții implicați, cu voia sau fără de voia lor (cu excepția lui Petre Dincă, în care aveam absolută încredere), eram obligat, de aceea, să amestec în declarația mea, într-un dozaj f.fin, adevărul cu neadevărul, astfel încât nici să nu pot fi prins cu cioara vopsită, la un moment dat, dar nici să-mi expun prietenii și cunoscuții mai mult decât  îi va fi expus pura întâmplare, deja. În privința lui Călin Vlasie, care îmi spusese clar că nu se bagă și-n care eu aveam suficientă încredere ca să pot estima că el nici nu mă va turna netam-nisam, pe de o parte, dar nici nu se va lăsa tras de limbă în mod naiv ori stupid, cumva, am considerat că puteam, deci, să-l pomenesc în declarația mea fără prea multă grijă și practic (cel puțin din punctul meu de vedere) fără niciun risc pentru el. Dacă data trecută fusesem obligat să-l omit din declarațiile mele inițiale, întrucât el era chiar depozitarul de taină al originalului primului Apel către Europa, de-acum, din moment ce nu mai avea nicio implicare directă în acțiune, puteam să-l nominalizez relativ liniștit, ba chiar eram obligat s-o fac, spre a nu-mi fragiliza și mai grav apărarea pe muchie de cuțit (în caz că filatorii m-ar fi prins cu minciuna, aicătelea, dovedind că m-am întâlnit cu Vlasie, în gara Pitești, cu 3-4 zile în urmă).

Nota nr.3 – Văzând că Pîrvulescu nu mă întreabă nimic despre scopul vizitei mele la Curtea de Argeș, am lăsat și io declarația în dorul lelii, sperând că ăla nu e prea atent la ce-i spun (însă, iarăși, nevrând să mă las prea expus prin omisiunea totală a vizitei respective) ; din declarația pe care o voi fi dat-o a doua zi, veți observa însă că securistului nu-i scăpase, păi cum dreq, amăruntul, ci doar amânase lămurirea lui (în caz că nu intenționase să mă pună la vreo jmecheroasă încercare, n-așa?).

Nota nr.4 – Evident că chestia cu luatul diplomei de la facultate era o găselniță momentană a lui Ave, care s-a imbricat atunci la fix în textura fabulei, ca să zic așa ; în realitate, n-am avut nici cea mai vagă intenție în acest sens, iar diploma de jurist n-o voi fi ridicat de la facultate decât 10 anișori mai târziu, după „Revoluție” (între timp descurcându-mă cu repartiția & cartea de muncă inițială).

Nota nr.5 – După cum se vede, Ave exploata cu brio, vorba vine, orice pai ori găurică de ac de care se putea agăța sau pe unde se putea strecura, spre a-și încropi povestea ad-hoc, în speță agățându-se vârtos de întâmplarea că eu aveam la mine și copia memoriului către colonelul Rațiu (pe care de-acum, după ce a fost publicat, peste mode și timp, în „Cultura”, cu comentariile lui Carmen Mecu, îl știe toată lumeea, păi cum drequ…oops), memoriu pe care îl luasem cu mine, de fapt, în scopul de a-l arăta eventualilor comilitoni, convingându-i că dracul nu e așa de negru și plin de spume pe cât se spune (și insufându-le astfel, cât de cât, curaj tactic).

Nota nr.6 – Era vorba de exemplarul „Poemului de oțel” pe care îl recuperasem de la Călin Vlasie, acesta fiind și scopul principal al întâlnirii mele cu amicul, în gara Pitești, după ce îl atenționasem cu bilețelul expediat prin Petre Dincă, dacă vă mai amintiți faza.

Nota nr.7 – „Albumul personal” era chiar faimosul samizdat „NU!”, din care nu mai rămăseseră decât 29 de file, cele mai puțin dușmănoase, după ce-l făcusem ferfeniță cu-o seară înainte, dezamăgit de faptul că nu mai găsisem niciun comiliton pentru cauza mea și ca măsură de precauție față de eventuala mea interceptare de către Secu (detalii în episodul 42).

Nota nr.8 – În realitate, după cum știm deja, al doilea Apel, cel din august 1981, fusese transcris de Petre Dincă, după dictarea mea din memorie, la Curtea de Argeș, în seara zilei de 6 august 1981, de față fiind și prietenii noștri Marin Gheorghe și Ilie Fintoiu. Cum însă eu i-am cerut lui Petre să dateze noul Apel „București, 7 octombrie 1980”, întrucât m-am gândit atunci să subliniez ideea că Apelul este practic tot cel din octombrie 1980, a cărui lansare fusese doar amânată de interceptarea mea de către Securitate, întâmplarea respectivă i-a servit în mod nesperat lui Ave spre a improviza povestea că Apelul a fost semnat de cei doi comilitoni doar „în joacă”, „anul trecut”, în timp ce io – cică! – ținusem periculosul document pitulat în păierul casei, ca „rezervă” strategică pentru acțiunea-mi ulterioară (mai precis ca „plocon”pentru tovii Comandanți binevoitori cu poeselu’ nost, n-așa?), chipurile liniștindu-i pe cei doi pretini imprudenți că l-am distrus încă de când se va fi terminat „joaca” noastră tinerească („ăl an”), prin această zmecheroasă argumentație Ave încercând astfel să-i disculpe, pe cât se mai putea, pe cei doi comilitoni, ale căror semnături olografe erau ștanțate, altfel, aloo, definitiv și irevocabil, în documentul ultradușmănos aflat pe masa  securiștilor…oops! Singura problemă, de acum încolo, credeam eu, era cum naiba voi face și voi drege ca „povestea” mea cusută nu cu ață albă, ci cu ață reflectorizantă de-a dreptul (însă cât de cât credibilă, măcar, repet!), să „bată” până la urma urmelor cu ceea ce vor povesti amicii comilitoni, după ce vor fi luați ei înșiși la întrebări. Hazul cumplit, shiiit!, este că io habar n-aveam în momentul ăla că al meu comiliton „Sorin”, pentru care bietul Ave își pusese la bătaie toate henormele-i posibilități tactice și combinatorice, spre a-l salva în modul în care tocmai vi-l arătai mai sus, le sursurase deja băieților, pas cu pas, cum se întâmplaseră în realitate lucrurile, așa că zâmbetul subțire cu care anchetatorul Pîrvulescu mă asculta în timp ce io îi debitam povestea proprie și cică ingenioasă sadea era absolut firesc, păi cum drea…! oops.

Nota nr.9 – Țin minte că în acel moment securistul corăbian lt.Vișan Marin nu s-a mai putut abține și-a sărit cu reproșul: „Bravo, mă, așa prieten mai zic și eu! Cum ai putut, bă, să-i faci așa-ceva celui mai bun prieten al tău? Ce va zice omul ăla când va afla ce figură i-ai făcut?” (cu subînțelesul, adicătelea, că puteam dracului să distrug documentul ăla încă de „anul trecut”, din moment ce prietenului meu îi spusesem că chiar l-am distrus, iar nu să apra cu el „plocon” la Secu, drequ! oops) La care io am reacționat precum cinicul odios, dând din umeri ca un caraghios: „Am făcut-o, și gata! Asta e!” Chiar, ce dreq o fi crezut omul ăla despre mine atunci ?! oops În același timp, sunt tare curios ce gândea Vișan apropo de faptul că Petre, fix în timp ce cică era devotatul lor „Miron”, în care calitate îi sursura chiar lui Vișan, ofițerul său de legătură, ceea ce-i spuneam eu să le sursureze, spre a le adormi vigilența, iar eu să pot prepara astfel lansarea celui de-al doilea Apel, el era de fapt semnatarul meu pe un al doilea Apel, de care băieții habar n-aveau ! oops. Însă despre acest amărunt Vișan n-a suflat nicio vorbuliță la Bucuresci, păi cum dreq! 🙂

Nota nr.10 – Întrucât eu n-am exclus, în situația dată, eventualitatea să fi fost turnat, pe undeva, cumva, chiar de cunoștința din timpul facultății pe care o întâlnisem la restaurantul „Berlin” și-o întrebasem de adresa lui Nicolae Breban, cunoștință căreia io nu-i mai știu nici numele și asupra căreia n-aveam, de fapt, niciun control atunci, am băgat în declarație, prevenitor, și indiciul suplimentar că – cică! – eu aveam de gând să merg la N.Breban spre a-i arăta niște poezii (iar nu spre a-i propune să semneze Apelul, păi cum naiba…oops). Cu alte cuvinte – gândeam -, dacă ăla le-o fi sursurat ceva între timp băieților, io să le-o iau iarăși  înainte, dăștept floc, pardon, foc, cu Breban, poeziile et alea alea. Da, mey, atât eram de jurățel, încât nu mi-a trecut nicio clipă prin cap că ditamai Sursuroiul era de fapt dragul și viteazul meu „Sorinel”, vai ! oops

Nota nr.11 – E vorba de „formulele” despre care am vorbit acum 6-7 ani pe my blog, în topicul „Legi”. N-am timp pentru amănunte acum, însă cei eventual interesați își pot face acolo o idee despre ce-i vorba (inclusiv din discuțiile cu pretinii mei din acel moment).

Nota nr.12 – Aceasta e declarația cu pricina (pe care am mai pomenit-o și-n episodul 39). Ca amănunt oarecum pitoresc, adaug acum că-n timp ce scriam declarația asta a intrat agitatul căpitan Badea extrem de nervos și mi-a reproșat că mă țin de cioace, dându-le lor, băieților, astfel, bătăi inutile de cap, în loc să se ocupe de alte lucruri mai serioase, în interesul oamenilor harnici și cinstiți (sau cam așa-ceva). Replicându-i securistului cu vechea-mi argumentație, cum că io n-am vrut să fac rău poporului, aloo, ci doar să-i arăt Securității că pot face rău, la o adică, tipul, în culmea isteriei, a apucat foile Apelului de pe masă și m-a pleznit cu ele, destul de violent, peste față, zbierând: „Dar ăsta ce e, bă, a ?!” și părând a vrea să-și continue opera de molestare, însă căpitanul Pîrvulescu l-a oprit ferm și numai că nu l-a dat afară din birou, zicându-i vădit tracasat : „Lasă-l, mă, în pace, nu vezi că e destul de cătrănit și el, sărăcuțu’, și cam nemâncat?” Chiar așa a zis Pîrvulescu: „nemâncat”, confundând probabil paloarea mea determinată de situația teribil de stressantă în care mă aflam cu hipoglicemia… oops. La care cpt. Badea, ciurprinzător, a revenit brusc la sentimente umane, exclamând (totuși ciudos, încă) : „Zău, mă? Atunci, na, mă, banii ăștia de la mine și cumpără-ți dracului un pateu, ceva, apoi apucă-te de muncă, bă, nu mai umbla cu prostii!” a zis și mi-a trântit în față, pe birou, 3 hârtii de câte 10 lei…oops. Le-am lăsat momentan acolo, cu capul în piept și cam tremurând de emoție & umilință, totodată, însă până la urmă am luat totuși banii ăia, ca să le-arăt securiștilor că nu sunt arogant sau provocator, ci sunt doar un fl[c[u suficient de rezonabil & maleabil, care mai merită o șansă, chiar și-n situația dată, n-așa ?

 

Top-7

Nota nr.13 – Raportul de filaj al UM 0672 București din zilele de 10 și 11 august 1981, avându-l ca obiectiv pe poreclitul poesel „AUREL” :

Top

Top-1

Nota nr.14 Pripita și agramata notă informativă din 18.08.1981 :

Top

Top-1.jpg

Nota nr.15 – Aici e evidentă confuzia cu seara de duminică, 9 aug.1981, de fapt, după întâlnirea noastră de la restaurantul „Monte-Carlo”, când sursuroiul m-a condus la hotel împreună cu Angela Marinescu și când poeta a spus ritos că ea nu se mai bagă la semnat (vezi episodul respectiv). Aceste confuzii mă fac să cred că nu sursuroiul a scris, în mod direct, nota informativă despre care vorbim, ci securistul din legătura sa, pe baza altor relatări, orale sau scrise, ale sursei, bulibășind aproape cu totul informațiile pe care le-a avut la dispoziție.

Nota nr.16 – Încă o dovadă clară că nota informativă cu pricina e compromisă aproape total: se pomenește din nou de „a doua zi” (după „a doua zi”), când de fapt era vorba tot de aceeași zi. În fine, nu mai insist.

 

 

Advertisements

Comments are closed.