45 – Cine drequ’ era să fie, decât Seku ?

Când am ajuns în capătul scărilor, deși, cum vă spuneam, presimțeam prin toți porii pericolul care plutea în aer, fără a avea o idee precisă despre concretețea sa, am fost totuși teribil de ciurprins să dau cu ochii, așezat într-un fotoliu din holul bătrânului hotel, de locotenentul Marin Vișan de la Securitatea Corabia, un roșcovan creț, cu ochi albaștri și cu fălci de buldog, care s-a ridicat de cum m-a văzut și s-a apropiat de mine cu vorbele: „Hai, mă, Viorele, că te caută tov.colonel Rațiu de 3 zile! Vrea să-ți aprobe cererea de plecare în străinătate, iar tu ești de negăsit!” (1)

Din acel moment, aplicând tactica de supraviețuire cu care cititorii poveștii sunt familiarizați deja, calculatorul Ave l-a scos pe emotivul poesel din priză, cuplându-mă pe pilotul automat, ca să zic așa, până trece ceasul rău. „Nu, zău?” i-am răspuns locotenentului, prefăcându-mă mirat și totodată încântat, păi cum draq. „Da, măi – a întărit Vișan, întinzându-mi mâna și strângând-o militărește -, tov colonel m-a trimis să te caut pe unde oi ști și să nu mă-ntorc la Olt fără tine. Îți dai seama că i-am întrebat și pe ai tăi, precum și pe toți cei ce te mai cunosc”. ”Și pe Petre?”, a vrut să-ntrebe naivul poesel (cu inima cât un purice…oops), însă Ave i-a tras fermoarul la gură la timp. „Și deci cum facem?” l-am întrebat pe Vișan c-un zâmbet ce se voia relaxat. ”Păi, hai să mergem!” a zis securistul, însă io l-am rugat s-aștepte un moment, n-așa?, ca să-mi iau bagajul din cameră. „Hai că urc și eu!”, a sărit Vișan. ”Vreau să văd cum arată o cameră de la un hotel din centrul Capitalei”, a precizat, zmecheros foc…oops.

După ce mi-am recuperat geanta de vinilin așezată pe pat, Vișan fiind cu ochii pe mine ca pe butelie, am părăsit odaia fără să îndrăznesc s-arunc măcar un ochi spre oglinda chiuvetei, în spatele căreia era ascunsă „bomba”, respectiv plicul cu „Apelul către Europa” semnat de mine și de cei doi comilitoni (Petre și cu sursuroiul), iar după ce am predat cheia la recepție am schițat un gest spre ieșire, invitându-l pe Vișan să iasă el primul, păi cum altcumva, însă-n momentul ăla doi inși care până atunci păreau a face parte din decorul normal al unei recepții de hotel (să zicem precum niște clienți aflați la o șuetă amicală cu recepționerul) s-au bulucit rapid lângă mine și m-au apucat fiecare de câte un braț, cerându-mi discret să merg cu ei, în timp ce Vișan se prefăcea că se uită-n altă parte. Gândind că până aci mi-a fost și că de data asta nu mai scap, am aruncat ochii înfricoșat spre cei câțiva rumâni care mai erau prin hol și care la rândul lor mă priveau curioși nevoie mare, fără să dea semne că m-ar compătimi sau că m-ar înțelege în vreun fel oarecare. Imediat ce-am ieșit din hotel, securiștii m-au împins pe scaunul din spate al unei „Dacii” cu nr. scurt, unul dintre cei doi trecând pe scaunul de lângă șofer, celălalt în stânga mea, iar Vișan în dreapta, după care au dat drumul la o sirenă stridentă și-am demarat în trombă. Tipul care se așezase în dreapta șoferului (probabil  căpitanul Badea Ion, de la Direcția I a DSS, așa cum voi fi aflat mult mai târziu) s-a întors către mine cu-o mină extrem de furioasă, răstindu-se mânios : „Mai fug mult după tine, mă ?! Trebuia să fiu la ora asta la Sibiu, dar n-am ajuns din cauza ta! Cine te-oi crede tu, mă ?! Ei, stai puțin că mai vorbim noi de data asta !” După ce și-a vărsat năduful cu alte câteva răsteli de acest soi și văzând că io nu zic nimic, tipul m-a lăsat în pace, iar după puțin timp am ajuns la faimosul & fiorosul sediu al Direcției de Cercetări Penale a Securității, de pe Calea Rahovei (sediu despre care pe atunci eu nu știam nimic, evident), băieții conducându-mă într-un birou lungăreț, situat cam catacombic, la demisol, unde cine credeți că ne-a întâmpinat îmbrăcat într-o impecabilă uniformă de căpitan Secu ? Nimeni altul decât „tovarășul de la București”, cel care mă interogase ăl an la Slatina (și care va fi fost implicat mai târziu în cazul Ursu, care i-a adus trista celebritate) : ofițerul de securitate Marin Pîrvulescu.

Pe bune, în acel moment am fost un pic dezamăgit de gradul ofițeresc nu prea înalt al căpitanului Pîrvulescu (pe care la Slatina nu-l văzusem decât în haine civile, crezând că trebuia să fie cel puțin colonel, după deferența cu care i se adresau maiorii și coloneii loco), lucru pe care chiar i l-am spus tovului, pe un ton mai mult sau mai puțin glumeț, după ce-am dat bună ziua: ”Scuzați că v-o spun direct, dar eu am crezut că sunteți cel puțin colonel, tov căpitan !” 🙂 „Ce să facem, mă, Viorele, asta e situația, la noi se avansează mai greu”, mi-a răspuns Pîrvulescu, destul de relaxat, așezat la biroul său. „Dar ce vânt te-aduce pe la noi? Ai venit prin București și te-ai gândit să ne faci o vizită amicală?” a adăugat malițios. Însă Ave își terminase deja toate socotelile – se vede treaba! – și se pregătea să treacă la contraatac. „Da!”, i-am răspuns senin. „Chiar așa, mă? Și ai găsit singur drumul?” tot rânjea ăla, în continuare destul de relaxat. „M-au adus colegii dvs aici, însă eu mă pregăteam să vă caut, oricum”, i-am precizat candid. „Păi, cu ce ocazie?” m-a întrebat Pîrvulescu, părând că vrea neapărat să-mi intre-n joc. „Ca la pretini, de!, ca să mă ajutați”, i-am zâmbit a râde. „Și cum putem noi să te ajutăm, mă? Vrei să-ți publicăm cartea aia?” „Să-mi publicați cartea aia și să-mi găsiți serviciu în București. Eu nu pot să trăiesc în provincie, căci n-am cu cine să schimb o vorbă mai ca lumea, măcar, pe-acolo. Eu sunt un intelectual pur, nu un simplu cetățean din natur :)”, am râs. „Dar nu vrei să iei un loc și să vorbim mai pe îndelete?” mi-a zis, răsfoind printr-un dosar din fața sa. Am luat loc la biroul din partea cealaltă a camerei, iar undeva prin preajmă s-a așezat locotenentul Vișan (care a fost tot timpul de față la interogatoriu). Alți securiști, printre care agitatul căpitan Badea , ieșeau-veneau din birou, însă prezența lor mi-a rămas în amintire ca-n sfum.

– Și cu ce zici că vrei să te ajutăm, mă, Viorele ? a reluat Pîrvulescu, vădit caustic, răsfoind în continuare prin dosarul din fața sa.

– Aș vrea să-mi găsesc un serviciu prin București, ca să pot pot sta pe lângă scriitorii care contează și să-mi construiesc o carieră literară. De aia mi-am „prelungit” și facultatea cu niște ani : ca să pot fi în mijlocul elitei scriitoricești.

– Păi era vorba că te însori ! mi-a ricanat el. Așa le-ai promis și părinților.

– Mă însor după ce public cartea :), i-am precizat.

– Păi, public-o  ! 🙂

– Știți bine că n-am nicio șansă să public în România, dacă dvs nu ridicați indexul de pe mine 🙂

– Fii serios, noi nu ne ocupăm cu așa-ceva 🙂 a râs căpitanul. Dar ce serviciu ai vrea să-ți găsim, de exemplu ? Și de ce nu te faci tu avocat, ca să câștigi mai ca lumea ?

– Știți bine de ce…

– Aha, chestia cu… (a arătat spre ureche). Însă ca simplu jurist te descurci, nu ?

– Da, mă descurc. Iar în București aș lucra orice, și ca taxator pe tramvai ori ca scriitor de vagoane, numai să am un loc de muncă și-o cameră de cămin, unde să stau. Nu țin musai să lucrez ca jurist.

– Bine, mă… Acum vrei,  totuși, să fii un pic serios ? m-a întrerupt, ridicând ochii din dosar și privindu-mă scrutător. De când ești în București ?

Între timp însă Ave stabilise irevocabil, din analiza rapidă a tuturor evenimentelor, semnelor și semnalelor,  că ăia îmi dibuiseră deja „Apelul” de după oglinda din camera de hotel și că se cam jucau cu poeselu’ Viorel ca pisica cu șoricelul (fără însă ca io să bănuiesc în acel moment, nici pe departeee, vai!, că ei știau practic totul, inclusiv cine erau comilitonii mei et alea, alea !) și de aceea m-am gândit să le smulg preșul de sub picioare, cât mai era vreme !

– De vreo două-trei zile, i-am răspuns.

– Și când zici că aveai de gând să ne vizitezi ?

– Imediat ce mi-aș fi luat diploma de la facultate, dar mai întâi aș fi vrut să-mi caut singur de lucru, totuși, prin București, iar dacă nu reușeam, aș fi venit la dvs. Și ca să v-arăt că vă sunt prieten, n-am venit cu mâna goală, ci v-am adus și ultima „bombă” pe care o mai dețin, am subliniat.

Pîrvulescu m-a privit pentru prima dată fără să zâmbească.

– Ce „bombă”, mă ? O ai la tine ? Ia deschide geanta aia și dă-o-ncoace !

Am deschis diplomatul cu gesturi măsurate, în timp ce securiștii aflați de față (Pîrvulescu, Vișan și încă unul, însă nu Badea) mă urmăreau cam crispați, totuși, și i-am transmis-o lui Vișan, aflat mai aproape de mine, care a apucat-o ca pe un corp delict și i-a dus-o  lui Pîrvulescu.

– Aici e „bomba” de care vorbești ? a întrebat Pîrvulescu, începând să frunzărească, precaut, conținutul.

– Nu, „bomba” e în camera de la hotelul unde am stat până acum.

– Măi, hai să n-o mai lungim ! Despre ce-i vorba ? m-a luat el din scurt.

– E vorba de un alt exemplar al „Apelului către Europa”, pe care nu-l cunoașteți, semnat de alte două persoane în afară de mine, document pe carea aveam de gând să vi-l aduc oricum, benevol, mai târziu, ca să v-arăt că sunt de bună credință și că merit o mână de ajutor.

– Hai, du-te cu colegii mei la hotel și vino cu chestia aia acum ! a ordonat căpitanul Pîrvulescu, fără să mai piardă vremea cu alte lămuriri. Și să aduci absolut tot ce mai ai pe-acolo, auzi tu ? Între timp, eu o să mă uit să văd ce ai pe-aci, prin diplomat.

Drept urmare, ne-am întors la Hotel Veneția fix în formația în care fusesem săltat, iar după ce-am intrat în cameră am mers direct la oglindă și am extras din spatele acesteia plicul cu exemplarul semnat al „Apelului”, dându-i-l lui Badea, care părea a fi șeful.

– Mai ai și altceva pe-aci ? m-a întrebat securistul hipernervos…oops. Fii atent că dacă vrei să ne vrăjești din nou, ai încurcat-o cu mine ! Tu te joci cu mine, bă ?

– Asta e tot ! l-am asigurat.

Dar tipul s-a prefăcut că nu mă crede și-au mai scotocit toți 3 prin cameră încă vreo jumătate de oră, Badea vrând să iasă chiar în afara camerei, pe acoperiș, însă era cât pe ce să alunece (așa cum pățisem și eu de dimineață, dacă vă mai amintiți), așa că a revenit cătrănit în cameră, gata-gata să mă ia la palme. „Bă – mi-a zis șuierând – , dacă te prind că minți și-ți mai găsim ceva ascuns pe-aci, te calc în picioare, să știi!” „Nu, domne, l-am liniștit, vorbindu-i reținut, nu mai am nimic. Este exact așa cum v-am spus”, i-am asigurat, iar Vișan a părut că mă crede și i-a zis lui Badea că nu mai e cazul să cotrobăiască în continuare. (2)

Căpitanul a băgat plicul cu „Apelul” în geanta sa (fără să controleze ce era în plic) și ne-am întors în Calea Rahovei, la anchetatorul Pîrvulescu, care ne aștepta nerăbdător.

(va urma)

++++++++++++++++++

Note și comentarii:

(1) E posibil oare să fi înaintat securiștilor o cerere formală de plecare în străinătate în perioada dintre memoriul către colonelul Rațiu (19.02.1981) și sosirea în București, în vederea promovării celui de-al doilea Apel (august 1981)? Eu nu-mi amintesc despre o asemenea cerere scrisă și nici la dosarul de la CNSAS n-am găsit așa-ceva, însă n-ar fi exclus să le fi bătut apropouri orale în acest sens băieților, la vreuna din întâlnirile de criptocontrol judiciar care avuseseră loc între timp sau poate chiar la întâlnirea cu colonelul Rațiu din 2 martie 1981, de la Slatina. Că vorbele cu care m-a întâmpinat locotenentul Marin Vișan în holul hotelului Veneția au fost totuși doar niște vorbulițe aruncate așa, la plezneală, s-ar susține și prin faptul că securiștii tocmai se stroflocau, în vremea aia, să obțină aprobările de rigoare spre a-mi aplica una din metodele de reeducare iepocale, respectiv punerea în discuția colectivului de muncă (după ce anterior se răzgândiseră de două ori în această privință), așa cum rezultă din documentul reprodus alăturat („Raport cu propuneri de punere în dezbatere colectivă a numitului…”) și deci nici pomeneală să-mi fi avizat între timp vreo cerere de plecare în străinătate.

(2) Evident că tipul știa că în cameră nu se mai găsește niciun înscris dușmănos, întrucât cu câteva ore mai devreme băieții făcuseră acolo o pecheziție profi, primul lucru dibuit fiind desigur Apelul de după oglindă (despre care îi informase deja sursuroiul), însă jmecheroșii se străduiau din răsputeri să mă convingă că habar n-au de nimic, ca să mă mai ciurprindă și cu alte chestii, ca-n orice strategie euristică.

Advertisements

Comments are closed.