44 – Țin’ să fie, țin’ să fie… ? oops

După ce-a plecat comilitonu-mi pe care io îl credeam doar un simpatic-sonat, doar un poețel ultrasensibil și-n fond nevinovat, nebunit la modul artistic-țicnit de uriașa închisoare în care trăiam cu toții – Lagărul comunist de altădat -, iar nu pus, al dreaq împielițat, pe criptoasasinat, șiiit ! (1), și care a tulit-o la mișelescu-i raport de anacond otrăvit, în timp ce io îl așteptam data aviatoare ca să revină cu vreo știre salvatoare și cu mălăieș în câlcăieș și-n dinți, nu să mă vândă pentru câțiva arginți, nenorocitul dracului, m-am gândit în primul rând unde o să ascund „Apelul”, ca să nu mai poată fi găsit de orice neofit (cum îl credeam io, vai, pe amicul cică aiurit, în timp ce despre mine eram convins că sunt un lucid nemaipomenit, n-așa?), căznindu-mă din nou s-ajung pe acoperișul hotelului, încercând să ies prin fereastra camerei imprudent, însă am renunțat la timp, ca să nu alunec ca un porumb tâmp, și până la urmă am ascuns plicul tot după oglindă, împingându-l mai adânc și având grijă să-i însemnez discret poziția, ca să-mi dau seama dacă-l va mișca naiba careva, cumva, curat vigilent, n-așa? După aia mi-am pus în geantă restul documentelor pe care de-acum le știți și-am ieșit din hotel, orele fiind 10:50, în ziua de 11 august 1981, cum notează tov filor silitor (2).

Apoi, frământat încontinuu de grija pentru scumpa noastră țărișoară (cum am văzut c-a menționat și sursuroiul în nota informativă din ziua precedentă, însă nu cu intenția de a mă lăuda, ci de a mă băga și mai adânc în gheara băieților, păi cum drea), am făcut din nou rondul prin locantele din Centru (Havana, Trocadero și Rotonda), sperând că voi mai întâlni vreun amic sau vreo cunoștință, vreo ființă confraternă sau așaceva, de care eu aveam ardentă trebuință, atunci și acolo, ca să ieșim și noi, rumânii, din iepocala nepăsare și să facem pasul mic, dar în fond mare, spre liberare, precum poporul leșesc frățesc, de ce nu?, dar se vede treaba că pe ai noștri îi durea fix în cur, simțindu-se ok în Lagărul lu tov Draku, ca orice nație învățată să fie mai mult supraviețuitoare decât învingătoare, nație care dacă ar fi fost după ea ar fi trăit și azi subt papucul lu Nea Nicu & Leana, ca cetățenii din Koreea de Nord,  voilà, căci doar eram, încă de pe atunci, nația curat ortofoxă și „credincioasă” sadea, care  – cum se glumea pe vremea aia, căci la bancuri nu ne întrece nimerea – „ne culcam cu lumânarea aprinsă, ne sculam cu lumânarea aprinsă, iar duminica ne duceam la slujbă” (3)

Între orele 11,50 și 15,00, așa cum consemnează filorul, m-am retras în „Colțul Șahiștilor” din Cișmigiu și-am jucat șah, căci ce era să fac, chiar, până când revenea dragul comiliton ? Doar nu era să mă dixtrez prin cârciumi ori să dorm ? Așa cum am arătat deja, tactica mea urmărea doo chestii f.importante pe moment, aloo : a) să mă mai relaxez și io cât de cât, căci vă imaginați, sper, cât îmi era de urât., și b) presupunând că mă fila potera (ceea ce nu era deloc exclus, n-așa?), măcar să-l fi ținut departe de hotel pe tov filor, ca să nu risc să-mi afle secretosul cuibușor, unde ascunsesem „bomba” pe care urma s-o aruncăm în capul tovilor și băieților, n-așa ?

Din păcate, cum se întâmplă adesea în realitate, tactica asta a fost utlizată cu succes fix de cealaltă parte, care s-a folosit de ea din contra, mai precis spre a mă ține ei, securiștii, pe mine, departe de hotelul unde între timp băieții îmi făceau percheziția secretă, așa cum notează sec tov filor : „Între orele 11,50 – 15,00 a stat în parcul Cișmigiu unde a jucat șah, timp în care i s-a făcut și percheziție secretă în cameră” (oops). În această situație, mă-ntreb, preste mode și timp, dacă nu cumva oi fi fost naiba atât de stupid să fi jucat șah chiar cu vreun securist, pe care io l-oi fi luat drept vreun înrăit microbist șahist și care, spre a mă ține departe de hotel cât mai multă vreme, în timp ce tov filor îi făcea semne de zor că încă nu și-au terminat treaba băieții dumnealor, se prefăcea că e nebunit să-i acord altă și altă revanșă șahistă, flatându-mă c-aș avea, păi cum naiba, același stil afurisit precum un șahist vestit, a… ? 🙂

În fine, făcându-mi-se foame și apropiindu-se ora H, a întâlnirii cu comilitonul meu de nădejde, ca să zic așa, am părăsit „Colțul Șahiștilor” și m-am îndreptat spre hotel „Veneția”, înfulecând din mers un pateu luat de la vreo prăvălie din cale, intrând în hotel în jurul orelor 15,00. Cum în acel moment era cu totul exclus să-mi fi închipuit că între timp fusesem călcat de musafirii ăia potențiali, pe care-i avusesem totuși în ipotetică vedere, în fond și la urma urmei, atunci când mă căznisem să găsesc un locșor cât mai bine abscons pentru plicul cu „Apelul”, am urcat în camera 502 fără să-i bag în mod special în seamă pe recepționeri și pe ceilalți care se învârteau prin holul de la intrare, pe care poate că dacă i-aș fi examinat mai atent aș fi putut pricepe că între timp se întâmplase ceva, cumva, pe-acoloșa. Intrând în cameră, prima grijă a fost, culmea, să mă uit la locul secret de după oglindă și-atunci, hopaa !, am remarcat imediat că plicul nu se mai afla în poziția în care îl lăsasem și pe care o memorasem bine, aloo ! Efectiv, parcă m-a curentat ceva prin piept în momentul ăla, realizând brusc că inimicul e acolo, prin preajmă ! Dar fiindcă îmi era imposibil, totuși, să accept ideea că eșuasem din nou, m-am încurajat singur, aproape cu disperare, zicându-mi că s-ar putea ca plicul să se fi mișcat de la locul său din pricina trepidațiilor vechii clădiri, mai ales că ne aflam la ultimul etaj, iar când troleele și autobuzele veneau / plecau din Piața Kogălniceanu, c-un trafic foarte intens, tot blocul se cutremura vizibil. E clar, mi-am zis, că e o întâmplare, așa că hai naiba să ne calmăm și să-l așteptăm pe dragul comiliton, la ora 6 sau 7, după care să mergem mai departe, n-așa ?

Mi-am luat papucii și prosoapele de baie și m-am dus la capătul culoarului, unde se găseau dușurile comune, ca să mă refrișez un pic. În timp ce mă aflam sub duș, am auzit-o pe femeia de serviciu că mă strigă prin ușa întredeschisă a băii, lucru ce mi s-a părut extrem de ciudat. „Care-i problema?”, am întrebat-o ieșind din duș cu prosopul în jurul șoldurilor și ștergându-mi părul ud. „V-așteaptă cineva jos în hol !”, mi-a zis femeia, destul de tânără, care mi s-a părut mult mai emoționată decât ar fi trebuit să fie, chiar aflându-se în fața unui flăcău aproape gol, într-o baie pentru domni, n-așa ? „Du-te și spune-i să urce la mine!”, i-am zis, femeia retractându-se rapid și fără alte discuții, vădit tensionată, în timp ce eu m-am îndreptat spre camera mea. Chit că presimțeam deja iminența unui pericol enorm, habar n-aveam însă despre ce anume e vorba și-n niciun caz nu legam potențialul pericol de vizitatorul care mă aștepta în hol, despre care m-am gândit că probabil e Sergiu Filip, care venise mai devreme la întâlnire, nerăbdător să trecem la treabă pentru patria noastră dragă, n-așa ? În vreme ce mă schimbam în hainele de stradă, am auzit o bătaie în ușă, iar când am deschis era tot femeia de serviciu, care după ce a făcut câțiva pași înapoi, iarăși, ca și cum ar fi văzut un strigoi, mi-a spus că persoana m-așteaptă jos în hol, în continuare. „Păi nu i-ai zis să urce?”, am întrebat-o. „Ba da, dar a spus  să mergeți dvs jos”, mi-a răspuns femeia, îmbujorată toată. „E bărbat sau femeie?” am insistat. „Nu știu!” s-a bâlbâit ea. „Cum adică nu știi ?”, m-am mirat, mai mult consternat decât enervat. „E un tip cu bărbuță?” am mai întrebat-o, totuși. „Nu știu, v-așteaptă jos!” a bâiguit biata femeie, aproape luând-o la fugă pe scări, în timp ce eu coboram nedumerit / neliniștit după ea… oops.

(va urma)

+++++++++++++++++++++++++++++++++++++++

Note și comentarii: :

(1) – Chiar zăltatul sursuroi îmi spusese că mi-a injectat „un drog supervigil”, într-o doză „cât pentru un cal”, care ar fi trebuit să mă țină nedormit câteva zile, timp în care mi se putea întâmpla orice, ca de exemplu : să fac un infarct de osteneală ori de surescitare, să dea o mașină peste mine (din neatenția mea, nu a nevinavatului șofer, păi cum naiba), să-ncep să văd iar lumeea ca-n „Guernica” lui Picasso, așa cum o pățisem cu ocazia cumpenei nr.3, sau, în cel mai bun caz, cum ar veni, să fiu internat la un stabiliment de boli nervoase, la cererea chiar a mea, săracul de mine, nedormit de zile în șir ca un câine și unde băieții ar fi avut ei grijă de-ale mele „idei dușmănoase”, vezi bine. Noroc cu robustețea mea, sau cine știe din ce altă cauză, care a făcut ca drogul să-și piardă ori să-și diminueze efectul, căci altfel rămânea naiba țărișoara fără my op… oops. Asta e soarta celor care cred că-n lumeea nebună, și mai ales în țărișoara lu Drakula, există și onoare adevărată, așadar nu d-aia ca a „poieților” din poiată, care cât scroafa-mamă e bine furajată și cu lăptic matern bogat irigată, frațiorii, fie ei și cam porcușori, radiază de sentimente & jurăminte premium, ce-i saltă până-n nori (cum că nu se vor uita & trăda nikagda et alea, alea), dar când se termină tărâța trocii și se usucâ țâța mumii „frățiorii” se mănâncă ca câinii, nici baremi ca porcii…oops.

(2) Prima pagină din sinteza raportului de filaj al Secu București :

Apropo de filaj, filori și alte asemenea cuvințele ce-n vremea aia ne dădeau fiori, cine oare își imagina, fix atuncea, când nici Drakula nu credea că comunizmul  va mai cădea vreodată în țărișoara sa, că-n viitor, cândva, ieroul din povestea de filaj de-atunci va scrie într-un fel de drăcie sau de minunăție, care nu e nici hârtie, nici cine naiba mai știe ce e, olelie lie, o poezie fistichie despre această, cum să-i zic, mumoasă meserie, fără să-i fie frică de Miliție ? (oops)

„8 filori plini de fiori, 3 mașini și-o motocicletă spion îl filau pe sîntion, pentru că rumânului istuia i se sculase să fie om și domn, nu mist masochist or poltron colectivist. Dacă există vreun procuror postmodernist în țărișoara dodoloață & oață, cea care se liubește cu incubusul criptosecurist ca mandibula de cal mort cu satfilococul artist, ecce homo, frăticilor (nu insist). Altfel, popolului abramburist – aka cetățeanului turmentat față cu next plebicist – îi e perfect egal dacă e condus spre țintirimu-i trist de un habarnist, de un comunist, de un navalist, de un extremist, de un pușcăriabil jemanfișist or de Christ” („8 filori plini de fiori” – link de pe Facebook)

(3) În deceniul 8 al secolului trecut, când socialismul real sau regimul comunist din România și-a dat măsura „forței” sale adevărate, aducând țara practic pe butuci, în lipsa ajutorului „țărilor frățești”, care nici ele nu se simțeau prea bine, chit că erau mai bogate în resurse naturale decât RSR (precum, e.g., marele frate URSS, cu care Ceaușescu era la cuțite) sau a asistenței financiare a FMI-ului capitalist, care, spre a-l mai credita pe Nea Nicu, în plus față de cele circa 10 miliarde $ cu care RSR se împrumutase deja la FMI, i-a pus condiții inacceptabile din punctul de vedere al orgoliosului Tov și, de altfel, din punctul de vedere al Societății Socialiste Multilateral Dezvoltate, care nu putea fi reformată nici c-un cui, cu riscul de a se prăbuși ca un castel din bețe de chibrite, dreaqului (cum s-a și întâmplat într-un final), astfel că viața „häftlingilor” aborigeni – cum le-am zis chiar eu în „Apelul către Europa” cetățenilor din „Lagărul” socialist – devenise un coșmar, alimentele și combustibilul raționalizându-se într-un hal fără de hal, fără a mai pomeni de celelalte lipsuri oarecum de lux :  libertatea de expresie și alte drepturi ale omului ejusdem farinae, de care la rigoare ne puteam lipsi total, n-așa ? Apăruseră și se îndesiseră tot mai avan enormele cozi la orice, întreruperile curentului electric seara (la oră de vârf) și dimineața, când „häftlingii” plecau la muncă, apoi infernalul „acord global”, astfel că salariile se plăteau practic la maxim 50%, spre sfârșitul anilor 80, în condiții de inflație galopantă, plus frigul polar din apartamente și alte asemenea lipsuri care-n final ar fi condus probabil la fenomene de tip „Pluta Meduza”, bieții „häftlingi” comuniști abia îndrăznind, cu toate acestea, să facă baremi haz de necaz, până una-alta, prin faimoasele bancuri cu Bulă sau cu „Radio Erevan”. Unul din acele bancuri elucida în nota tragi-comică a vremii de ce românii sunt cel mai „credincios” popor din lume, chiar și-n miezul aprins al ateistei SSMD : fiindcă – suna bancul – ne culcam cu lumânare aprinsă (seara, când se lua curentul și trebuia să apelăm la stocul de lumânări obligatoriu, ca să bâjbâim prin beznă, până ne băgam în pat), ne sculam cu lumânare aprinsă (dimineața, când trebuia să mergem la muncă, la ora 6, orbecăind corespunzător prin casă, ca să ne facem toaleta cu lumânarea la oglindă, căci și gazul lampant era raționalizat, evident), iar duminica, finis coronat opus, ne duceam la slujbă (adicătelea la job, la fabrică sau la uzină, cum v-ați prins, căci de la un moment dat încolo se lucra și duminica, nu la slujba religioasă, unde mergeam doar din joi în Paști, iar tovii și băieții nici atât, decât când ieșeau din funcție cu picioarele înainte, cum ar veni…oops)

 

 

 

Advertisements

Comments are closed.