43 – Asta ce-a mai fost, frăticilor ?

Fratziorii, un desemn adolescentin Avp

“Fratziorii”, un design al liceeanului Avp (& picasa, păi cum altcumva)

 

După ce m-am întâlnit cu „individul” (vorba colegului său secu, filorul) în fața restaurantului „Opera”, care se găsea lângă biserica Sfântul Elefterie, iar apoi am apucat-o împreună pe jos, pe bulevardul Dej, spre Piața Kogălniceanu, discutând cu prudență despre ultimele mele rezultate în strângerea semnăturilor comilitonice, n-așa?, sursuroiul oprindu-se la un moment dat ca să cumpere de la alimentara de lângă podul Hasdeu o sticlă de rom Havana (cum a notat cu scrupulozitate organul filator, fără să precizeze că era vorba de  rom Havana ieftin, falsificat, păi cum dreaq), la orele 20:45 am intrat în Hotel Veneția, cam. 502, unde primul lucru pe l-am făcut a fost să-l provoc pe „individ” să găsească unde e ascuns exemplarul semnat al „Apelului către Europa” (pe care-l lăsasem „acasă”, după cum sper că vă amintiți). După ce a aruncat ochii roată prin cameră, ipochimenul s-a dus, al dreq, direct la oglinda în spatele căreia se afla plicul cu „bomba” mea, spunând că acolo e, cu cea mai mare precizie (1), iar frapanta abilitate cu care falsul meu comiliton a putut găsi ascunzătoarea „Apelului”, adăugată la dezamăgirea pe care mi-o procurase faptul că nu reușisem să atrag  niciun comiliton lunedist la cauza noastră, mi-a provocat o cruntă amărăciune, dublată însă concomitent, în mod paradoxal, de bucuria c-am adus printre comilitonii mei nu un poețel de salon sau vreun filfizon aiurit, ci un voinic îndrăzneț, nobil, superinteligent și afurisit (șiiiit…! oops), cu care nu-mi era nici frică, nici rușine să ies, iacătă, la lupta cea mare, n-așa?, astfel că paharul de rom pe care mi l-a înmânat tovarășu-mi de glorii, cum ar veni, și pe care l-am sorbit cât ai clipi, mi-a căzut atunci chiar la fix, mey, copii…oops.

Am desfăcut bucata de salam și pâinea pe care o mai aveam în geantă, iar în timp ce mâncam și beam frățește din sticla de rom ne-am sfătuit când ar fi mai bine să mergem, în zilele imediat următoare, la Nichita Stănescu și la N.Breban, pe care speram să-i convingem să semneze și dânșii „Apelul”-redivivus, ceea ce-ar fi însemnat un aport la cauză f.baban, noi căzând de acord că vom merge numai după ce ne vom fi asigurat – mai precis el, SF, se va fi asigurat, căci io trebuia să stau mai secret, he – că impozanții literați sunt în București în acea perioadă (eu spunându-i lui Sergiu ceea ce auzisem de la Augustin Frățilă, și anume că Nichita s-ar putea să nu se afle prin Bucuresci). Pe urmă, euforizați de tăria ieftină, iar io aflându-mă aproape în hypernor, fiindcă dobândisem un comiliton curajos și frățior, nu  fricos & puturos ca ceata lunediștilor (oops), ne-am lansat în varii discuții culturale, cam așa cum procedează toți literații când se află la un pahar de taclale, uitând într-un mod cam tolomac că ne găseam într-o situație ca dreaq, cel puțin în ceea ce mă privește, firește (căci „individul” avea casa, masa și Angelica, marchiza îngerilor, asigurată, chiar și fără s-o mai socotim pe Coana Secu camuflată după ușa alăturată, ca să zic – post factum – așa…).

Rămânând fără băutură, căci ce să-nțelegi dintr-un kil de rom, la drept vorbind, darmite cu lacrimile aproape șiroind de-al salvării patriei înălțător gând (oops), sursuroiul a avut ideea cam ciudată să strecurăm printr-o bucată de pâine uscată o sticlă de 500 ml de alcool sanitar, pe care a scos-o dintr-o gentuță de „doctor” deîndată, lucru care mie nu mi s-a părut totuși total nefiresc, halal, întrucât știam că amicul comiliton era acoperit – oops – în munca de brancardier la Spitalul Fundeni, plus că, n-așa? patria pe care ne osârdeam atunci s-o salvăm de la ananghie merita o mică liturghie, acoloșa, fie ea și de alcool metilic sadea, dacă ieroul meu – proaspăt redobândit, în sfârșit – chiar vrea să-și satisfacă o dambla. Însă după ce-am băut câteva înghițituri din grețoasa băutură, care nici baremi nu era prea tare, ci ca o apă din sărătură spre clorură dură, am renunțat naiba la ea, în ciuda insistențelor ieroului nost, care mi s-a părut că se cam îmbătase ca un oarecare mprost în post, dar m-am prefăcut că nu bag seama, ca să nu-l descurajez fără rost. Așa fiind, la un moment dat, nu ziceți că „individul” a scos din aceeași gentuță de felcer o ditamai seringă de unică folosință și, nici una, nici două, mi-a zis că el poate să-și înfigă acul seringii prin încheietura mâinii, cam pe unde doctorii iau pulsul de obicei, și să-i iasă pe partea cealaltă, hey, însă io, oare, aș putea, a… ? m-a interogat sursa cu ochii ăia de peruzea (de fapt, nu-mi amintesc cum pitpalaca bunică-sii îi avea!). Și fără a aștepta răspunsul meu, hop că și-a și înfipt acul fără măcar să clipească, al dracu’, arătându-mi cum acul i-a ieșit tocmai pe partea cealaltă, de-mi venea să las toată rebeliunea-mi anticomunistă baltă, cuprins de scârbă curată ! oops.

Dar asta n-a fost nimic, mey, căci după ce tipul a insistat ca un tembel să fac fix la fel, fără ca io să cedez niciun pic, și-a înțepat în braț o injecție c-un ser cică magic & ușurel, cum susținea smucitul poezel, ricanându-mi că dacă și de data asta îl voi refuza, deși el îmi garantează că nu voi păți absolut nimica, înseamnă că n-am încredere în pretinia & camaraderia sa, și-atunci mai bine s-ar retrage din cauză, aloo, întrucât dacă încredere între căuzași nu e, nimic nu e ! Toate ca toate, dar când am realizat c-aș putea să pierd un comiliton care, păstrând proporțiile, făcea cel puțin cât 30% din oștirea mea de-atuncea, l-am lăsat pe dement să-și rostogolească damblaua, mai ales că văzusem că și el își făcuse injecția aia și nu pățise nimic (iar el m-a pișcărit cam ca un puric). După care am mai trăncănit așezați în pat, însă nu neapărat la culcare, pe deplin încrezători – de-acuma – amândoi frățiorii de cruce în fieștecare, n-așa ?

Când m-am trezit a doua zi pe la 7-8 dimineața, sursuroiul era deja treaz, stând și fumând pe marginea patului, iar când l-am întrebat dacă am sforăit sau dacă l-oi fi deranjat cumva preste noapte, având în vedere situația, n-așa?, mi-a zis că n-am avut nici pe dracu, ba chiar am dormit tun, mai precis ca o valiză în tranșeu la Verdun, chit că el mi-a injectat un ser supervigil într-o doză ca pentru un cal sau altă fiară, care ar fi trebuit să mă țină treaz o săptămână, măcară… oops. Zâmbind a râde, fiindcă atunci io am crezut că camaradu-mi nemaipomenit e doar un nebunel & poesel preacinstit spre trăznit, care s-a jucat și el cu pretinu-i cam la fel, shiiit, m-am sculat, m-am bărbierit, pe urmă am mai vorbit și stabilit una-alta, înțelegându-ne să ne întâlnim mai spre seară, după care el a plecat, iar eu am mai adăstat, gândindu-mă că dacă n-aș fi găsit acest pretin și confrate minunat de bun & avântat ar fi rămas boborul ro fără baremi un ierou antico shogun, aloo… Sau cum naiba să vă mai spun ? 🙄

Oricum, în final niște întrebări, așa, de amorul artei, tot o să pun: 1) Lăsând la o parte buna mea credință și de fapt încrederea enormă într-un prieten și într-un camarad, care în speță a frizat naivitatea sau imbecilitatea  de poesel cam chiaun, sursuroiul s-o fi comportat chiar ca un artist criptonebun, mey ? 2) Iar dacă n-a fost așa, ci lucid ca un secu căpcăun ca drea, ce drequ a vrut să facă cu mine, sau cine / ce l-a pus să facă și de ce, ei bine, mey, rumâne ? Reamintesc, în context, că eu mai avusesem până în acel moment niște cumpene (vezi aiciaici și aici), despre care nici azi parcă nu-mi vine să cred că n-au ținut de pura întâmplare (necum să le tratez ca un paranoia din născare, cum îmi tot bat aproposittouri c-aș fi niște amici dup-aci, cu minte de arici cățelici, dar cu ifose de moraliști gigantici), însă întâmplarea asta, în care sursuroiul pus pe urmele mele a cășunat să-mi injecteze un ser supervigil doar așa, ca într-o bâză ștrengărească din recreația mare, în timp ce ofițerul din legătura sa îl aștepta a doua zi la raportare, parcă e mult prea tare și cusută cu ață reflectoare, frăcioare… Însă cui să te mai plângi ori cu cine să vorbești, spunându-i măcar ce te doare, preste mode și timp, în pustiia asta morală înfiorătoare, cauzată chiar de faptul odios că la puterea cea putoare au ajuns fix cinicii și amoralii din dos, iar turnătorul meu – de-un paregzamplu – o face chiar și azi pe omul cu cocoșul estetico-bufonos la bookfesturile din Bucale de jos ?

(va urma)

+++++++++++++++++++++++

Note și comentarii:

(1)  La d.u.i. „Cronicarul” de la CNSAS n-am găsit relatări (directe) despre seara de 10.08.1981 de la Hotel Veneția decât în această notă informativă din 18.08.1981, însă sunt convins că sursa a dat ofițerului din legătura sa și alte note informative despre seara cu pricina, oarecum mai speciale, precum și informații verbale, chiar în dimineața de luni, 11.08.1981, lucru confirmat, indirect, de întâmplările ce vor fi urmat (cum veți vedea în episoadele viitoare). Nota informativă de mai jos, ce pare a fi scrisă la o săptămână după întâmplare, e însăilată cam superficial, fiind făcută numai ca să fie, să escamoteze ceva (inconvenabil), ori să pompeze material de colmatare într-un dosar fabricat, ce-ar fi trebuit împins către o anumită direcție / soluție, la rigoare, dosar alcătuit pe baza unor date care bat câmpii ca un copoi beat și hoinar scăpat din lesă de pădurar și schelălăind prin pădurea de arțar arar, amirosind, chipurile, vreun urs imaginar… Nici informațiile despre pretinsele mele simpatii criptolegionare, contrazise atât de textul „Apelului către Europa”, care numai criptofascist nu e, cât și de un alt text contemporan aflat și el la dosar și pe care îl voi reproduce eventual în ediția tipărită a „Poveștii”, nici cele despre pretinsa mea intenție de a semna „Apelul” în fals, spre a-i conferi „credibilitate” la Conferința de la Madrid, unde Apelul urma a fi citit după ce va fi ajuns acolo printr-o valiză diplomatică, nu sunt reale, fiind pur și simplu niște minciuni sursurate în mod expres, spre a mă pune și mai rău cu organul de anchetă, ori, din contra, fiind aruncate în dorul lelii, din motive care-mi scapă acum și aici. Faptul că dosarele mele – cel puțin – de la CNSAS sunt ciuntite, răsfoite, cârpite, rearanjate  și renumerotate în mai multe rânduri, arată că s-a umblat prin ele pe deșelate, înainte de a-mi fi arătate, și că multe documente au dispărut pur și simplu de la locul lor, spre a escamota cine știe ce. Asta e situația și mișculația.

 

 

 

Advertisements

Comments are closed.

%d bloggers like this: