42 – Cu samizdatu’ la Cenaclu (10 August 1981)

Am stat în cumpănă, înainte de a continua Povestea, dacă să întreprind sau ba un ocol contemporan spre a arăta cititorilor că odioasa sursă „Sorin”, departe de a se fi potolit sau căit, cel puțin față de mine, din contra, continuă să-și facă mendrele, demonstrând cu prisosință cel puțin două lucruri : 1) că el personal n-ajunsese sursuroi din întâmplare, ci dintr-o scabroasă, ca să nu zic sinistră, vocație ; 2) că Burta (vezi „Sandkings”, premiul Nebula, 1979) din bezna căreia provine aiastă pernicioasă ființă, care a fost asmuțită altădată pe urma mea și-a multor altora, probabil, îl animă și azi, poate chiar mai vânjoasă ca altcândva, și nu pare să-și fi schimbat năravurile, păi cum drea. Mi-am zis însă că voi reveni asupra personajului într-un alt moment narativ, mai precis când Povestea se va intersecta cu anul iepocal 1993 (acesta fiind anul în care m-am văzut cu ipochimenul pentru ultima data în real). Dar poate că mă voi răzgândi mai încolo, ei bine.

În dimineața de luni, 10 august 1981, în vreme ce comilitonul meu, proaspăt (re)dobândit în seara precedentă, al drea, mă turna precipitat la Secu, după cum ați putut vedea, eu mi-am pierdut ore-n șir, efectiv, încercând să găsesc un loc potrivit unde aș putea ascunde, în interiorul camerei 502 a Hotelului Veneția, „Apelul către Europa”, respectiv plicul (format mare) cu prețiosul document, astfel încât după ce-aș fi părăsit camera să nu dea naiba peste el femeia de serviciu sau orice alt curios (subînțelegându-se, sper, că nu puteam risca să-l port creanga cu mine prin oraș, în condițiile în care eu nu excludeam, după cum am mai spus, eventualitatea să fi fost filat, nefiind deci exclus să fiu chiar interceptat, doamne ferește, n-așa?). Până la urmă, după ce am încercat să-i găsesc o ascunzătoare sub pat, pe urmă prin diverse unghere și chiar în afara camerei, dincolo de pervazul singurei ferestre, pe care am încercat să-l escaladez cu prudență, renunțând însă imediat, existând pericolul s-alunec de pe acoperișul de tablă (fără să mai punem la socoteală riscul de a atrage atenția cine știe ce altor ochi din exteriorul clădirii), am crezut că identific locul cel mai bun de ascunzătoare în spatele oglinzii de la toaleta din cameră, unde am introdus plicul aproape forțat, părându-mi-se a fi practic imposibil de detectat, n-așa? Restul documentelor, inclusiv samizdatul „NU!” și scrisoarea către colonelul Rațiu, le-am luat cu mine în diplomatul de vinilin, părăsind camera de hotel pe la 10 dimineața.

Pentru început, am dat o tură, așa cum am făcut zilnic cât timp m-am aflat atunci, liber, în București, prin locurile, localurile și locantele publice pe unde aș mai fi putut întâlni amici sau cunoscuți, deci posibili comilitoni pentru Cauza-mi iepocală, înainte de a mă duce, în jurul orei 18, la Cenaclul de Luni, spre a face acolo o ultimă încercare de recrutare, chiar așa, după care trebuia să mă-ntâlnesc, la ora 20, cu „sursa”, așa cum ne înțelesesem, ca să mergem împreună la Nicolae Breban și la Nichita Stănescu, în tentativa de a atrage în acțiunea noastră „oameni de valoare artistică”, cum se va fi exprimat chiar sursuroiul în nota informativă pe care o cunoaștem deja. Cum n-am întâlnit nici picior de virtual comiliton prin oraș, după ce am îmbucat ceva la repezeală la un expres din zona Telefoanelor, fiind tot timpul cu ochii-n paișpe, evident, m-am dus în Cișmigiu, la Colțul Șahistului, pe de o parte spre a mă dezamorsa pe mine însumi, cât de cât, naiba, pe de alta spre a calma eventuala poteră Secu de pe urmele mele, care m-ar fi putut pândi cu ușurință,  fără a-și face cine știe ce probleme în legătură cu cine m-aș fi întâlnit sau pe unde-aș fi umblat „cu gânduri dujmănoase”, eu protejând astfel o dată mai mult „comoara” mea, respectiv Apelul cu cele trei semnături, ascuns în spatele oglinzii de la hotel „Veneția”, departe de ochii poterei Secu, păi cum drequ.

La orele 18,30 am intrat în sala de ședințe a Cenaclului de Luni, de la etajul 2 al Casei Studenților „Grigore Preoteasa”, cum i se spunea pe-atunci, unde însă, probabil pentru că ne aflam deja în plină vacanță studențească, n-am întâlnit decât niște vag cunoscuți și doar unul singur din „nucleul dur”, cum a fost legendat mai târziu, al Cenaclului, un cenaclist care îndeplinea în acel moment oficiile de gazdă & moderator, în lipsa coordonatorului prof. Manolescu și-a moderatorului-student de serviciu (care trebuia să fi fost Doru Mareș, așa cum l-am identificat ca atare hăt târziu, din cartea lui Puia-Dumitrescu, „O istorie a Cenaclului de Luni”, ed. 2015, fiindcă la acea oră & horă nu eram io atent la astfel de copilăroase căprării) : mă refer la lunedistul Ion Bogdan Lefter. După ce-am așteptat sfertul academic, ca să văd dacă mai apare vreun alt lunedist de rang prioritar, ca să zic așa (vă imaginați, of course, că nu mă puteam adresa caracudei cenacliste sau unor simpli acquaintance, cărora să le-arăt pur și simplu samizdatu-mi superexploziv ori să le fac propunerile comilitonice de periculoasă rigoare, tale quale), am mers la I.B.Lefter, pe care-l știam destul de bine totuși (dar nu atât de bine pe cât ar fi trebuit, sau pe cât l-am cunoscut mai încoace, preste mode și timp, începând din anul I al „Revoluției” și până la impozantul colaborator din media băieților celor mai portokaki de azi, cum ar veni) și l-am rugat să răsfoiască „gazeta” mea, dac-o vrea. Lefter, care auzise și el de povestea „Apelului” din octombrie 1980, păi cum altfel, s-a uitat peste „NU!” vreme de vreo jumătate de oră, pufnind a râde din când în când, iar când eu am revenit după răspunsu-i (ca să fie mai clar, am revenit cu întrebarea dac-ar semna sau ba vreo „bombiță” mai mult or mai puțin subversivă, acoloșa), colegul lunedist a zis că nu, desigur, însă a ținut să-mi spună că i-a plăcut foarte mult o chestiuță de-acolo, arătându-mi cu buricul deștiului mare de la stânga-i despre ce-i vorba: era o tăietură din revista „Săptămâna” a lui Eugen Barbu & C.V.Tudor cuprinzând o poezie „omagială” de Traian Iancu, popularul președinte al Fondului Literar de pe vremea aia, un textuleț de un grotesc cosmic, într-adevăr. Am dat și io a râde, chit că eram teribil de cătrănit de faptul că, iacătă, s-a dus dracu’ încă o tânără speranță subversivă, iar că să fiu drept parcă începuse să mi se facă și-un pic de frică, fiindcă în timp ce așteptam ca Lefter să-mi spună ce și cum mi s-a părut c-am ciurprins în penumbra unei colonade din sală niște ochi care mă pândeau mai aparte, n-așa?, și mi-am zis că n-ar fi exclus ca acolo să fie chiar potera de care mă ferisem până atuncea, fir-ar…ups. L-am părăsit pe Lefter fără un cuvânt, măcar, și m-am retras spre ieșire, cu ochii spre colțul unde crezusem că-l zăresc pe jmecherosul pândar, furișându-mă apoi cu repeziciune pe scări, orele fiind cam 19,15-19,20, să zicem. După care, fiind aproape sigur că potera secu e deja pe urma mea și vrând să scap cumva de „bomba” ce-o purtam în diplomatul de vinilin sau cel puțin s-o mai dezamorsez oarecum, pe de o parte, iar pe de alta, știind că urmează să mă-ntâlnesc la ora 20 cu prețiosu-mi proaspăt comiliton, Sergiu F., în față la restaurantul „Opera”, ceea ce presupunea să fac în așa fel încât până atunci să mă dumiresc, înainte de toate, dacă potera e reală sau ba, iar dacă da, să fac cumva, ceva, astfel încât să scap de „codă” până la ora H, în consecință, așadar, după ce-am ieșit din Casa Studenților prin Plevnei, n-am apucat-o direct prin spatele „Operei Române”, pe scurtătură, ci am luat-o pe o cale întortochiată (pe care o puteți vizualiza în poza Google Earth alăturată – v. Nota nr.1), astfel: Calea Plevnei până la interescția cu Știrbei Vodă, apoi colțul la stânga pe Știrbei Vodă până la intersecția cu Splaiul Independenței, pe urmă la dreapta pe Splai, dar nu pe trotuar, ci chiar pe malul Dâmboviței (care în acea vremea era practic un zăvoi, plin de sălcii și de lăstăriș), unde, fără să am curajul să mă uit în urmă, măcar, vai, am început să rup foile cele mai dinamitarde din samizdatul „NU!”, să le mototolesc pe cât am putut și să le-azvârl hăt în mijlocul râului, cu gândul că vulpoiul de pe urma mea s-ar putea totuși să mai recupereze, disperat, al drea, câte ceva, dar asta era situația, n-așa?, apoi, ajungând la podul Cotroceni, cu samizadatu-mi făcut aproape ferfeniță, rămas la numai 29 de file, în loc de peste suta, cât avusese în splendoarea sa, am traversat podul pe partea cealaltă a Dâmboviței și am luat-o pe marginea apei în sens opus, spre Piața Operei, încercând să observ dacă pot întrezări totuși pe lângă maluri sau pe cursul râului vreo urmă din poteră sau din săracul samizdatul meu și-n fine, la ora 20 fix m-am prezentat în fața restaurantului „Opera” spre a mă întâlni cu nădejdea-mi comilitonică sadea, sursa…oops.

Din documentele istorice (chiar așa, n-așa?), reiese că presupunerile mele cu privire la potera secu ce mă amușina n-au fost simple iluzii paranoinde, aloo, induse de tensiunea cumplită în care m-am aflat atunci, în pofida tonului meu glumeț de aici și de acum (sau cum dreq să vă mai spun că una e să povestești tihnit o întâmplare de shit unui amic odihnit, la o cahfea și-un tutun, și cu totul alta e să trăiești aceeași întâmplare fix într-o gură de șarpe, de taifun sau de tun, a…?), numai că potera din realitate a fost un pic defazată, iată, demonstrându-mi-se încă o dată că băieții iepocali nu erau chiar atât de tari & pretutindenari pe cât fuseră sperieturile noastre, ale bieților häftlingi cam ccnari de mari, ei  mișcându-se mult prea încet față de cât putea calcula, de-un paregzamplu, secundantul meu, Ave, ceea ce mai înseamnă că dacă eu n-aș fi fost trădat atunci de un rahat cimentat sau dacă boborul nost ar fi fost doar un pic mai bărbat și-ar fi reușit să ardice din voiniciile-i altfel destul de harnice, când sunt amenințate să fie secerate ca niște spice, dar de obicei cam puturoase, nu mase mari de cetățeni, mey, precum leșii lui Walesa (și de fapt ai criptoseculului polonez, patronatul legendatului „Bolek”, cum ar veni, care se pare că s-a trezit la realitate înainte securității frățești de pe malul Dâmboviții…), ci ar fi scos în față baremi suficient de mulți inși cu inima mai bravă și cu mintea mai creață, care să trezească apoi noblețea întregii rumânii la viață, ei, da, securitatea n-ar fi putut opri o astfel de răzmeriță, cu mijloacele și cu competențele pe care le avea atunci, în niciun caz, după părerea mea. Dar iată ce va fi notat în raportul de filaj (2) securistul real din ziua cu pricina (în terminologia raportului, porecla mea era „AUREL”…oops):

„10.08.1981. La orele 20,oo AUREL a fost luat în filaj în momentul când a venit în fața restaurantului OPERA unde s-a întâlnit cu un individ (cunoscut de dv.). Aici au discutat cca. 5′ apoi au mers pe jos la alimentara de la HAJDEU, de unde individul a cumpărat o sticlă cu rom HAVANA și au mers la hotel VENETIA, unde au intrat, orele fiind 20,45”

Din însemnarea de filaj de mai sus rezultă clar că Secu habar n-avea de noua mea tabără prin Bucuresci și de ceea ce-aveam de gând să lansez iar, în august 1981, până nu i-a sursurat sursa. Și chiar și-atuncea, nu mi-a putut lua urma decât la punctul fix, ca să zic așa: abia la ora 20, în fața restaurantului „Opera”.

(va urma)

+++++++++++++++++++++++++++++++

Note și comentarii :

 (1) Traseul (Google Earth) :

(2) Sinteza raportului de filaj din 10.08.1981 :

Advertisements

Comments are closed.