41 – Sursuroiu’ se întoarce

Uneori regret că de la un moment dat povestea mea nu mai are inocența anterioară (1), pe care am pierdut-o definitiv, vai, după ce mi-am văzut d.u.i.-ul de la CNSAS, în martie 2004, constatând, între altele, că trădătoru-mi de baz era chiar comilitonul meu Sergiu Filip, care m-a turnat atât în octombrie 1980, cât și în august 1981. Și deci, chit că aș fi vrut să-mi spun povestea așa cum am perceput-o în contemporaneitatea-i  punctuală, totuși, începând din martie 2004 acest lucru n-a mai fost posibil, eu fiind nevoit să-ntorc foaia poveștii și pe cealaltă parte, a realității „care e”, din păcate. În acest episod, cu notele și comentariile de rigoare, desigur, o să vă prezint întâlnirea din Cișmigiu așa cum s-a văzut ea prin prisma sicofantului de-atunci, viziune refractată, la rându-i, prin prisma ofițerului de legătură.

Pe baza documentelor din posesia mea, s-ar zice că după întâlnirea din seara de duminică, 09.08.1981, de la restaurantul „Monte Carlo”, pe care am terminat-o spre miezul nopții, după cum știți, sicofantul nost, respectiv „sursa” secu „Sorin”, n-a mai dormit deloc, al dreq zavaidoc, fiindcă a trebuit să-și compună nota informativă (2) cu care s-a prezentat la prima oră-n cioc, la „ofițerul din legătura sa” (cum erau denumite în limbaj securistic contactele astea), lt.Stanciu Vasile (3), căruia i-a cântat cam așa (sursa „Sorin” a oferit și alte note informative apropo de momentul august 1981, însă despre acestea voi relata în episoadele următoare):

MINISTERUL DE INTERNE

SEPARTAMENTUL SECURITATII STATULUI

DIRECTIA I

Nr.170/SV/001499/0057 din 10.08.1981

STRICT SECRET

Ex.___

RAPORT INFORMATIV

==================

Sursa „SORIN” la întâlnirea din 10 august 1981 a relatat următoarle:

În ziua de 9 august 1981, sursa, împreună cu (CENZURAT) (4) în baza unei înțelegeri prealabile s-au întâlnit cu numitul VIOREL ABALARU, jurist lucrat prin d.u.i. (5) de Serviciul 1 din Inspectoratul județean Olt, dosar aflat în atenția cpt. Badea Ion (6).

Cu prilejul acestei întâlniri, VIOREL PADINA a dat spre lecturare un nou „APEL CATRE EUROPA” aproape identic cu cel pe care l-a întocmit în anul 1980, dar scris de mână (7), și le-a cerut să se alăture acțiunii sale. Totodată a arătat celor doi un „ziar” intitulat „NU!” care cuprinde articole și poezii cu un profund caracter dușmănos și de defăimare a conducerii superioare de partid, precum și articole pe teme religioase (8).

Discuțiile între cei trei purtându-se pe marginea „APELULUI” au scos în evidență faptul că ABALARU VIOREL intenționează să obțină cel puțin 10 (zece) semnături printre care și unele din partea unor oameni de valoare artistică, cerând sursei ca în ziua de 10 august 1981 să-l însoțească la NICHITA STANESCU și NICOLAE BREBAN, pe care intenționează să-i convingă pentru a semna și ei, pentru ca acesta să capete importanță (9).

ABALARU VIOREL fiind foarte suspicios cu toate persoanele cu care intră în contact, a spus sursei că foștii semnatari l-au trădat și nu este exclus ca sursa să fi făcut acest lucru (10). Pentru a spulbera orice urmă de îndoială asupra sincerității sale sursa a cerut acestuia „APELUL” pentru a-l semna. Cu această ocazie a observat că în afară de VIOREL PADINA mai semnase și (CENZURAT), născut la (CENZURAT). (11)

Sursa împreună cu (CENZURAT) (12) au căutat să-l convingă că nu are nici o șansă cu această acțiune, dar cel în cauză a replicat spunând că el se simte responsabil de destinul poporului român pe care vrea să-l vadă fericit nu subjugat de un regim dictatorial. (13) Pentru a întări cele spuse a făcut o analogie între evenimentele din Polonia și ceea ce intenționează el să întreprindă (14).

În continuare a arătat că securitatea din Slatina a fost foarte indulgentă față de acțiunile sale fapt ce întărește convingerea că acestora le este frică de el și nu pot lua măsuri împotriva sa. (15).

Sursa încercând să afle ce s-a întâmplat cu primul „APEL” stabilind că acesta a fost distrus de către (CENZURAT) (16) în orașul Pitești, membru al cenaclului literar „Amfiteatru” al studenților din București.

Rferitor la ajungerea în occident a prezentului „APEL”, cel în cauză a declarat că aceasta este sigură și se va realiza de către o persoană care are acces la „valiza diplomatică” (17).

În contextul acestor discuții (CENZURAT) (18) considerând că ABALARU VIOREL nu este în deplinătatea facultăților mintale a refuzat să se alăture acestuia, motivând că o femeie nu are prea mare importanță politică.

VIOREL ABALARU este cazat la hotelul Veneția, camera 502 și intenționează să rămână în București până pe 1 septembrie 1981.

Sursa a fost instruită să stabilească noi amănunte în legătură cu activitatea celui în cauză.

Lt.major

Stanciu Vasile

RD 00152/942

2 ex.

+++++++++++++++++++++++

Note și comentarii:

(1) Reamintesc că am început să scriu și să public „Povestea lui Ave” în martie 1990, în ziarul „Glasul adevărului”, fostul cotidian județean „Oltul”, care apărea la Slatina, județul Olt (povestea se tipărea în scurte episoade săptămânale și se chema „Însemnările unui fost suspect”), apoi, după ce redacția mi-a întrerupt serialul, în iunie 1990, imediat după prima Mineriadă, am făcut un fel de contract c-un editor caracalean, Gabriel Eliescu, care mi-a publicat o primă broșură intitulată comercial „Urmărit de Securitate” (și subintitulată „Povestea lui Ave și a Securității”) în decembrie 1991, în nu mai puțin de 10 mii de exemplare a 10 lei bucata, parcă (din care eu m-am ales cu 600 de exemplare, să mi le vând singur), pe urmă, după ce-am întrerupt colaborarea (ce se vroia a fi, în intenția negustorului, un fel de roman realist-polițist în foileton) cu editorul caracalean (care a și decedat imediat după aceea, în urma unui cancer galopant, DZeu să-l ierte), am mai publicat fragmente din poveste pe ici-colo, inclusiv în „România literară” și-n „Zig-Zag”, prin 1994-1995, cu concursul lui Alex Ștefănescu, dar și prin alte părți, la fel de pro bono, desigur, pentru ca din 2003 s-o urc în hyperspatz, în diverse locșoare, până m-am hotărât, iacătă, s-o strâng pe propriu-i blog și pe pagina-i de facebook, totodată.

(2) E de presupus că Raportul informativ dactilo a fost redactat de ofițerul de legătură pe baza notei informative olografe a sursei. Ca să sintetizezi, iar apoi să redactezi la mașină un raport sintetic, în anii ăia, îți trebuia ceva timp, ceea ce înseamnă că sursa s-a prezentat la ofițerul de legătură efectiv cu noaptea-n cap, a dreq lighioană… oops.

toptop-1

(3) Am găsit pe Internet mai mulți securiști cu numele Stanciu Vasile, unii chiar cu grad de general, dar n-aș putea să spun care dintre ei a fost ofițerul din legătura sursei „Sorin” (ca și, de altfel, ofițerul care a primit denunțul de la Istrate Dorel, dacă vă mai amintiți de ipochimenul ista);

(4) Persoana cenzurată e Angela Marinescu, pe atunci pretina nedezlipită a sursei (ca să fiu mai clar, ar trebui să spun că de fapt era invers: sursa era umbra Angelei, practic), care ulterior a devenit chiar al doilea soț oficial al poete, cel puțin pentru o anumită perioadă, dacă nu mă-nșel. Rămâne ca cercetări arhivistice serioase și imparțiale, după ce se vor declasifica toate documentele ce vor mai fi rămas, să stabilească dacă poetissima (cum i-am scris io pe dedicația de pe Poemul de oțel, ceea ce a cam burzuluit-o pe poetă, care o fi crezut că fac mișto de ea, n-așa?, cel care a liniștit-o atunci și i-a explicat că poetissima înseamnă altăceva decât crede supalata auctoare fiind chiar sursa…oops) știa ea însăși, sau ba, cu ce se ocupa în fond și la urma urmei amurezu-i și dacă nu cumva chiar și ea e activă în liga aia, hăăt de mult, ca drea… oops..

(5) Pentru cine nu cunoaște, d.u.i. însemna (și probabil că înseamnă și astăzi) „dosar de urmărire informativă”, respectiv dosarul deschis de Securitate pe numele unei persoane de interes major pentru ea. Nu orice gargaragiu sau gură mare de la cârciumă și nu orice scârța-scârța pe hârtie, băgător de vreo ironie în poeziile-i anemice ca un colibri în colivie (și ăla nehalit de la pomana lu nea Alifie), avea d.u.i., căci în acest caz Secu ar fi trebuit să facă dosare întregului nostru bobor, dreacului, inclusiv celor care mai trăgeau vreun pârț subversiv în fundul oborului. D.u.i.-ul presupunea anchete top secrete, rapoarte, referate, planuri de activitate cu termene numeroase și riguroase, mulțimi de informatori, colaboratori, gazde, zvoneri și răspândaci, plus, evident, ofițeri peste ofițiri și tehnică operativă pe măsură, sforțe și capacități secu angajate zi de zi și ceas de ceas pe urmele „obiectivului”, respectiv ale rumânului  „lucrat prin d.u.i.”, în jargonul băieților. Eu, din câte știu – căci nu știu chiar totul despre dosarele mele, păi cum dreq -, am avut două d.u.i.-uri : d.u.i. „Cronicarul”, deschis în 1980, chiar mai înainte de a apărea „Apelul către Europa”, declanșat de interceptarea scrisorilor mele iepocale, „cu un conținut deosebit de dușmănos”, evident (însă nu vorbim de scrisorile din „Epistolar iepocal”, care sunt ulterioare deschiderii d.u.i. „Cronicarul”, ci de scrisorile lăsate în custodia lui Călin Vlasie și pe care acesta le-a ars, după ce a auzit c-am fost reținut de Securitate, pe 10.10.1980), și d.u.i. „POETU”, deschis în 1986, cu ocazia faptului că Secu a constat că nu m-am potolit chiar deloc, n-așa ?

(6) Nici căpitanului Badea Ion, cel care mă va ridica a doua zi de la Hotel Veneția, un ofițer destul de important în organigrama Direcției I a DSS din vremea aia, nu i-am putut detecta parcursul postrevoluționar, deși chiar eram curios să aflu cam cum s-o fi descurcat după potop (de acest anchetator fiind legat un episod mai special, ca să zic așa, al poveștii, despre care voi da detalii la vremea potrivită).

(7) Reiterez că „Apelul către Europa”, ediția a 2-a, august 1981, a fost transcris de Petre Dincă, în seara de 6 aug.1981, la Curtea de Argeș, după dictarea mea din memorie (de față fiind și prietenii noștri argeșeni din acel moment: Marin Gheorghe și Ilie Fintoiu, care însă n-au cutezat să-l semneze).

(8) Ei bine, aceasta e singura mărturie, în afară de propriile mele amintiri, vezi bine, despre faptul că samizdatul sau „ziarul” „NU!” a existat, precum și despre conținutul său, asta în condițiile în care, pe de o parte, eu însumi voi fi distrus, cu mâna mea, în seara următoare, o parte consistentă din „NU!”, iar pe de alta, nici la dosarele de la CNSAS n-am mai găsit nimic din restul ce va fi rămas (care totuși cred că există pe undeva). Cu alte cuvinte, e cazul să-i mulțumesc „sursei” pentru prețioasa-i turnătorie, n-așa ? Tot cu referire la acest pasaj din raportul informativ, nu știu precis ce-a vrut să spună dl sursuroi prin „articolele pe temă religioasă”, pe care cică le-a văzut în „NU!”. Să fi crezut, de-un paregzamplu, că „Evanghelia după mine” (varianta primară), lipită în cuprinsul „NU!”-ului în format olograf, era un astfel de articol ? Vor mai fi fost acolo și alte asemenea texte, însă niciunul nu era propriu-zis „religios”, deoarece eu trecusem de 3-4 ani, deja, de faza mistică a existenței mele (chiar dacă și la acea dată încă purtam cu mine tot timpul „Noul Testament”, ediția Gala Galaction).  

(9) Totuși, nu-mi amintesc să-i fi cerut „sursei” să mergem împreună, „a doua zi”, la cei doi importanți scriitori ai vremii. Dacă ar fi fost așa, de ce din raportul de filaj al zilei de 10 aug.1981 (pe care îl voi prezenta într-un episod următor) rezultă  că nu ne-am întâlnit decât la ora 20, după ce eu am ieșit de la „Cenaclul de luni”, iar apoi am mers la hotel „Veneția”, în loc să mergem la Nichita sau la Breban ?  Este adevărat că eu însumi nu-l cunoașteam atunci pe Nicolae Breban decât din cărți (mai precis din „Bunavestire”), nefiind sigur că „sursa”, la rându-i, îl cunoștea pe acest autor, la care aș fi vrut să mă însoțească, dar de ce oare eu aș fi avut nevoie să merg cu sursuroiul la Nichita, cu care fusesem timp de 3 ani, începând din 1976, prieten la cataramă, efectiv ? Amănuntul că „sursa” se laudă undeva (recent) că de fapt el m-ar fi  prezentat lui Nichita, precum și alte chestii cu care l-am mai prins pe ici-colo (voi dedica un episod special acestor bolboroseli), mi-arată că omul era nu doar turnător, ci și mitoman sadea, deturnându-le copios clienților săi – securiștii – percepția asupra unui „obiectiv” sau a altuia. Așa le trebuia ! 🙂

(10) O spun încă o dată: deși pura judecată – secundantul meu Ave – îmi șoptea că trădarea n-ar fi putut veni decât de la unul dintre comilitonii  iepocali sau de la cunoscuții contingenți, dintre cei care s-au intersectat atunci cu threadul poveștii mele, încrederea-mi poeticească în prieteni, mai ales pe vremea aceea, a purității maxime, îmi interzicea, literalmente, să cred că vreunul dintre amici m-ar fi putut trăda, în pofida faptului că io nu încetam să le atrag atenția, pe de altă parte, unuia sau altuia, că n-ar fi exclus ca chiar el să fie Iuda, aloo, n-așa ? Eram atât de încrezător în amici, ca să nu zic atât de naiv, cum v-ați prins, încât nici măcar n-aveam răbdarea sau precauția de a mă uita în ochii omului, după ce-i lansam avertismentul dubitativ, ca să descopăr acolo, eventual, umbra de îndoială care să-mi dea cât de cât de gândit…oops. Și de fapt, dacă n-ai avea încredere oarbă în semeni și-n camarazi n-ai îndrăzni nici baremi o străduță pustie s-o treci pe roșu, de teamă să nu te reclame dracului careva ori să dea un meteorit peste tine, darmite să te bați cu Fiara roșie ca focul fix în bârlogul acesteia și fără măcar o praștie-n mână, ca biblicul David…oops.

(11) Vă dați seama că nenorocitul naibii a avut timp să observe, aproape doar la lumina Lunii și-n cele câteva secunde cât a durat actul semnăturii sale, cine e cealaltă persoană semnatară (Petre Dincă), în afară de mine, și unde s-a născut ?

(12) „CENZURAT” e Angela Marinescu, care, da, s-o fi străduit să mă convingă, evident retoric, că n-am nicio șansă cu Apelul-redivivus (vezi episodul anterior). Știa ea oare ce știa, sau o spunea doar așa ? That is the questia

(13) Da, eu mă simțeam pe deplin responsabil pentru soarta poporului român și doream din tot sufletul să-l văd fericit, atunci, ca și acuma, care-i problema ? Culmea e că această mărturie teribilă vine de la ipochimenul care a vrut, din contra, să mă înfunde cu ea, și tocmai aici se vede mâna destinului, n-așa ?

(14) Spre deosebire de data trecută, când eu n-avusesem cunoștință de acțiunile „Solidarității” poloneze, decât după ce voi fi inițiat „Apelul către Europa”, în octombrie 1980 (am auzit de „Solidaritatea” prin noiembrie 1980, mai precis), de-acum, în august 1981, eram pe deplin la curent cu ceea ce se întâmpla în Polonia și mă străduiam din răsputeri să-i fac pe ai noștri să înțeleagă că n-avem voie, aloo, să ratăm momentul de a ne ridica și noi, românii, cel puțin simbolic, prin câțiva intelectuali ori tinerei, contra Lagărului comunist, altfel suntem rămași de căruță pe vecie. Iar faptul c-am avut dreptate îl dovedește realitatea că azi, după eliberarea de sub jugul colectivist (cum ar veni) și alipirea la Europa aia pe care io am apelat-o în anii 80, Polonia europeană are și va avea noblețea și demnitatea sa în federația europeană (fiind condusă actualmente prin meandrele UE chiar de câțiva lideri sau activiști ai „Solidarității” de altădată), în vreme ce țărișoara noastră, devenită între timp și ea țară europeană, da, însă mai mult din întâmplarea că are o Mare Neagră folositoare, ca să zicem așa, și fiind condusă după „revoluție” de cine a fost condusă, impostori și șantajabili aproape cu toții,  stă azi în fața mărimilor lumii în poziția ghiocelului, neîndrăznind să ridice ochii nici baremi în fața ultimului comisar UE, căci ce să mai vorbim de Ambasadorii Puterilor Garante, care ne pot bate oricând la funduleț, dacă nu le dăm de înțeles, c-un aer cât mai umil și mai nătăfleț, că le-am înțeles deîndată ordinul măreț.

(15) Cred că „sursa” a tras această concluzie din lectura memoriului meu către colonelul Rațiu, pe care l-am declamat chiar eu în fața posibililor recomilitoni, fragmentar, în seara de pomină de la „Monte Carlo”…oops.

(16) Călin Vlasie.

(17) Dacă am spus chiar asta, blufam, evident…oops. Dar nu pentru că eram mitoman, precum tembelul sursuroi, ci din disperare de Cauză, chiar așa ! Cum oare era să-i conving pe înfricoșații mei contemporani să punem  de o răzmeriță iepocală, decât îmbărbătându-i cu știrea că Ambasadele sunt cu noi ? 🙂

(18) E vorba de aceeași Angela Marinescu, poeta cu „legitimație cu banderolă roșie”, cum se tot lăuda ea că are, legitimație pe care o poseda și pretinu-i (după cum ați aflat deja), dar care, culmea, chiar credea – te pomenești – că io eram cel cam tra-la-la 🙂 În realitate, „nebuna” noastră doar se prefăcea, ca și sursuroiul din umbra sa, iar ca să te ridici contra Sistemului Ticăloșit în floarea acestuia trebuia să fii un hero predestinat sadea, nu un simplu cuculeț dup-acilea, păi cum naiba.

(va urma)

Advertisements

Comments are closed.