40 – Ne-am intalnit la Monte-Carlo, intr-o vara (2)

1-ep40

Cam pe la ora 18, am pășit în străvechiul restaurant din Cișmigiu (a cărui intrare, mai puțin banerele post-comuniste, însă inclusiv pavajul din gresie și stâlpul de iluminat public din față, sunt neschimbate, în imaginea de mai sus, față de configurația „iepocală” a locantei) și ne-am așezat la o masă cam în locul însemnat în foto cu „X”, eu alegând în mod special această poziție, gândind că de acolo voi putea ține subt strică observație singura intrare în restaurant, astfel că nu va putea s-apară niciun copoi fără de știința mea, păi cum drea. Întrucât Angela și Sergiu erau invitații mei, a trebuit să fac oficiile de gazdă, întrebându-i ce mâncăm și ce bem, înainte de toate, chit că finanțele mele erau cam pe drojdie în acel moment (câteva sute de lei, cu care ne sponsorizase Marin Gheorghe, la Curtea de Argeș, acesta fiind obolul său la mersul Zaverei noastre, cum mi se pare că am mai spus, plus, desigur, speranța că Petre, repezit la Corabia să mai facă rost de ceva bănuți, va reveni în timp util ca să putem supraviețui în Capitală baremi până am fi dat drumul porumbelului călător). Căzând repede de acord să-ncepem cu câte o sută de „Wyborowa”, am intrat apoi în subiect, nu înainte de a-i avertiza pe foștii comilitoni că nu exclud deloc, aloo, eventualitatea ca fix ei, amicii mei de față, să mă fi trădat data trecută, fiindu-mi clar că cineva ne-a vândut totuși, n-așa?, asigurându-i însă, în același timp, că mi-e pur și simplu imposibil să gândesc că chiar scumpii mei confrați sunt trădătorii, dreq ! Bagatelizând protestele lor formale, fiindcă eu nu-i priveam, precum acum, din viitor, ci din clipita realului iepocal copleșitor, frăticilor, n-am stat să mă uit mai atent la figurile sau la gesturile amicilor, așa că, după ce m-am răcorit cu avertismentul mai mult retoric, decât prevenitor, am început să le povestesc ce s-a întâmplat estimp, deci de când nu ne mai văzusem, cu detalii impuse de întrebările lor lămuritoare, întrebări la care dacă aș fi meditat mai aprofundat și într-un alt context, vai, ar fi trebuit să-mi apară baremi un scai de îndoială, însă nu și-n acea oră & horă astrală și fatală, n-așa ?

După ce am terminat de povestit (fără totuși să le spun că armasem deja un nou Apel !), răstimp în care am mai cerut încă o votcă – doar eu – și-am început să gustăm din friptura cu cartofi prăjiți pe care o comandasem (totul nu costa mai mult de 100 de lei pe vremea aia, ca și azi, am impresia), și asigurându-mă o dată în plus că n-avem niciun spy primprejur, n-așa? (trecuse de ora 9, iar afară începuse să se întunece), am deschis diplomatul și le-am pus în față comesenilor „bomba”, respectiv samizdatul „NU!”, fără a le arăta și „Apelul către Europa”, ediția a 2-a, caligrafiată de Petre Dincă. Convivii s-au pornit deîndată să frunzărească registrul, cu scurte icnete din când în când, dar fără alte comentarii, minute în șir. „Ce dracu e ăsta?” m-a întrebat Angela la un moment dat, pe când Sergiu părea adâncit în continuare în studiul aprofundat al samizdatului. „E un ziar clandestin”, i-a explicat el Angelei, cu voce scăzută și c-un zâmbet aproape imperceptibil pe figura-i de mâță blândă, mie-mi spui? „Lasă, mă!”, l-a repezit poeta, ”Am văzut și eu asta, căci nu sunt idioată, dar ce facem cu drăcia? O luăm iar de la început?” ”Nu, bre, Angela, stai calmă, e doar proiectul unui ziar pe care l-aș face eu, acum și aici. Cum îl găsești?”, i-am replicat poetei, cam dezumflat, de fapt, fiindcă m-așteptasem, cumva, ca foștii comilitoni (față de care mi se risipise orice bănuială, după ce mă spovedisem complet, păi cum naiba) să se prindă din nou, din prima, în hora contestatară, ca odinioară. Ca s-o dixtrez – cum se zice în folclorul nou – pe temperamentala poetă, le-am cerut voie să le citesc personal fragmente din scrisoarea din 19.02.81 către tov colonel Rațiu, a cărei copie indigo o aveam la mine (și pe care o știu și onor cititorii lui Ave, de-acuma), precum și alte chestii mai vesele din samizdat, printre care niște pamfleuțe contra lu Nea Nicu, scrise în stil avepist, evident. „ „Da – a concedat Angela -, ca ziar sau ca literatură e mișto, ca și chestia de anul trecut, dar dacă vrei să faci altceva, e o nebunie, nu te supăra!” Atunci am demarat un laudatio, pe un ton aprins, despre ceea ce se întâmplă în Polonia vecină (atât cât știam și eu, de la „Europa liberă”, vezi bine), precum și o argumentație strânsă pentru ceea ce-ar trebui să facem noi, junimea intelectuală română, pe care chiar împrejurările istorice, aloo, ne obligă să încropim urgentissim o rezistență aticomunistă pe stil nou, măcar simbolică, naiba! „Dar n-avem absolut nicio șansă, Viorel!”, a sărit Angela. ”Chiar ești nebun? Tu nu realizezi în ce țară trăim?”, aproape că a țipat poeta, fiind potolită de Sergiu, discret, în timp ce jmecherosul de el își continua lectura din „NU!”, fără să zică mai nimic.

După încă o jumătate de oră de maieutică avepiană cu Angela, crezând că i-am doborât, în sfârșit, cerbicia, am scos din geantă Apelul caligrafiat de Petre și l-am pasat discret celor doi, șoptindu-le că în ce mă privește sunt gata, iată, pentru o nouă tentativă de Apel, cu orice risc, iar ei, bunii mei pretini, să-mi spună, acum și aici, dacă merg iarăși cu mine la război, sau dacă dau înapoi ! Luând la citit noul document și după ce s-au convins că e vorba despre o variantă aproape identică a vechiului Apel, Angela și-a manifestat din nou reticența, ba chiar amenințând că ea pleacă de acolo, pur și simplu, dar Sergiu a calmat-o iarăși. N-am avut decât să reiau argumentația pro patrie, cum ar veni, în timp ce Angela îmi ricana, mai în glumă, mai în serios, n-așa?, că nu sunt în toate mințile dacă îmi imaginez că aș avea vreo șansă de reușită sau că voi scăpa ușor din gheara băieților, de data asta. În fine, cam pe la ora 23,oo, după ce am plătit consumația (circa 100 de lei, cum spuneam), ne-am ridicat să plecăm, Angela ținând să-mi precizeze că face gălăgie doar de dragul meu, deci să nu cumva să înțeleg altceva, alou. Pe drumul până la hotelul din Kogălnicenu, deci încă vreo jumătate de oră de mers, mi-am continuat pledoaria pentru noul Apel, exprimându-mi în același timp regretul sincer că apucasem să le spun ce vreau să fac, întrucât de-acum nu mai puteam avea absolut nicio siguranță că de la ei nu va transpira nimic, chiar și spre Secu, dreq, darmite, după obiceiul locului, către alți convivi de la Madame Candrea, unde cei doi semnau condica zilnic. Și deci acțiunea mea e total compromisă, din această cauză, iar eu aș fi oarecum consolat dacă ei ar admite baremi atâta lucru, n-așa? Atunci, Sergiu a intervenit pe neașteptate: ”Viorele, îmi dai să semnez, te rog?” Cu bucuroasă spaimă, m-am retras într-un gănguleț stradal, unde ciurprinzătorul proaspăt re-comiliton a semnat Apelul la lumina brichetei, efectiv, în timp ce Angela, care parcă se mai potolise și ea, paradoxal, se tot scuza că nu poate să semneze, nu de alta, dar fiindcă nu crede că o femeie e tocmai potrivită pentru astfel de chestii eminamente bărbătești, de fapt.

Înțelegându-mă cu Sergiu ca a doua zi să ne întâlnim la ora 20, în fața restaurantului „Opera”, după ce eu voi fi ieșit de la ședința „Cenaclului de luni”, unde voi încerca să mai găsesc posibili comilitoni, apoi să mergem împreună,  într-una din zilele următoare, la Nicolae Breban, pe care el se lăudase că-l cunoaște, și la Nichita Stănescu, pe care îl cunoșteam eu, spre a-i convinge să semneze, te pomenești, și pe acești impozanți intelectuali (nu le-am spus că eșuasem în încercarea de a-l convinge și pe N.Manolescu, ca să nu-i descurajez…oops), am dat să plec, însă Sergiu m-a oprit și, scoțând un uriaș cuțit milităresc de la brâu, din acelea pe care le-am văzut mai târziu în „Rambo”, mi-a zis: „Viorele, fii atent ce-ți spun: dacă și de data asta vom da greș, sau dacă Angela va avea ceva de suferit din cauza acțiunii tale, te omor cu cuțitul ăsta, pricepi?”. I-am zis că pricep, păi cum dreq, însă să stea naiba liniștit, căci totul e în grija mea, n-așa? După care ne-am îmbrățișat ca frații de cruce din basmul românesc cel mai curat și ne-am îndreptat fiecare spre viitorul ce-i va fi fost predestinat, păi cum altcumva ?

(va urma)

Advertisements

Comments are closed.