39 – Ne-am întâlnit la Monte Carlo, într-o vară (1)

1-ep39-poza5

Fiindu-mi imposibil, așadar, să găsesc alți comilitoni în sărăcia epopeico-morală iepocală și neștiind încă, sărmanul de mine, că chiar dacă aș fi căutat comilitoni mai mulți, mai breji și mai viteji hăt până azi, în neamul nost, tot în zadar ar fi fost (ups!), am hotărât să mă întâlnesc cu vechii mei tovarăși de luptă, Angela & Sergiu, care deși îmi ridicau mari dubii, legate cel puțin de faptul că mi se părea imposibil ca Secu să nu-i fi contactat deja până la acea dată, spre a le pune niște întrebări inevitabile în legătură cu povestea de anul trecut, totuși n-auzisem ca ei să fi fost arestați, maltratați sau în alte complicații băgați, ceea ce m-a încurajat să iau legătura din nou cu vechii camarazi, ca să mă sfătuiesc și cu ei și eventual să-i atrag în tentativa-mi reînnoită de Apel, eu socotind în mod cu totul imprudent, vai, că Secu îi lăsase pur și simplu în pace, așa cum mă lăsase chiar pe mine, care fusesem băgat în poveste până-n gât, n-așa ? Pasămite, n-aveam nici experiența, nici suficiente date, pe vremea aia, spre a-mi imagina, măcar aproximativ, anvergura supravegherii häftlingilor din Lagărul Socialist de către Securitățile naționale și nici nu înțelegeam, nici baremi eu, care doar ce scrisesem „Apelul către Europa” și tocmai redactasem samizdatul „NU!”, n-așa?, că practic ne aflam cu toții, atunci,  într-o immensă închisoare, fiind supravegheați zi de zi și ceas de ceas, din toate pozițiile, vorba ceea, de Aparatul de Stat, noi având doar iluzia că ne găseam într-o oarece libertate, în timp ce ne mișcam de fapt prin curtea închisorii, cum ar veni, jucându-ne de-a tot felul de chestii, practic ca niște copii. Sigur, privind lucrurile de la înălțimea clipei de azi,  când supravegherea pe care o exercită asupra noastră, a häftlingilor postmoderni, Big Brotherul actual (și nu doar cel național), închisoarea SSMD de altădată pare o jucăreală simplificată, dar asta e deja altă Poveste, pe care poate o va scrie un virtual cronicar la fel de căzut în vrie / poezie, în posteritatea-mi matrixiană care-o să vie, olelie lie …oops.

Odată luată decizia de a mă reîntâlni cu vechii comilitoni, m-am putut liniști cât de cât și chiar am adormit relativ tihnit, vorba vine, câteva ore bune. A doua zi (era duminică, 09.08.1981), pe la ora 9,30, am ieșit temporar din hotel („Veneția”, camera 502, a nu se uita), luându-mi toate documentele cu mine, în diplomatul de vinilin (vezi Nota nr.1), cu gândul să mai trec totuși pe la Facultatea de Drept, spre a face o ultimă încercare de a mai găsi vreun comiliton rătăcit pe-acolo, dintre foștii colegi de facultate sau baremi dintre filozofii de la etajul superior al clădirii. Aflată în plină vacanță de vară, imensa clădire era însă departe de forfota obișnuită în restul anului școlar, așa că m-am putut dumiri destul de rapid că sunt zero speranțe de a mai găsi aci vreun semnatar pentru doc-ul meu subversiv (ca și cum dacă enorma clădire ar fi duduit de rumâni, ai noștri ar fi sărit să semneze cu ambele mâini, n-așa?). Am profitat însă de ocazia unui loc tocmai potrivit spre a o contacta pe Angela Marinescu de la unul din telefoanele publice de pe holurile aproape pustii, astfel că după ce am lăsat-o pe poetă să se predumirească cine-i la telefon (la 10 jumate dimineața), eu socotind, destul de naiv, păi cum naiba, că dacă nu pronunț și nu mi se pronunță numele, în mod explicit, în receptor, voi îngreuna, n-așa?, misia de amușinare a eventualei potere Secu ce ne-ar fi pândit din jungla iepocală înconjurătoare (care de fapt era o enormă închisoare, repet, deloc misterioasă pentru pazarnicii Iepocii), i-am propus, fără alte farafastâcuri, să ne întâlnim în trei, deci și cu pretinul nostru comun, știe dumneaei care, n-așa?, în față la Cișmigiu, la ora care-i convine. Angela fiind de acord și stabilind să ne întâlnim la ora 17,30, până atunci m-am gândit s-aplic câteva stratageme „marca Ave, of course, prin care să-mi pot da seama dacă sunt sau nu filat de vreun băiat amușinant, tov pe care chiar am crezut că l-am descoperit, vai, imediat ce-am ieșit de la Drept și-am traversat bulevardul Gh.Gheorghiu-Dej, actualmente Kogălniceanu, în stația ITB de lângă cofetăria „Tosca” (care nu cred că mai există azi în locația respectivă), unde am intrat să-mi iau un pateu, remarcând în grupul de cetățeni care așteptau în stație, după ce-am revenit din cofetărie, un tip care părea să mă examineze mai tensionat, așa. Trecând de el (dar nu chiar pe lângă el), am lăsat să-mi cadă în mod intenționat din mână ziarul pe care-l frunzărisem până atunci, cumpărat în dimineața aia de la un chioșc din cale, iar după ce am făcut câțiva pași, m-am întors brusc și-am văzut că dintre toți rumânii care așteptau în stația de troleibuz (să fi fost 15-20 de oameni acolo) doar tipul se aplecase după ziarul meu, pe care îl ținea de-acum în mână ca pe un jeratic, vădit stânjenit de faptul că îl surprinsesem în flagrant delict. Am mers decis spre el și i-am zis răstit: „Ce faci, măi, copoiule?” (sau cam așa-ceva), apoi m-am îndepărtat mergând aproape cu spatele, cu ochii nedezlipiți de pe fața ipochimenului, după care hop că m-am bulucit în troleibuzul care tocmai sosise, în timp ce tipul, foarte ciurprins, după cum mi s-a părut, a cam rămas blocat, fără să mai încerce să se urce și el în troleu. Ok, n-ar fi exclus ca totul să nu fi fost decât o părere de-a mea, în situația teribil de paranoindă în care mă aflam, iar omul să fi așteptat de fapt altă mașină, fiind un simplu cetățean, și el, cert e că-n momentul ăla eu am crezut ce-am crezut și-am răsuflat ușurat c-am scăpat de jmecherosul caraliu, făcându-l să-mi piardă urma înainte de a mă întâlni cu amicii complotiști, la ora H. Drept urmare, am coborât din troleu la Universitate, pe urmă am apucat-o repede prin pasaj și am ieșit spre străzile din spatele Teatrului Național, pe unde am dat câteva ture întortochiate, cu ascunzișuri, mici ambuscade și alte (ca să zic așa, și nu neapărat spre a ritma, păi cum drea) cape și spade de cuculeț sadea, în speranța că chiar și dacă potera secu ar mai fi fost pe urma mea, mă va pierde, până la urmă, drea…oops.  În fine, cătrănit și obosit, după cum s-ar putea să vă închipuiți și voi, cititorii așezați în jilțurile moi din vremurile de apoi, pe măsură ce se apropia ora întâlnirii cu-ai mei comilitoni am început să mă retrag încet-încet spre Cișmigiu, unde am intrat prin partea de nord și, după ce-am identificat locul cel mai potrivit, după aprecierea mea ad-hoc, unde aș fi putut sta de vorbă cu-ai mei complotiști fără noroc, asigurându-mă, cât de cât, naiba, că vulpea Secu va sta departe de acel loc, n-așa?, am apucat-o spre partea de sud a parcului, așezându-mă pe o bancă, mai ferit, și supraveghind de acolo locul în care ar fi trebuit s-apară Angela și tovarășu-i de poezii fistichii, cum ar veni…

După ce amicii au sosit, cu 10 minute înainte de ora fixată, i-am lăsat s-aștepte sfertul academic, io pândindu-i din locul de unde ei nu mă puteau zări și stând cu ochii în toate părțile, de fapt, ca să văd dacă au vreo coadă secu pe urmele lor, prudentissim cum mă știți, n-așa?, iar când am crezut că totul e-n regulă m-am dus lângă amici, în fine, salutându-i discret și invitându-i să facem o primblare prin parc, pe o alee mai lăturalnică, în timp ce vorbeam una-alta. Până la urmă, după ce-am adăstat un timp în Rotonda Scriitorilor, fix lângă statua încăciulată a lu Nenea Iancu (indelebilul cronicar al Marii Revoluții din August, de la Ploiești), fără a ne spune mai nimic și fiind io vigilent ca un puric în pericol să cadă într-un ibric pus la foc nu prea calic, le-am propus pretinilor să mergem la restaurantul „Monte Carlo”, de mai încolo (vezi poza din header, trasă din avionul Google Earth, păi cum altcumva), acesta fiind de altfel obiectivu-mi tactic final, pe care îl premeditasem în timp ce pregăteam sosirea amicilor (vezi mai sus), gândindu-mă că după ce ne vom fi plasat la o masă din spatele restaurantului, mai înspre Lacul Lebedelor, n-așa?, voi putea ține subt riguroasă observație singura cale de acces în restaurant, cea de dinspre aleea ce duce la Rotondă, și astfel l-aș fi putut detecta numaidecât pe orice posibil inimic secu ce-ar fi cutezat să intre acoloșa …oops. Evident, cum v-ați prins (căci știu cât sunteți de isteți și de viteji după ce treceți dealul sau de la galerie, mey, rumânilor :)), în teribila vâltoare a acestor întâmplări iepocale mie nu mi-a trecut nicio clipită prin inocenta-mi scăfârlie că Secu mi-o luase înainte și se afla acolo deja, chiar la masa mea, al dreq moroi, ba te pomenești că nici măcar nu era doar unul, bre, ci doi…! (:shock:)

(va urma)

++++++++++++++++++++

Note și comentarii :

(1) – Declarația de predare documente pe care am dat-o la 11.08.1981 la Secu București îmi reamintește cu precizie, iacătă, ce-aveam în diplomatul de vinilin la ora și la hora aia: „1) un registru – coperți – transformat de mine în „album” conținând 29 de file” (nota bene: în realitate, acesta era chiar celebrul samizdat „NU!”, mai precis ce mai rămăsese din el după ce distrusesem, cu o seară înainte, în împrejurări pe care le voi detalia la timpul potrivit, restul de peste 100 de file ale „albumului”); „2) Copia – indigo – a unui memoriu, compus din 14 pagini, și adresat „Tov.Comandant”, datat 19.02.1981” (nota bene: e vorba de copia primei epistole către colonelul Rațiu, vezi episodul 24); „3) Un plic pe care se află scris „Ciorne” și conținând 6 (șase) file cu variante ale volumului meu de poezii” (nota bene: sintagma „șase file” e scrisă în virtutea inerției, la dictarea securistului anchetator, în realitate era vorba de 6 variante ale volumului meu de poezie, „Poemul de oțel”, printre care una aproape completă, pe care o recuperasem de la Vlasie, așa cum am arătat la timpul potrivit); „4) Un plic pe care se află scris „Chestia” și conținând un înscris intitulat „Apel către Europa”, cu 12 file scrise de mână și datat „7 octombrie 1980” (nota bene: deși datată „7 octombrie 1980”, această variantă de Apel fusese transcrisă cu câteva zile mai înainte, de Petre Dincă, după dictarea mea, în timp ce ne aflam la Curtea de Argeș, vezi episodul Pe Argeș în sus); „5) Una mapă-dosar cu mai multe numere de telefon și conținând 9 file de variante-poezii ale subsemnatului și o scrisoare compusă din o filă și adresată „Dragii mei” (nota bene: din păcate, n-am mai găsit la dosarul de la CNSAS scrisoarea adresată dragilor mei, cum n-am mai găsit multe alte documente, pe care poate că le va dibui careva, cândva, când va putea fi consultat și dosarul microfilmat, mai precis la Sfântul Așteaptă din universul celălalt… oops).

Aveți mai jos scanurile variantelor olografă și dactilo ale declarației mele de predare documente către Secu București, la data de 11.08.1981. Organul de cercetare penală care semnează în capul declarației olografe este Marin Pârvulescu, același care va ancheta, câțiva ani mai târziu, în tristul caz al inginerului Ursu. Și încă o precizare: observați că fraza de la punctul 4), care în varianta olografă era: „Un plic pe care se află scris „Chestia” și conținând un înscris intitulat „Apel către Europa”, cu 12 file scrise de mînă și datat „7 octombrie 1980”, devine în copia dactilo trasă de secu: ”Un plic pe care se află scris „Chestia” și conținând un înscris intitulat „Apel către Europa”, cu 12 file scrise de mine și datat „7 octombrie 1980”, ceea ce schimbă total realitatea istorică așa cum a fost și-l scoate pe dom Petre, cu pușculița-i printre spete, din a doua noastră Revoluție din August, dreq…oops. Păi se poa’ ? 🙂

decl-predare-olografa

decl-predare-doc

Advertisements

Comments are closed.