38 – Hotel Veneția, camera 502

Trezindu-mă pe la 6 dimineața, am văzut că vecinul de cameră sforăia cumințel în patul său, fără nicio pipiță lângă el. Mi-am făcut toaleta pe cât am putut de discret, apoi mi-am luat bagajul, respectiv diplomatul de vinilin, pe care nu-l slăbisem nicio clipă din ochi, purtându-l cu mine chiar și când fusesem în restaurantul hotelului, vezi bine, și am ieșit fără să-l trezesc pe fanfaron. După ce am servit o gustare frugală la un expres din Gara de Nord, am luat apoi troleul și m-am dus direct la Hotel Veneția, din Piața Kogălniceanu, care deși era un hotel supercentral, mi se părea a fi tocmai potrivit pungii și scopurilor mele, prin vechimea și modestia sa aparentă. Și într-adevăr, întrebând la recepție cât costă o cameră single, mi s-a comunicat un preț convenabil, însă cu precizarea că respectiva cameră e de fapt un fel de mansardă. Am spus că nu contează și mi s-a predat cheia camerei 502.

Camera, destul de înghesuită, avea un pat în dreapta, o măsuță cu două taburete vis-a-vis de pat, o fereastră în fund, spre strada Pompiliu Eliade (dacă nu mă-nșel, fereastra camerei 502 se vede chiar în poza din header, la ultimul etaj, fiind cea din mijloc, între cele trei ferestre camerale vizibile în stânga-sus a imaginii), plus o chiuvetă cu oglindă, imediat cum intrai în cameră, pe stânga, în timp ce baia, comună întregului etaj, se afla undeva la capătul coridorului. Era fix ce-mi trebuia, n-așa ? Probabil că hotelul avea și restaurant sau baremi o sală de mese, ca orice han cât de cât respectabil, însă pe mine nu mă interesa acest aspect, fiindcă, oricum, n-aveam de gând să servesc masa pe-aci.

Am stat întins cu fața în sus în pat circa o jumătate de oră, cu mâinile împreunate sub cap, gândindu-mă ce-i de făcut în continuare. Evident, nu puteam să ies în stradă și să-ntreb cine vrea să-mi semneze Apelul, n-așa? Însă alți prieteni de mare încredere nu mai puteam spera să găsesc prin Bucurescii Mateiului, întrucât foștii mei colegi de facultate se-nghesuiau, pe vremea aia, care cum să intre mai repede în procuratură și-n securitate și deci m-ar fi luat la mișto, în cel mai bun caz, vezi bine, iar – de cealaltă parte, a eltei intelectuale, tale quale – scriitorilor printre care mă învârteam, după cum am spus, le cam stătea și lor în gât să întreprindă ceva, și nu pentru că la mine, inițiatorul acțiunii, ar fi fost hiba, ci pentru că asta e(ra) realitatea, că le place unora sau ba : am fost nu doar singurul rumân care, împreună cu prietenul său cel mai bun, s-au gândit și s-au străduit să pornească o răzmeriță anticomunistă românească în vremea în care s-au ridicat la luptă muncitorimea și intelectualitatea publică leșească, însă am fost, cum o recunoaște un fost amic cam fără să vrea, „redactorul singurului text vădit anticomunist produs de vreun intelectual român în anii 80”, da, asta e(ra) situația și nația.

Mi-am zis însă să mai dau o tură, la noroc, prin locurile pe unde știam că se întâlnesc foștii mei colegi de facultate, cei cu propensiuni cât de cât mai ideale, mai precis, căci de la restul n-aveam nicio pretenție, sau amicii din boema literară bucureșteană : la Madame Candrea (restaurantul scriitorilor), la Athenee Palace, la restaurantul Berlin, prin locantele din pasaj, Havana, Trocadero  ș.cl. Mi-am luat diplomatul și am părăsit camera, lăsând cheia la recepție, și, după ce am traversat Cișmigiul, sorbind un pic din apa izvorului lui Emin, am ieșit în Știrbei-Vodă, apoi în Calea Victoriei, iar după ce am trecut de Athenee Palace, unde am aruncat doar un ochi rapid, neobservând nicio figură cunoscută prin local, am vrut, mai încolo, să fac cotul spre Piața Amzei, ca să merg la Nichita Stănescu, însă am lăsat pentru mai târziu, întrucât vizita la Nichita urma să fie una decisivă și deci trebuia pregătită temeinic, mai ales că eram și cam supalați, n-așa? Mergând mai departe pe Victoriei, am intrat la Madame Candrea, lângă Muzeul Colecțiilor de Artă, prin ușa din față, găsind restaurantul interior aproape pustiu și am ieșit la terasa din spate, unde de asemenea n-am remarcat niciun cunoscut, între cei puțini aflați pe-acolo. Am făcut cale întoarsă pe Victoriei, băgând din nou capul în berăria de la Athenee Palce, zadarnic, apoi, coborând pe Victoriei, am poposit la restaurantul „Capitol”, unde fusesem odată invitații lui Nichita, iarăși fără niciun rezultat, după care am intrat la restaurantul „Berlin”, unde m-am întâlnit c-un tip, nu-i mai rețin acum numele, despre care știam că e mare admirator al prozatorului Breban și pe care, după ce am schimbat cu el câteva cuvinte convenționale, l-am întrebat dacă știe cumva numărul de telefon al autorului său preferat, omul spunându-mi că din păcate nu-l știe, căci nu e atât de intim cu Breban. În fine, am făcut o rapidă cercetare și prin locantele „Havana”, „Rotonda” și „Trocadero”, la aceasta din urmă întâlnindu-l pe Augustin Frățilă, regretatul poet și trubadur, pe care îl știam din anturajul lui Nichita, cu Frățilă și cu prietena sa întârziind un sfert de ceas, la un pahar de vorbă. Mai întâi, am aflat de la Augustin că Nichita nu se găsea în București, ci era într-un concediu medical la mare, unde doctorii îi prescriseseră să se odihnească, pur și simplu, fără niciun pic de alcool, aloo, drept care săracul poet stătea cu sticla de „Stalinskaia” îngropată în castelul de nisip de lângă el, ca să nu-l observe pazarnicii sanitari, trăgând câte o dușcă pe furiș, din când în când. L-am întrebat pe trubadur când se întoarce prietenul nostru comun și dacă, din câte și-a putut da el seama, Nichita e atât de supărat pe mine încât să risc să-mi închidă ușa-n nas, în caz că l-aș vizita pentru a-i face o propunere, însă Augustin mi-a zis că el personal nu s-a prins că Nichita ar fi supărat pe mine, „din contră, noi toți știm că Nichita are o adevărată slăbiciune pentru tine, bătrâne”, a ținut să precizeze gentil. L-am mai întrebat dacă are telefonul lui Nicolae Breban, cumva, însă Frățilă a zis că nu, sugerându-mi să-l cer de la Traian T.Coșovei, care mai mult ca sigur îl are. Luând de la Augustin Frățilă numărul de telefon al lui TTC, m-am despărțit de el, fără a-i vorbi despre Apel, fiindcă nu-l cunoșteam atât de bine pe AF, totuși, încât să-i spun ce am pe sufletu-mi subversiv, cum ar veni. Ajuns la primul telefon public, l-am sunat apoi pe TTC, care mi-a replicat, cam sec, că nici el nu are telefonul lui N.Breban, așa că – încă o dată – asta a fost situația (și nația).

Una preste alta, mă vedeam silit, iacătă, să-i contactez tot pe vechii mei comilitoni, Angela Marinescu & Sergiu Filip, cu care nu mai vorbisem deloc în anul care trecuse de la primul Apel și despre care, în afara bănuielii mele oarecum legitime că ei ar fi putut fi acroșați între timp de Secu, în calitate de semnatari, fie și-n joacă, n-așa? ai Apelului din octombrie 1980, mai precis ai exemplarului pe care eu susținusem în fața securiștilor că l-am distrus, n-aveam totuși niciun alt motiv să-i bănuiesc că n-ar fi prieteni de cea mai mare încredere și rumâni valoroși, Angela Marinescu, de-un paregzamplu, fiind socotită încă de pe atunci, în cercurile noastre, cel puțin, drept cea mai importantă poetesă Ro în viață și damă de mumos caracter. Cât despre Sergiu Filip, pe care îl cunoscusem în anturajul Angelei, fără să mă dumiresc prea bine ce-i cu el nici până la acea oră, a Apelului nr.2, și-n orice caz fără să am habar că e și el poet, era suficient să știu că e prietenul Angelei Marinescu, ca să-l scot de sub orice bănuială, păi cum altcumva ? Pe tip îl cunoscusem chiar acasă la AM, cu doi-trei ani în urmă, acolo găsind-o și pe Elena Ștefoi, care o perioadă a stat în gazdă la Angela, am impresia, or, pe Elena o cunoșteam de ani și ani, de la cenaclul „Amfiteatru” și din preajma revistelor studențești, la care colaborasem amândoi cam în aceeași perioadă studențească, noi regăsindu-ne împreună și între cei 12 poeți „clasici” ai lunediștilor. Mai apoi, Elena se transferase, pur și simplu, pentru o lunguță perioadă, în casa lui Nichita, unde chiar eu îi introdusesem pe optzeciști, de altfel, ea făcând parte din permanența poetului, vorba vine, așa cum va fi fost o perioadă și Mady Marin, și deci cum era să nu cred în dragii mei pretini, de care a fost legată tinerețea mea creatoare cea mai primă, cum ar veni ? A trebuit să treacă ani și ani pentru ca viața să-mi demonstreze și mie, ca oricărui alt inocent de pe plai, că niciodată, vai, nu trebuie să judeci un om după impresiile momentelor alea când tu ești fericit, din indiferent ce motiv real, și când cel rău și viclean se poate strecura foarte ușor în preajma și chiar în sinea ta, tu fiind în acele momente tot atât de vulnerabil și de descoperit ca un copilaș plin de shit….oops. Ca să n-o mai lungesc, am decis s-o sun pe Angela M., fiindcă ea era, credeam noi, guguștiucii, factorul nr. 1 al iepocalului tandem, amicul ei fiind perceput de toată lumea, pe vremea aia, doar ca pielea ulii, cum zice rumânul, acoloșa, n-așa? Pe când ista era însuși tartorul cel mare, un cetățean eminent din țara lu’ tov Drakula, cum veți vedea.

(va urma)

Advertisements

Comments are closed.

%d bloggers like this: