37 – Popas la Nord Hotel, c-un ass :(

După ce am plecat de la dl Manolescu, din Străduinței, oarecum descurajat că românul pe care îl respectam cel mai mult la ora aia nu dăduse nicio șansă acțiunii noastre, necum să accepte să meargă el însuși cu noi la zavera anticomunistă, m-am urcat îngândurat și aproape automat în primul autobuz care mi-a ieșit în cale și-am pornit-o prin Bucuresci la întâmplare, tale quale. Mă gândeam la cine aș mai putea apela, din moment ce apropiații și românii de încredere nici nu voiau s-audă de așa-ceva ? Sigur, eu aveam în plan de la bun început să apelez și la alte nume cunoscute, oarecum accesibile mie, la Nichita Stănescu și la Nicolae Breban, în primul rând, dar dacă și cei mai buni prieteni ai mei din studenție, Vlasie, Fintoiu, Gheorghe, Șirineasa, Olteanu, iar acum dl Manolescu, iată, omul și intelectualul  respectat, care ar fi putut fi un leader formidabil pentru mișcarea noastră, s-au recuzat, ce mai era de făcut ? Din păcate, pe tinerii colegi creatori de la Cenaclul de luni, plutitori cu capul prin nori sau dormind, ca și leatul meu Mircea Dinescu, de-un paregzamplu, „netulburați în flori”, nu puteam pune nici cel mai mic preț, ca și anticomuniști warriori, fiindcă ar fi însemnat să-i umplu dreq de bănuieli și de fiori, tocmai pe ei, care percepeau lumeea Lagărului nici baremi precum clasa muncitoare ori țărănimea cooperatoare, ca curca-n creci, ci pipăind-o cu cornițe gracioase de melci 🙂 Iar ca să nu credeți că ricanez și io doar așa, păi cum drea, o să-l las să vorbească un pic pe-aciia, despre chestiuța asta, a intelectualității care-și trăia somnul vegetal în roșul areal, chiar pe Mircea, însă nu pe leatul Dinescu, ci pe un alt faimos escu, Cărtărescu:

„Aveam 29 de ani pe atunci, dar varsta mea mintala adevarata nu se ducea mai incolo de 19: un june poet plin de sine, fascinat de propria poezie si incapabil sa traiasca, sa simta sau sa mediteze la orice altceva. De catva timp, ne atasasem si noi, optzecistii, in coada scriitorimii si eram luati de “mentorii” nostri la adunarile oamenilor mari.

Faceam si noi ce vedeam ca fac ei, ne imaginam ca asa trebuie sa traiasca un scriitor. Nici prin minte nu ne trecea ca un om intreg trebuie sa se opuna raului, ca datoria noastra era sa intelegem raul si sa-l combatem sau macar sa ne delimitam de el.

Autonomia esteticului era religia noastra si, daca astfel am putut scrie pe-atunci lucruri care se pot citi si azi, in schimb nu avem deloc motive sa ne pretuim ca oameni pentru felul cum am trait si-am gandit in anii aceia ingrozitori.

Se innoptase, autocarul cu scriitori ajunsese la destinatie si ne pregateam sa coboram si sa mergem la hotelul unde eram cazati. Erau intre noi toate vedetele lumii literare, toata floarea cea vestita: criticii cei mai reputati, poetii cei mai la moda, prozatorii grei si acoperiti de glorie.

Am coborat sub stele si ne-am trezit in fata unei cladiri intunecate, cu un fel de cupola deasupra, care-n nici un caz nu arata a hotel. “Poftiti, poftiti”, ne imbie, cu un suras misterios pe fata, gazda, un ditamai prim-secretar de judet, altfel jovial si saltaret ca un hopa-mitica.

Nedumeriti, am intrat cu totii, cincizeci, saizeci, cati eram, am strabatut un culoar slab luminat si ne-am gasit deodata, putin nelinistiti, intr-o incapere intunecata care, dupa ecoul murmurelor noastre, parea vasta ca un hangar.

“Si acum, he-he-he, sa fie lumina!”, striga tovarasul, si lumina se facu, orbitoare ca-n “Intalnire de gradul trei”, si noi clipeam din gene si nu ne venea sa ne credem ochilor. Privelistea era din “O mie si una de nopti” si din Marquez. Ne aflam, vedeam acum, pe marginea unei piscine olimpice, cu o apa albastra scanteietoare sub reflectoarele puternice din tavanul aflat la mare inaltime”. (Mircea Cărtărescu, „O amintire”, Jurnalul Național, Marți, 28 iunie 2005: http://www.hotnews.ro/stiri-arhiva-1222275-amintire-mircea-cartarescu.htm).

Mă opresc însă aci cu citatul, ca să nu mi se ridice iar tensiunea, așa cum am pățit când am luat prima oară cunoștință de articolul cărtărescian, cu ani în urmă, dându-i atunci păunelului replica (http://hypertexte-avp.blogspot.ro/2005/06/orbitor-aripa-fr-obraz.html), din subterana turnulețului felixian de fildeș (unde MC trona ca proaspăt editorialist), înfuriat de faptul că poetul n-avea nicio jenă să spună că la cina aia sardanapalică a participat „toată scriitorimea”, fără nicio excepție, n-așa ? Și deci la cine naiba aș mai fi putut apela, atunci, în 1980, cu 5 ani înainte de scena demnă de Satyricon, mumos descrisă mai sus de Mircea ?

Singurii la care aș mai fi putut apela – gândeam – erau tot comilitonii mei de data trecută, deși îmi era teamă că amicii au defectat deja, și oricum, nu credeam că aș mai fi putut lua legătura cu ei fără să se sesizeze potera securității. Cât despre Nichita Stănescu, pe care îl puteam aborda direct, fiindcă fusesem prieten la cataramă cu el timp de câțiva ani, chit că între timp ne cam certasem, îmi făceam prea puține iluzii că va semna sau că ne va încuraja, vai, cunoscând bine firea-i artistă și conformistă, iar în plus știind cum reacționase la mișcarea Goma. Dar în fine, mi-am zis, hai naiba să-ncerc mai întâi a mă odihni un pic și să vedem ce va zice și generalul Noapte. M-am uitat pe fereastra autobuzului, cu care peripatetizasem, cum ar veni, prin Bucuresci și vâzând că eram cam prin zona Gării de Nord, am coborât, apoi am luat altă mașină, cred, și am mers la Nord Hotel, unde mă mai cazasem și altădată, luând un pat într-o cameră de două persoane, cât îmi permitea punga. Făcând o baie și pregătindu-mă să mă bag sub pătură, c-un ziar în mână, văd însă că intră un tip cam la 40 de ani, poate mai puțin, cu părul creț și cu-o mutră de târgoveț fuduleț nevoie mare, care s-a prezentat ca fiind tovarășul meu de cameră și care s-a și repezit să intre-n vorbă cu mine, despre care oricine mă cunoaște știe că nu sunt prea vorbăreț. Ca să scap de gargara ăluia, ce începuse să mă sâcâie cumplit, făcându-mi praf până și bănuiala legitimă că tipul ar putea fi chiar o zmecheroasă poteră secu sadea, am concedat să mă îmbrac și să coborâm să luăm masa împreună la restaurantul hotelului (unde oricum vroiam s-ajung mai târziu, ca să îmbuc și io ceva la repezeală).

Orchestra restaurantului era condusă de celebrul lăutar Nicușor Predescu, așa că atmosfera ar fi putut fi agreabilă, dacă m-aș fi aflat în alte împrejurări, însă mie numai de chef nu-mi ardea, n-așa? Vecinul de cameră, în schimb, era pus pe distracție, iar după un coniac-două, timp în care eu n-am băut decât apă minerală, părea hotărât să agățăm ceva, neapărat, în seara aia, fiindcă era păcat de tinerețele noastră, n-așa?, mai ales că, după părerea zărghitului, eram tipii cei mai mișto din toată cârciuma, aloo. Când a venit chiar Nicușor Predescu personal, cu vioara în mână, la masa noastră și-a început să-mi cânte la ureche „Oman-Oman” (sper că așa se pronunță), confundându-mă probabil cu vreun gagicar turc aflat la pasaj, vecinul de cameră s-a înflăcărat de-a binelea și a insistat să luăm niște fete la dans. Aproape că nu mi-a mai tihnit nici friptura de ficat de porc pe care o comandasem, iar paharul de vin cu care infatigabilul comesean a insistat să mă cinstească, deși altfel un vin minunat, mi-a stat în gât. În fine, m-am scuzat cum am putut și m-am retras în cameră cu gândurile mele, stând apoi cu sufletul cât puricele, așteptându-mă ca tembelul să năvălească în orice moment în odaie cu pipițele după el…oops. Asta-mi mai lipsea ? 🙄

(va urma)

Advertisements

Comments are closed.

%d bloggers like this: