36 – „Dacă voi n-ați fi apărut, eu n-aș mai fi scris”

Straduintei

După ce l-am lăsat pe Ilie Fintoiu lângă poarta faimosului sanatoriu al cărui background îmi sugera, fix în noaptea aia, Muntele Vrăjit, luându-ne la revedere de la el cu îmbrățișări frățești, noi, ceilalți trei, am revenit în vale, înfiorați de măreția brazilor aliniați de-a lungul drumului sub clar de lună și de aerul tare al nopții de august, iar la un moment dat am luat-o efectiv la fugă, într-un trap flăcăiesc din ce în ce mai accelerat și cred că și chiuind precum călușarii, plini de o magică energie, provenind, vezi bine, din surplusul de adrenalină al orei ăleia, dar și din aura haiduciei, păi cum naiba. Ținând-o tot într-o fugă voinicească, peste câtva timp, când ne-am apropiat de capătul pantei de 3-4 km, eu și cu Petre am constatat că-l pierdusem pe Marin pe drum, iar după ce am așteptat ca pretinul nostru să se ivească din noapte, timp de aproape o jumătate de oră, am început să ne îngrijorăm, gândind că amicului i s-o fi întâmplat ceva pe drum, naiba, de atâta cam nebunească alergătură. Din fericire, Marin a apărut, în sfârșit, abia trăgându-și sufletul, ce-i drept, dar altfel întreg, iar după ce-am ajuns în vale, eu și cu Petre am plecat în scurt timp spre gară, pentru a prinde trenul de 5:02 spre Pitești, lăsându-l totodată pe Marin să meargă la serviciu, de la care seriosul nostru amic nu lipsise niciodată până atunci, evident. Ne-am înțeles cu Marin că dacă îl va întreba vreodată cineva, ceva, în legătură cu întâlnirea noastră, să spună c-am venit să-i cer niște bani împrumut, și atât (de altfel, Marin ne-a și sponsorizat cu 3-4 sute de lei, acesta fiind modestul său obol la Povestea lui Ave), aceeași înțelegere făcând-o, desigur, și cu Ilie.

În Pitești am ajuns la 6:03, însă eram prea lihniți ca să mergem mai departe, spre București, cu personalul de 6:18, așa că am hotărât să plecăm cu personalul următor, la 11:23. După ce-am hăpăit niște mititei la bufetul gării și am băut câte o cafea și-un suc, am moțăit apoi pe o bancă din sala de așteptare, înghesuiți lângă niște rumâni într-un colț mai ferit și stând de veghe cu rândul, ca să nu pierdem trenul următor, furați de somn. La ora fixată, ne-am suit în personalul de București, unde am ajuns la 13:47. Între timp, ne înțelesesem – cu mersul trenurilor în față – ca Petre să se întoarcă la Corabia cu personalul ce pleca din București-Basarab la ora 16:35 și ajungea în Caracal la 19:56, de unde avea tren spre Corabia la 20:07, iar la 9 era acasă, lângă ai săi. Da, văzând că acțiunea noastră nu evoluează stass, păi cum drea, și că războinicii cu care plănuisem să-nfruntăm Molohul Colectivist, precum vecinii polonezi, nu se găsesc chiar pe toate drumurile patriei românești, vai, ne gândisem că e mult mai înțelept ca Petre să se întoarcă acasă, unde s-o liniștească pe Măru, soția sa, și-n același timp să-ncerce a mai face rost de niște fonduri, cu care eu să-mi pot continua protocronica revoluție, despre care își poate imagina orișicine că nu se poate face fără bani, n-așa?, oricât eroizm ai avea, poți să ai tu boașe cât China, vba aia.

În București, mi-am luat la revedere de la Petre, cu parolele și legămintele de rigoare, spunându-i s-aștepte un semnal de la mine cât de curând, iar eu am mers la un telefon public din incita Gării de Nord și l-am apelat pe dl Nicolae Manolescu, la telefonul de acasă. Când NM mi-a răspuns, am zis: „Bună ziua, domnule Manolescu, sunt Călin Vlasie. Cum aș putea să mă întâlnesc cu dvs, azi-mâine?” (mă gândeam că astfel îi voi deruta, cât de cât, pe securiștii-filatori ai telefonului lui NM, așa cum procedasem în cazul plicului semnat Marcu Stelică din Potel, dacă vă mai amintiți). N.Manolescu mi-a recunoscut însă vocea și mi-a stricat toată stratagema, ca naiba, adresându-mi-se râzând: „Te-am recunoscut, șmechere, ești Viorel Padina. Hai că te-aștept la mine chiar acum, o să te bucuri când vei vedea cine mai e aici”. După ce dl Manolescu mi-a explicat cum să ajung la dânsul (îi trimisesem nenumărate epistole la adresa respectivă, de pe Străduinței, însă nu mai fusesem niciodată acolo), am luat mai multe mașini, exceptând taxiul, bineînțeles, iar când am ajuns în fața blocului (vezi header) să tot fi fost ora 16:30 sau poate un pic mai devreme.

Dl Manolescu m-a întâmpinat cordial la ușa apartamentului, după care m-a invitat în sufragerie, unde i-am găsit – ciurpriză! – pe colegii mei de la Cenaclul de luni: pe Iaru, pe Stratan, pe Traian T.Coșovei, pe Cărtărescu, pe Magda Cârneci (daca nu cumva și pe Mariana Marin, Elena Ștefoi și Matei Vișniec), aflați la un pahar de vorbă cu mentorul nostru lunedist. Am dat mâna cu colegii, care s-au bucurat și ei să mă vadă în carne și oase, ținând cont de pățaniile din anul precedent, n-așa?, apoi am fost rugat să iau loc și să mă servesc c-un pahar de votcă, antrenându-mă în continuare în discuția legată de literatură și de politică, păi cum altcumva. Nu știu cum a venit vorba de anii 2000 ce vor urma hăăt cândva, iar eu l-am întrebat pe dl Manolescu câți ani va avea dânsul atuncea. „61”, a oftat criticul, c-un zâmbet ductil și-un oftat tiptil, ricanând că va fi deja bătrân, la ora aia, helas. Vă dați seama că dacă la anno domini 2001, când voi fi scris despre acest episod într-un articol din „Observator cultural”, mie mi s-a părut incredibil ca N.Manolescu să fi împlinit deja 61 de ani, când eu împlineam fix 51, perspectiva acestei vârste mi se păruse cu atât mai abruptă în august 1981, la 31 de anișori ai mei, n-așa…? După aceea, N.Manolescu a spus pe neașteptate și cu deplină sinceritate, după cum l-am perceput noi, cu toții: „Dacă voi n-ați fi apărut, eu n-aș mai fi scris” (în sensul că ar fi renunțat la cronica și la actualitatea literară, desigur). Chiar așa a zis mentorul nostru lunedist, în timp ce-și mângâia c-un zâmbet emoționat adorabila pisică, iar noi eram la fel de emoționați ca și dânsul, vezi bine.

După circa o jumătate de oră, m-am scuzat față de colegi și l-am întrebat pe dl Manolescu dacă putem vorbi aparte, câteva minute. Ne-am retras în bucătăria apartamentului, iar aci am deschis diplomatul de vinilin și i-am arătat amfitrionului samizdatul „NU!”, pe care l-a frunzărit mustăcind, iar când a văzut acolo pagina cu pozele în format mic ale aproape tuturor scriitorilor notabili ai „Iepocii”, sub genericul „Colaboraționiștii”, NM a exclamat : „Vai, dacă și săracul Botta va fi socotit cândva colaboraționist, atunci chiar că nu ma e nimic de făcut!” La care eu am plusat : ”Vă spun io că nimic nu va rămânea, domnule Manolescu!” „Ar fi într-adevăr îngrozitor!” a oftat NM și simțeam clar că și acum era sincer. Pe urmă, după ce a văzut „Apelul către Europa”, transcris fragmentar în samizdatul „NU!”, cum am mai spus, a întrebat: „Asta e chestia de anul trecut, nu-i așa?”, iar când am confirmat, a zis: „Să știi că toată lumea care mai pricepe câte ceva știe ce știi și tu, însă din păcate nu se poate face nimic”. „Și deci nu vreți să semnăm împreună un astfel de Apel sau un altul de acest gen, ca să facem și noi ceva, precum polonezii?”, l-am întrebat mai mult retoric și fără a-i mai arăta ediția a doua a Apelului, pe care o aveam în geantă. „Nu, din păcate!” „Dar credeți că e posibil ca vreunul dintre colegii mei de la Cenaclul de luni să semneze, totuși?” am ținut să-l întreb. „Eu nu cred, dar poți să știi?”, mi-a răspuns NM, oarecum sibilinic, înapoindu-mi samizdatul „NU!”. Spunându-i atunci că aș vrea să plec, fiindcă mai aveam niște urgențe prin Bucuresci, n-așa? și stabilind să mai vorbim, eventual, cât voi mai sta în București, însă nu despre Apel, desigur, dl Manolescu precizându-mi totodată că nu va fi prezent la ședința următoare a Cenaclului, întrucât are alt program, mi-am luat la revedere de la dânsul, băgându-mi în treacăt capul pe ușa sufrageriei și salutându-i pe colegii lunediști, apoi am dispărut ca un duh (cu vorba chiar a d-lui Manolescu, dintr-o scrisoare pe care mi-o va trimite la Izbiceni, la 3 săptămâni după întâlnirea noastră din Străduinței).

(va urma)

Advertisements

Comments are closed.

%d bloggers like this: