35 – Pe Argeș în sus

După cum cred că ați înțeles deja, planul nostru era s-ajungem la Pitești, de unde să recuperez manuscrisul „Poemului de oțel”, așa cum mă înțelesesem, prin Petre, cu Vlasie, însă era musai să mergem acolo pe căi ocolite și pe cât se poate de invizibili față de eventuala poteră secu, spre a nu-l expune prea mult pe prietenul meu de nădejde (așa cum îl percepeam eu pe CV în acel moment). Însă nu doar acest scop m-a determinat să fac ocolul pe la Pitești în drumul spre Bucuresci, desigur, ci și speranța că, de data aceasta, și văzând și el ce se întâmplă în Polonia vecină, n-așa? amicul Vlasie va merge, te pomenești, cu mine, la bătaia deschisă contra Molohului Colectivist și, eventual, îi va aduce alături de noi și pe alți pretini sau cunoscuți din rândul tinerimii de la „Cenaclul de luni”, în primul rând, cu care el ținea un contact mai strâns. În plus, eu aveam în Argeș alți doi buni prieteni cărora îmi pusesem în gând să le fac propunerea subversivă, ca să zic așa: pe Ilie Fintoiu, un fost coleg de la Facultatea de drept, care-mi fusese și coleg de cameră la căminul studențesc „6 Martie”, o perioadă, și pe inginerul chimist Marin Gheorghe din Topoloveni, repartizat după absolvirea facultății la Curtea de Argeș, un prieten de ales caracter din vremea cenaclurilor studențești bucureștene și-a amiciției cu Nichita Stănescu, în casa căruia fusesem de atâtea ori împreună cu Marin, ca și cu Vlasie sau cu Petre, în perioada 1976-1978. Adaug acum (fiindcă am omis, n-am uitat, aloo, s-o spun în episodul precedent, întrucât am stat în cumpănă dacă să ofer detaliul sau ba, din motive pe care le voi explica poate mai târziu) că mai înainte de a-l trimite pe Petre la Pitești, așa cum am arătat, spre a-l avertiza pe Vlasie de venirea mea acolo, eu mă deplasasem într-o vizită secretă (și zău că n-am timp de detalii acum) la Râmnicu-Vâlcea, unde, în cuvinte perifrastice, le-am cerut altor buni prieteni din perioada studenției, Dumitru Cismaru (celebrul procuror de azi, ori Sorin Șirineasa, cum semnează ca autor) și Nicu Olteanu (pe care de asemenea îl cunoașteți din episodul „A doua cumpănă”) să meargă și ei cu mine la luptă deschisă pentru țărișoara noastră dodoloață, însă acești pretini se recuzaseră cu părere de rău, păi cum naiba.

Ajungând în Pitești, la data și ora convenită (6 aug.81, ora 9:26), l-am zărit pe Vlasie așteptându-ne pe peron, iar după ce ne-am strâns mâinile și ne-am pupat frățește, l-am întrebat scurt, căci nu aveam vreme de pierdut, n-așa? dacă prietenul merge cu noi, de data asta. Nu mai rețin dacă i-am arătat lui Vlasie samizdatul „NU!”, însă, având în vedere că pricepusem din capul locului din atitudinea sa că nu vrea să se implice în niciun fel, nici acum, întrucât socotește că acțiunea noastră n-are nicio perspectivă realistă, sunt înclinat să cred, mai degrabă, că nu i-am mai arătat samizdatul „NU!” amicului, spre a nu-l mai încărca inutil cu informații despre „înscrisuri dușmănoase”, n-așa ? Mai mult, cred că nu i-am spus nici ce aveam de gând să facem mai departe prin Argeș și, după ce Călin mi-a înmânat manuscrisul „Poemului de oțel” și alte manuscripte proprii, dintre cele care apucaseră în custodia sa și pe care grijuliul amic încă nu le distrusese, ne-am despărțit de el în scurtă vreme (1), nu înainte ca Vlasie să mă avertizeze, mai în glumă, mai în serios :„Vezi tu pe dracu, de data asta!” Dar asta era situația și divinația, zarurile fuseseră aruncate, n-așa? Astfel, în timp ce Vlasie credea că ne vom deplasa direct spre actuala Capitală a țării românești, cu trenul de 11:23, noi am luat trenul de 11:10 spre prima Capitală istorică a rumânilor, deci pe Argeș în sus, n-așa? unde locuiau, la acea vreme, prietenii Ilie Fintoiu și Marin Gheorghe.

În Curtea de Argeș, unde am ajuns la ora 12:12, l-am căutat mai întâi pe Marin Gheorghe, la întreprinderea unde știam că lucrează, Marin bucurându-se, în felu-i reținut, să ne vadă acolo, în carne și oase. I-am spus că suntem doar în trecere prin orașul său și l-am întrebat dacă e posibil să stăm o oră-două de vorbă după ce termină serviciul, împreună și cu prietenul nostru comun Ilie Fintoiu, care locuia tot în Curtea de Argeș, momentan, ca să mai depănăm de-ale noastre din studenție și să le propun ceva, n-așa? L-am așteptat apoi pe Marin să iasă de la serviciu, la ora 15:30, după care ne-am dus toți trei la el la gazdă (locuia într-un fel de demisol, dacă îmi aduc bine aminte), iar apoi Marin l-a chemat acolo și pe Ilie Fintoiu. Ilie, bunul nostru prieten, un tip de o franchețe emoțională și bogăție sufletească deosebite (era originar din Rucăr, de unde Ilie ne alimenta cu bunătățile neamului său de străvechi păstori valahi, pe noi, foștii săi colegi de cămin studențesc), a rămas mai întâi mască văzându-ne, apoi ne-a îmbrățișat cordial.

După ce-a trecut euforia reîntâlnirii, la gura unei sticle de tărie, le-am relatat pe cât am putut de elocvent prietenilor argeșeni ce vânt ne aduce acolo: vrem, adică, să strângem semnături pe un document protestatar anticomunist și să pornim o răzmeriță națională pe baza acestei jalbe, pe care ar urma s-o lansăm peste graniță, spre lumea liberă. Iar fiindcă nu mai aveam niciun exemplar al „Apelului către Europa” pe care să-l arăt prietenilor argeșeni, le-am prezentat samizadatul „NU!”, în care erau transcrise doar fragmente din Apel, cu acea ocazie zicându-mi că e momentul să reconstitui întreg Apelul, arma mea de bază, n-așa ? Drept care l-am rugat pe Petre, care are o caligrafie de scrib imperial, cum v-am mai spus, să transcrie pe niște coli de hârtie textul pe care i l-am dictat eu din memorie, timp de câteva ore, 12 pagini olografe. După ce-am terminat frisonanta dictare, Ilie și cu Marin s-au arătat puternic impresionați de conținutul Apelului, însă și-au declinat cu emoție disponibilitatea de a ni se alătura și au insistat ca noi înșine să renunțăm la idee, deoarece după părerea lui Ilie asta însemna moarte curată, nu doar pușcărie. Ilie, mai ales, s-a rugat de mine ca un copil să renunț la acțiune și n-a găsit alt contraargument mai bun să-mi ofere decât acela că un rumân ca mine se naște doar o dată la 100 de ani, aloo, și e păcat să-mi închei creația la o etate atât de fragedă…oops. I-am replicat, mai în glumă, mai în serios, că la etatea mea Napoleon cucerise Europa, iar Machedon lumeea, ce să mai vbim de Christ, n-așa?, care la 30 de anișori se pregătea să cucerească întreg Kosmosul. Cunoscându-mă bine, de ani și ani, Ilie știa că nu mă va întoarce din drum nicicum și doar continua a mă căina, așa, ca și cum aș fi fost dus deja… oops. Spre ora 10 seara, încinși de sticla  de tărie și de turnura abruptă a situației, hai s-o recunoaștem, aflând că Ilie trebuia să meargă la logodnica sa, care lucra la un sanatoriu celebru din zonă, amplasat pe un deal pitoresc, spre a-i face un comision convenit în prealabil, ne-am oferit toți trei să-l însoțim, per pedes, într-un fel de pelerinaj ad-hoc pe Muntele Vrăjit, n-așa? (eram încă sub puternica impresie a  fermecătorului roman al lui Thomas Mann, despre a cărui lectură am mai pomenit), iar apoi să revenim în vale, spre a pleca a doua zi la Bucuresci, ca să punem țara pe-o nouă și europeană cale.

(va urma)

+++++++++++++++++++++++

Note și comentarii:

(1) În declarația pe care o voi fi dat peste câteva zile la Secu București am scris, așa cum se va vedea la timpul potrivit, că am stat cu Vlasie în gara CFR Pitești „câteva ore”, însă prin asta, fiind asigurat de-acum, într-un fel, că Vlasie n-are nicio implicare periculoasă pentru el, voiam doar să deturnez potera Secu de la amănuntele popasului meu prelungit de la Curtea de Argeș, făcându-i pe securiști să creadă că acela fusese doar un episod anodin.

Advertisements

Comments are closed.

%d bloggers like this: