34 – Boborul stă acasă (de data asta), noi doi plecăm la război

Vă dați seama, sper, cum m-am simțit între ai mei la Gura Padinii, pe care-i priveam și-i ascultam chipurile ca în vremuri normale, în timp ce gândeam că poate e pentru ultima dată când o fac, dar cărora nu puteam să le împărtășesc temerile mele, vezi bine. Neștiind dacă tăticu va reveni, a doua zi, de la Vale – adică de la Dunăre, unde era pescar profesionist, ducându-se la treabă în fiecare dimineață la ora 4, cu bicicleta sau cu motoreta, împreună cu ceilalți pescari –, până ce voi fi plecat eu spre Corabia (la ora 14,00), mi-am luat la revedere de la el, scurt, practic muțește, ca să nu-i dau ceva de bănuit, apoi m-am culcat devreme, vorba vine, fiindcă m-am perpelit toată noaptea, cu mii de gânduri amestecate în cap, iar în piept c-un vârtej de sentimente sfâșietoare.

M-am trezit pe la 9,00 și mi-am pregătit valiza de război, respectiv bătrânul meu diplomat de vinilin, în care am pus Noul Testament, traducerea Gala Galaction, samizdatul „NU!” – în care erau transcrise propria manu și câteva fragmente din „Apelul către Europa”, precizez acum, în caz că n-am făcut-o deja în episoadele precedente –, epistola către colonelul Rațiu, mersul trenurilor, agenda telefonică și cam atât, din partea mea, urmând ca mămica să-mi dea o cămașă de rezervă și pachețelul cu mâncare, astfel încât totul să aibă loc lejer în diplomat, ca să nu atrag atenția c-un bagaj voluminos. După aceea, i-am scris Marianei, viitoarea mea soție, epistola de adio (1), pe care urma să i-o las în căsuța poștală de la bloc, ca să nu mă mai întâlnesc și cu ea, vai, de care mă atașasem deja prea tare, și astfel să mi se moaie naiba picioarele, înainte de zaveră. Aveam, n-așa? suficient de tras de grosul libido lipit de dragii mei de acasă, nu îmi mai trebuia încă o ventuză adsorbantă (apud Freud), care să mă oprească de la mișcarea mea pentru patrie, chiar așa. La prânz, pe care îl serveam totdeauna cu toții, cei care ne aflam acasă la acea oră, la fel, n-am vorbit prea mult, ca să nu mi se simtă emoția, după care le-am spus un simplu „hai să trăiți!”, lui marele și lui maica mare, care știau că plec până la București, în interes de serviciu, n-așa? și am fost condus de mămica până la poartă, așa cum făcea ori de câte ori plecam la un drum mai lung. Aici însă nu m-am mai putut abține și i-am zis mămicăi, așa, dintr-o dată, mai zâmbind, mai nu știu cum: „Auzi, uită-te bine la mine, căci s-ar putea să nu mă mai vezi!”. „Ce vorbă-i asta, mă?” se repezi mămica, neștiind ce să creadă, dacă glumesc, sau ce…? Însă eu pornisem deja și doar mi-am întors un pic fața, făcându-i galeș cu mâna, străduindu-mă să rânjesc hâtru, ca să n-o sperii prea tare, sărăcuța. Am înnădit pasul, ca să dispar cât mai repede pe ulița ce ducea spre stația de autobuz, dar privind înapoi am văzut că mămica era tot în poarta casei și se uita la mine teribil de încurcată, aproape întunecată. Imediat însă am tras oblonul sentimentelor, decuplându-mă de la realitatea dragă, cum ar veni, trecând într-o altă stare sufletească & stadiu de poveste, căci nainte mult mai este (sau, pur și simplu, te pomenești că nu mai este, mi-am zis), a…?

La 15.30, când am ajuns în gara Corabia (după ce mai înainte lăsasem plicul cu epistola către Mariana în cutia poștală de la blocul în care locuia ea și-n care locuiesc și eu, azi), Petre, prietenul și posibilul meu comiliton, încă nu venise, așa cum ne înțelesesem, însă n-aveam nicio îndoială că va veni, baremi ca să-mi dea un răspuns clar. Petre nu era omul care să-mi zică una și să facă alta, și în niciun caz n-ar fi făcut-o pe mortu-n păpușoi, ca alt ierou dintr-un episod anterior, Dan Arsenie, care după ce se rugase o noapte întreagă să-i dau să semneze imediat Apelul, fiind excitat de băutură și de un clenci juvenil cu Marele Jebi (iar io îi spusesem să lase ca decizia lui să fie avizată de generalul Noapte), a doua zi, când s-a trezit, nici măcar n-a mai venit spre a-mi da răspunsul ăla. Și totuși, văzând că Petre n-a apărut nici până la 15:40 (trenul pleca spre Caracal la 15:53), m-am cam neliniștit un pic, gândindu-mă ce s-o fi întâmplat cu el, apoi mi-am cumpărat bilet și m-am urcat în trenul personal ce era tras la peron (Corabia fiind cap de linie), unde m-am așezat lângă fereastra compartimentului și-am început să pândesc febril intrarea gării. La 15:45 a apărut și Petre, aproape alergând, făcându-mi semn cu mâna că m-a văzut, apoi l-a atenționat pe impiegatul de mișcare, care se pregătea să dea drumul trenului, să nu fluiere înainte de a-și lua și el bilet, și-n fine, a venit și s-a așezat lângă mine, cu-o mutră mai mult amuzată decât speriată ori contrariată. Mi-a explicat pe urmă că Măru – soția lui –, deși el îi spusese că merge până la București împreună cu Abălaru, cu-o treabă oarecare, așa, poate și-n interesul serviciului, ei bine, nu vrusese sub niciun chip să-i dea voie a merge, presimțind ori chiar știind ce se întâmpla, de fapt, și, văzând că nu se înțelege cu el, n-așa? soția i-a ascuns, scuzați expresia, pantalonii cei buni, fix cum procedase mama eroului din „Boborul” (care după cum știm îi încuiase ghetele și pălăria în scrin neascultătorului și revoluționarului său fiu …oops) (2) Petre a găsit totuși niște pantaloni de rezervă, cam ponosiți, ce-i drept, însă ținând cont că noi plecam la război, nu la nuntă,  nu era nicio problemă (prea mare). Amuzamentul cauzat de tragi-comica întâmplare ne-a mai risipit tristețea & frica, de altfel, procurându-ne un bun prilej de a ne gândi și la altceva decât la ce va urma.

Ajunși în Caracal, la 16:48, după ce mai întâi am vrut să lăsăm eventualei potere secu impresia (într-un mod prea complicat spre a-l detalia aici și acum) că mergem spre Roșiori-București, cu personalul de 16:57, ne-am strecurat pe furiș în cursa de Piatra-Olt, cu plecare la ora 17:50, trasă la un alt peron, ascunzându-ne acolo cum am putut și fiind cu ochii în patru cât a durat drumul până la Piatra, aproape o oră. Planul nostru era să înnoptăm în Piatra-Olt, cum și pe unde o fi și pe cât se poate de invizibili, apoi să luăm din Piatra personalul-cursă 1404, care pleca din Corabia la 4:50 și ajungea la Piatra la 6:40, de unde pleca spre Pitești la 6:53 și ajungea la 9:26. După ce am înnoptat pe niște bănci de pe lângă gara Piatra-Olt, într-un loc aproape neluminat, dimineața ne-am furișat în cursa de la 6:53, pierzându-ne printre navetiștii care veneau-plecau, și-am pornit, în fine, spre Pitești.

(va urma)

+++++++++++++++++++

Note și comentarii:

(1) Epistola către Mariana (o epistolă făcută ca pentru eternitate și semnată de poet, nu de cetățean, păi cum dreaq): „Mariana, // Plec și, zău, nu știu ce va fi ; adică, știu că va fi cum trebuie, sau al dracului. N-am altă certitudine decît speranța în steaua ce merge înaintea mea și se va opri dacă se va opri, ei, și ce dacă ? // Îți spun: n-am altă armă decît voința mea și credința că norocul și intuiția unui poet ca mine sînt mai precise decît știința științelor, delfi delfilor. Ajung să spun și eu ca Împăratu’: că sînt un colț de carne aruncat în spațiu, dar mă grăbesc să adaug: bine mirositor, plăcut Domnului. Fulgerul nu mă va lovi, va trebuie să mă iubească. Dacă asta e pohta ce-am pohtit eu și El, ce voești ? „Căci voinicul de-i voinic iese sara pe colnic fără pușci fără nimic // Fecior de lele nebună // care noaptea-n frunză sună” // Te pup, dragă, și mai vedem noi, // Viorel Padina // Corabia 5/VIII 1981”

(2) „Mi-adusei aminte că am părinți, cari m-așteptau, și mă dusei degrab acasă încins cu sabia mea peste jiletcă. Răposata mama era foarte bună, dar o femeie de moda veche, un spirit reacționar; era departe de a-nțelege importanța politică a formelor democratice. Aflase tot ce se petrecea în oraș și tremura de grija mea văzând că nu viu la dejun. Mi-a făcut o scenă grozavă – că de ce m-am amestecat cu derbedeii, că doresc s-o fac de râs în mahala, că vreau să grăbesc, poate, sfârșitul lui tata, care era greu bolnav; pe urmă mi-a poruncit aspru să rămân acasă; în zadar am protestat; în zadar i-am spus, arătându-i arma, că am o funcțiune publică de îndeplinit: mi-a luat sabia, pe care a aruncat-o, unde? nu știu, și mi-a încuiat ghetele și pălăria în scrin. O săptămână m-a ținut astfel captiv, până s-a potolit primejdia. Atât mai bine! Când eu plângeam acasă de ciudă soarta rușinoasă a săbiii mele, ce se-ntâmpla în inima Republicei?” (https://ro.wikisource.org/wiki/Boborul).

Advertisements

Comments are closed.

%d bloggers like this: