33 – „Ce zici, vii cu mine ?”

Samizdatul „NU!” fiind gata, nu-mi mai lipsea, în iulie 1981, spre a lansa următorul “atac” contra Lagărului colectivist, decât un exemplar dactilografiat al noii ediții a „Apelului către Europa”, eu gândindu-mă că nu se face, n-așa? să cer viitorilor mei comilitoni să semneze un Apel olograf, ca și cum ar fi semnat o petiție oarecare, la botul calului. Estimp, securiștii, „cunoscând mai bine caracterul său” – mai precis al subsemnatului, așa cum se exprimaseră șefii Securității Olt în raportul din 05.03.1981 – , se așteptau că voi „lovi” din nou și acționau spre a preîntâmpina atacul fiorosului poesel, însă contraatacul lor nu trebuia să fie brutal, normal, căci în felul acesta băieții riscau să facă din poesel un nou dizident de renume mondial, ori, și mai dezastruos pentru dânșii, vreun martir iepocal, lucru ce-ar fi bulibășit planurile pacificatorului internațional, ale însuși Tovarășului, într-un hal fără de hal, astfel că ei s-au străduit să acționeze cât mai subtilo-intelectual, după standardele proprii, plănuind să mă pună de urgență în dezbatere colectivă, în scopul „determinării acestuia să renunțe la astfel de preocupări și să înțeleagă mai bine pericolul atitudinilor, pe care le-a adoptat anterior. Dezbaterea va fi făcută în prezența activului de partid și de stat din consiliu, urmînd să invităm și cîțiva intelectuali (ziariști, profesori), cu preocupări scriitoricești” (așa cum se exprimă, cu ortografia și ortoepia din dotare, tovii comandanți, în noul raport către șefii mai mari, din 18.07.1981) (1)

Or, după cum ne amintim din raportul anterior, la data de 05.03.1981, cu doar câteva luni mai înainte, tovii comandanți apreciau, din contra, că „este puțin probabil că această măsură ar conduce la neutralizarea sa”, adică a mea, și mai mult decât atâta: socoteau că măsura dezbaterii colective „ar conduce la crearea unei publicități nedorite, în jurul așa zisului autor”. Și deci, ce anume le schimbase, între timp, atât de radical, planul de contraatac ? E mai mult decât evident că băieții olteni erau teribil de stresați de eventualitatea ca nu cumva, drea, cazul să transpire acuș-acuș la „Europa liberă”, așa cum se întâmplase cu cazul Goma, iar pe urmă Șeful cel Mare să țipe cum dracului a fost posibil să se întâmple așa-ceva, din moment ce poeselul-șoricelul se aflase chiar în laba lor, a băieților ? Și-atunci, prudentul colonel Rațiu, „cunoscând caracterul meu”, n-așa? și neputându-mă deturna altcumva, întrucât io nu eram un ghe de pe șanț ori un psihopat oarecare, ca să mă facă ascuns prin salonul de cuci sau la răcoare, s-a gândit să organizeze totuși dezbaterea aia, după ce va obține aprobări în acest sens nu doar de la colonelul Lungu, șeful său local pe linie de inspectorat militar, ci și de la șeful suprem local, deci de la însuși primul-secretar Vasile Bărbulescu, cumnatul Șefului cel Mare, asta ca să nu mai zică tovii activiști că n-au fost informați, n-așa?, iar el să se poată spăla, imparțial ca tot Pillatu, pe mâini, la o adică.

Numai că până s-au câcâit tovii cu birocraticele aprobări după aprobări, le-a zburatără din mâini drăcuța păsărică ! oops. Nevăzând nicio soluție spre a putea dactilografia pe plan local a doua ediție a Apelului (2), eu mi-am zis că asta nu e totuși o greutate care să mă țină-n loc, socotind că pe drumul spre Bucuresci voi găsi io vreo ocazie, undeva, cumva, de a-mi dactilografia noua proclamație. De exemplu, gândeam c-aș putea să-l rog chiar pe Călin Vlasie, care avea mașină de scris, să m-ajute în acest sens, întrucât Piteștiul, unde locuia vechiul amic, era oricum programat a fi prima mea tabără, în drumul spre Capitală. La Călin Vlasie trebuia s-ajung, de altfel, din alte două importante motive: în primul rând, spre a-i propune încă o dată să meargă cu mine la bătaia contra Molohului Colectivist, păi cum drea ; în al doilea rând, spre a recupera de la el manuscrisul Poemului meu (care până la un moment dat s-a numit „Evanghelia după mine”), manuscris din care eu credeam că nu mai exista, la acea dată, decât un exemplar final, aflat în custodia lui Călin Vlasie, însă nu mai pot preciza acuma dacă acest exemplar i-l lăsasem lui CV în grijă pe 8 octombrie 1980, odată cu originalul semnat al Apelului către Europa și cu copiile celor circa 50 de scrisori iepocale, așa cum am arătat într-un episod anterior, sau dacă nu cumva era vorba de exemplarul pe care Călin Vlasie îl recuperase de la Nichita Stănescu, amicul nostru comun, căruia în vara lui 1979 îi încredințasem împreună manuscrisele proprii, cu scopul ca Nichita să încerce să ni le publice pe la vreo editură, folosindu-se de enorma-i influență, însă bătrânul, pe care noi îl tot presam ultraprietenește, ne-a ricanat că nu se poate așa repede, bre, cât ai pocni din dește, chestie care ne-a înfuriat tinerește, evident, astfel încât l-am luat pe magnanimul poet la trei păzește și i-am cerut să ne returneze imediat operile, firește (iar în ce mă privește n-am mai vorbit cu Nichita, după aceea, decât o singură dată, până ce săracul poet se va fi transformat în perlă curată…). Cum însă nu puteam lua în niciun caz legătura cu Vlasie, spre a-l preveni despre iminenta mea venire la Pitești, i-am trimis un buzdugan mai înainte, respectiv un bilețel, prin bunul și credinciosul meu prieten, Petre, cu următorul conținut (3):

3 aug.1981

Corabia

Căline,

Vezi că o să trec săptămîna asta (pînă vineri) pe la tine și cată să ai volumul meu la tine. Te rog f.mult.

Am de gînd să reintroduc „documentul” pe circuitul său firesc. Ce zici, vii cu mine? Știi la ce mă refer.

Nu încerca să mă îndupleci la contrariul. Dacă norocul meu există cîștig totul, iar dacă nu, – ce pierd ?

Te pup, dragule, și așteaptă-mă.

Dacă vei fi cu mine, sîntem împărați.

Viorel Padina

P.S. Îți trimit prezenta prin bunul meu prieten Petrică Dincă, căruia poți să-i acorzi toată încrederea!

V.P.

N-am timp acum să fac o analiză detaliată a bilețelului: înțeleagă cine ce poate ! oops. Țin doar să precizez că pe Petre nu l-am informat, la data la care l-am trimis cu bilețelul la Pitești, despre ce intenționez, în fond, să fac, tocmai spre a nu-l periclita, în situația în care băieții l-ar fi surprins cu corpul delict asupra sa, doamne ferește, el putând să declare cu mâna pe inimă că nu știa despre ce-i vorba, în definitiv, din moment ce „documentul” de care îi pomenesc lui Vlasie în bilețel putea fi, la rigoare, orice chestie, n-așa? Petre a plecat la Pitești marți dimineața, pe data de 4 aug.1981, iar după ce l-a contactat pe Vlasie telefonic, din gară, s-a întâlnit cu el, i-a dat bilețelul și a convenit cu Vlasie ca acesta să mă aștepte în gară la Pitești joi, 6 august 1981, la ora când sosea trenul cu plecare de dimineață de la Corabia (aproximativ ora 10), având la el manuscrisul Poemului (4), după care Petre a revenit, în aceeași zi, seara, la Corabia. Abia atunci i-am spus ce aveam în plan să fac și l-am întrebat dacă el merge cu mine, ei bine, a…? La care Petre, bărbat însurat și cu un copil, la ora aia, a zis să-l las să se mai gândească până a doua zi. Fără alte discuții, am convenit să ne întâlnim a doua zi, pe data de 5 august, după amiaza, în gara Corabia, ca să-mi dea răspunsul său, după care eu am plecat imediat la Gura Padinii, cu ultimul autobuz de seară, ca să-mi iau rămas bun de la ai mei și să-mi pregătesc valiza de război.

(va urma)

+++++++++++++++++++++++

Note și comentarii:

(1) Raportul comandanților olteni din 18.07.1981, cu propunerea de punere în dezbatere colectivă. Raportul e redactat de vechea noastră cunoștință, maior Gherghe Marin (pe care „revoluția” l-a prins în funcția de comandant al securității județene Dolj, așa cum am mai spus, mi se pare):

(2) După tot ce se întâmplase până atunci, se înțelege că tovii și băieții (care mă lăsaseră în libertate și îmi menținuseră locul de muncă volens-nolens, fiindcă altfel ar fi riscat, repet, să mă transforme într-un nou caz dizident, lucru de care Secu se ferea ca dracul de tămâie, păi cum naiba, în momentele în care Lech Walesa tocmai aprinsese Polonia cu „Solidaritatea” sa) îmi interziseseră accesul la mașina de scris a CAP-ului și stăteau cu ochii și cu urechile pe mine non-stop, atât cât le permitea tehnica de urmărire și supraveghere din vremea aia (care tehnică era un biet copilaș de țâță față de posibilitățile securistice din vremea noastră, vremea tovului Matrix, în paranteză fie spus, n-așa?). Pe-atunci mașinile de scris nu se găseau pe toate cărările, ci doar la instituțiile și autoritățile get-beget RSR, puținii particulari care dețineau asemenea „mitraliere” trebuind să le înregistreze la Miliție, ca pe orice armă cu muniție de război, pur și simplu.

(3) Bilețelul către Călin Vlasie a fost publicat de destinatar (cu-o mică eroare de culegere) în Paralela 45, nr.1-2/ 1999.

(4) Ca să înțelegeți ce zor nevoie aveam eu, fix atunci, de manuscrisul ăla, aflați că mă gândeam că dacă voi ajunge să fiu expulzat în străinătate, cumva, cândva, printr-un clin ciurprinzător al destinului, așa cum se întâmplase până la urmă cu Goma, să am la mine manuscrisul la care robotisem 10-15 ani, voila)

(va urma)

Advertisements

Comments are closed.

%d bloggers like this: