32 – Ce-l mâna pe poesel în luptă ?

În iunie-iulie 1981, după întâlnirea cu locotenentul-major Miu, despre al cărui raport am scris în episoadele precedente, eram mai hotărât ca oricând să lansez din nou Apelul către Europa, orice s-ar întâmpla cu mine apoi. Samizdatul „NU!” fiind gata, bine pitit într-un loc din casa noastră de la Gura Padinii, nu așteptam decât primul prilej pentru iminentul nou atac (pe care securiștii îl prevăzuseră deja și se străduiau din răsputeri să-l preîntâmpine, însă nu brutal, cu riscul de a atrage atenția „Europei libere” asupra unui nou caz dizident, ci prin alte „metode specifice”, după cum am văzut din Nota de analiză a băieților de la Olt, destinată primului-secretar al CJ PCR, tov Vasile – Lică – Bărbulescu, nimeni altul decât cumnatul Tovarășului Suprem).

Dar în fond și la urma urmelor ce naiba mă tot mâna pe mine-n luptă, un tinerel de 30 de anișori, nici măcar cu armata făcută, n-așa?, plus c-aveam și un handicap senzorial destul de serios, care pe un altul l-ar fi determinat să se facă broască la pământ chiar și-n fața unui pândar de la CAP,  darmite în fața atotputernicei Securități, a Sistemului or a Lagărului însuși (ce se deosebea de țarcul totalitar imaginat de Orwell doar prin aceea că era real), necum să se sumețească la o nouă trântă cu infernalul Big Brother ?

Există un document provenind din arhiva CNSAS, care, admițând că propria-mi mărturie de peste mode și timp nu poate oferi celor neavizați o certitudine totală asupra motivației reale a acțiunii mele protestatare, ar putea constitui o probă relevantă în acest sens. E vorba de nota informativă din 10.08.1981 a sursei „Sorin” (1), așa cum a fost  transcrisă de „ofițerul din legătura sa”, mai precis de următorul pasaj:

„Sursa împreună cu (cenzurat) (2) au căutat să-l convingă că nu are nici o șansă cu această acțiune, dar cel în cauză a replicat spunînd că el se simte responsabil de destinul poporului român pe care vrea să-l vadă fericit nu subjugat de un regim dictatorial. Pentru a întări cele spuse a făcut o analogie între evenimentele din Polonia și ceea ce intenționează el să întreprindă.

În continuare a arătat că securitatea din Slatina a fost foarte indulgentă față de acțiunile sale fapt ce întărește convingerea că acestora le este frică de el și nu pot lua măsuri împotriva sa.”

Ei bine, da, aceasta a fost motivația mea de atunci. Deși eram încă foarte tânăr și relativ vulnerabil fizic, resimțeam o acută responsabilitate față de destinul poporului din care fac parte și care grijă sau dragoste, ca să folosesc un cuvânt demodat, m-a îmboldit să sar la tinerească bătaie contra Molohului Colectivist, însă nu fiindcă n-aș fi fost „în deplinătatea facultăților mintale”, cum s-o fi exprimat amica sursei (însă exprimarea Angelei Marinescu a fost, în context, pur retorică, desigur) ori pentru c-aș fi fost ahtiat după glorie, cu orice preț, așa cum eu însumi am ținut să le inculc securiștilor impresia, din motivele pur tactice ale calculatorului Ave (cititorii Poveștii știu despre cine / ce vorbesc), ci pentru că mi-am dat seama, ca un teaser (cum se exprimă Puia Dumitrescu în teza sa de doctorat consacrată Cenaclului de luni) (3), de două lucruri care mi s-au părut teribil de incitante, în august 1981:

1) în primul rând, din experiența de un an pe care o avusesem cu băieții, am crezut, atunci, că pot trage concluzia fermă că Drakula Secu nu e atât de negru pe cât ni-l sugera legenda urbană indusă de propaganda intens diabolizatoare a Europei Libere (care mai mult i-a speriat pe români, îndrăznesc s-o spun, decât i-a mobilizat contra regimului comunist, vai!); astfel, remarcasem că-n Securitate lucrau oameni de o anumită inteligență, rezonabilitate și prudență, care nu erau porniți să facă rău doar de dragul de a face răul – cu nefericitele excepții de rigoare, de genul torționarilor Vișinescu, Ficior et comp, după cum știm de-acuma  -, ci cădeau în păcat, precum pazarnicul Bârzoff de altădat (4), doar când nu mai aveau încotro, în calitatea lor de slujbași ai unui regim politic, care el, în primul rând, dacă nu cumva exclusiv el, era ilegitim și criminal, în mod absolut;

2) în al doilea rând, eu am apreciat că fix atunci ar fi fost cazul ca și intelighenția română să se ridice la o simbolică luptă, măcar, contra comunizmului, dacă alte forțe capabile să creeze probleme regimului politic intern, precum „Solidaritatea” muncitorimii poloneze, de exemplu, încă nu existau, și nu de alta era cazul să se ridice la luptă cei ce vor fi numiți mai târziu „boierii minții”, ci doar ca o dovadă că poporul român nu este o frunzuliță-n vânt, ci are și el, ca orice entitate temeinică de pe acest pământ, propriile sale lițe de siguranță istorică, altele decât cele ale unei siguranțe statale ce păzea, tale quale, nu națiunea, ci un regim politic practic antinațional, care dacă și-ar fi continuat dezastruoasa existență ar fi periclitat dezvoltarea viitoare a națiunii însăși (așa cum s-a și întâmplat, din păcate).

Fără falsă modestie, nu cred că a fost o întâmplare faptul că atunci, în 1980-81, cel care a înțeles primul stricta necesitate ca poporul român să dea un semnal clar lumii libere că nu asistă cu deplină pasivitate la compromiterea căii sale de acces în eternitate, de către un regim politic în esență ilegitim și criminal, am fost chiar eu, poeselul ștrengar, n-așa? În definitiv, la acea oră eu eram deja inițiatorul și redactorul „Apelului către Europa” („singurul text vădit anticomunist produs de un intelectual român în anii 80” – vezi „Interviu cu un destin”) și autorul „Poemului de oțel” („una din extrem de rarele cărți în care se întrevede geniul poetic” – vezi „Soarta unei cărți”), având deja cristalizată în mare măsură concepția mea despre „Ipoteza Kosmosului Germinativ” sau „Planeta-Ou”, prefigurată în „Evanghelia după mine”, dar și în alte texte, pe care cititorii atenți le cunosc (un comentator de pe my blog, la acea dată doctorand în filozofie la o universitate canadiană, s-a exprimat astfel despre „Planeta-Ou”: „Simt nevoia sa spun inca o data ca acest poem (Planeta Ou) este ceva ce intalnesti o data pe mileniu. Nu exagerez si nu am nici un gand sa fac complimente. Sincer am fost socat cand l-am citit prima oara acum cateva luni. Spun asta ca unul care este initiat cat de cat in marile idei filozofice ale umanitatii. Consider o onoare sa pot pune intrebari autorului despre aceasta magnifica viziune a lumii.” – vezi aici).

Și deci, nu, nu cred c-a fost întâmplător faptul că atunci, într-un context istoric amețitor, s-a ridicat la luptă contra regimului politic ilegitim și criminal chiar poeselul AVP (în momentu-i astral, normal..:)).

Închei acest episod cu câteva fragmente din interviul (5) pe care mi l-au luat acum câțiva ani niște ex-friendși, nu de alta, însă revista care l-a publicat a pierit între timp și de pe net, nu doar de pe nat, băieții vigilenți păzind cu strășnicie ca nu cumva poeselului rebel de altădat să i se facă publicitate în mod nemeritat, cum a zis tov gen. Bordea, n-așa…?

La întrebarea: „E o diferență între a protesta împotriva unui om sau a unei instituții și a protesta împotriva unui sistem?”, am dat următorul răspuns:

„Da, e o diferență între a contesta un satrap sau o birocrație tembelă și a contesta sistemu comunist însuși, chestie pe care nici măcar „Carta 77” ori manifestele programatice ale „Solidarității” poloneze, câte vor fi existat, n-au făcut-o. Nici „Carta 77” la care se raliase Goma, nici greva minerilor condusă de prietenul meu de astăzi, Costică Dobre, nici „Solidaritatea” lui Walessa or Michnick, nici, apoi, disidenții ce vor mai fi fost (unii dintre ei cu voie de la Miliția ce se pregătea de perestroika și de glassnost, păi cum drea…oops) n-au contestat în mod explicit – trebuie spus – fundamentele regimului colectivist or ideologia acestuia, ci au atacat aspecte punctuale ale sistemului, cu slogane sau critici ținând de respectarea drepturilor omului – așa cum erau ele prevăzute în mod formal în constituțiile statelor comuniste, de altfel -, de respectarea drepturilor sindicale sau a libertății de conștiință & exprimare etc., ori l-au criticat doar pe Ceaușescu, „pentru că a întinat nobilele idealuri ale socialismului”, e.g., fără însă a pune radical în discuție constituționalitatea or legitimitatea comunismului ca sistem politic. Or, mie nu mi-a trebuit decât un an de viață iepocală (măsurată din momentul în care am părăsit studenția mult trasă de păr și viețișoara-mi de june poesel din anturajul angeloidului conformist Nichita și din grădinița literar-estetică a Cenaclului de luni, unde ne bucuram de iluzia libertății pe care existența într-o aglomerație spontană de pretini hyperinteligenți și supertalentați ți-o poate procura oriunde, fie și-n ghetoul cel mai trist sau în pușcăria cea mai securizată, și până ce voi fi pășit, după absolvirea facultății, în viața reală a Lagărului) ca să-mi dau seama că răul „iepocal” nu-și avea originea doar în liberul arbitru sau în comportamentul unui satrap infernal, în ticăloșia presupus lombrosiană a unor tovi sau băieți aflați momentan la amoralu’ cașcaval, ci emergea din chiar natura obiectivă a sistemului, astfel că aproape oricine – vreau să spun 99,99% din populația Lagărului – ar fi procedat tot ca ipochimenii ce ne enervau ori ne oripilau pe-atunci, dacă ar fi fost în locul lor… Prin asta nu vreau să scuz pe nimeni, aloo (căci gradele de ticăloșie ale celor ce s-au aflat în slujba răului au fost totuși diferite, de la activiștii și securiștii torționari, la zmecheroșii cinici care doar te disprețuiau pentru că nu erai și tu adaptabil ca orice purice de blană și te-njurau de mamă, dar care îți aruncau o firimitură de pâine, de libertate sau de slană, și până la nemernicii cu față cât de cât umană), ci sunt doar necăjit că aproape nimeni altcineva n-a înțeles, atunci, despre ce-i vorba, sau, dacă o fi înțeles, n-a făcut nimica – din lașitate sau din comoditate – spre a denunța sistemul infernal din interior, astfel că atunci când acesta a căzut printr-o minune cerească, zic unii, dar în fapt în mod necesar și fatal, noi n-am putut avea o alternativă la detașamentul de frunte al tovilor și băieților de altădată, ceea ce a făcut ca la conducere să vină tot ei, transformați din porcii sau câinii detașamentului iepocal în bobor curat „revoluționar”, halal… 😦 ”

(va urma)

++++++++++++++++++++++

Note și comentarii :

(1) Nota informativă a sursei „Sorin” din data de 10.08.1981:

Top

Top-1

(2) Angela Marinescu.

(3) „Avem și cazurile extreme, cum este cel al lui Viorel Padina (Abălaru), care reprezintă și el un anumit nivel de paradoxal. Aceasta pentru că tânărul Padina încearcă o existență în care să nu negocieze cu sistemul, ci dimpotrivă, este un exemplu de teaser, de persoană care testează, cumva, limitele până la care îi este permis să acționeze împotriva regimului” (Daniel I.Puia-Dumitrescu, „Istoria Cenaclului de luni”, teză de doctorat, Universitatea Transilvania din Brașov, 2013).

(4) Pazarnicul Bîrzoff a fost unul dintre comandații Agiei (Poliției) Bucureștilor pe vremea Regulamentului Organic, subordonat al cruntului general muscal Kaltuchin, de care ne vorbește Ion Ghica în Scrisorile către Alecsandri. După ce îşi snopea în bătaie victimele, pazarnicul Bârzoff izbucnea în hohote isterice de plâns, pe umărul nenorociților, cum ar veni, şoptind printre sughiţuri: „Celavek, io n-am nimic cu tine, bre, ci doar îmi fac slujba, slujba…

 (5) Al cincilea interviu :

Advertisements

Comments are closed.

%d bloggers like this: