29 – Cronicarul „Cronicarului” (1)

Ce rău v-am făcut, tovarăşe...?

În pofida faptului că după „armistițiul” meu cu securiștii, din 2 martie 1981, m-am prezentat zilnic la servici, fie la sediul central de la CAP Izbiceni, fie la CAP-urile arondate CUASC-ului Izbiceni, seara revenind la baza mea de la Gura Padinii, întrucât nu mai aveam voie să dorm la „camera oficială” a Izbicenilor, păi cum draq, cu toate astea, zic, contabilul ultrazelos de la CAP-ul la care se centraliza foaia de prezență lunară și mi se semna statul de plată mi-a blocat din nou salariul, la un moment dat, pretextul fiind că nu mă achit corespuzător de sercinile de servici, însă motivul real era acela că patriotu’ lu pesce nu mai vroia să hrănească un „dujman al poporului”, vrând chiar să-mi desfacă contractul de muncă, în cârdășie cu un activist superior, firește. Ipochimenul a profitat că eu am lipsit circa două săptămâni de la serviciu, întrucât a trebuit să particip, împreună cu alți colegi din Olt și din alte judeţe, la instructajul profesional ce se ținea anual la centrul de perfecționare a cadrelor din agricultură de la Crevedia (1) (contabilul cunoscând de altfel acest amănunt, fiindcă îl informasem în prealabil) și mi-a blocat iar salariul, urmând să-mi facă și referat pentru desfacerea contractului de muncă.

Astfel, mi s-a ivit ocazia să mă prezint din nou la băieți (2) chipurile spre a mă plânge de tratamentul contabilului cel meschin, însă în realitate spre a le adormi, o dată în plus, vigilența, sugerându-le că eu am deplină încredere în ei și că aș fi cel mai cuminte rumân, dacă nu m-ar supala contabilul cel spân or mediul social inculto-hapsân. De asemenea, era musai ca băieții să afle încă o dată că eu aștept ca ei să-mi publice cărțulia, aloo, așa cum mi-a promis însăși Securitatea de România, păi no ?, și că niciodată nu m-aș mai revolta, dacă s-ar întâmpla o așa mirune, adicătelea, deci dacă mi-ar apărea cărticica, păi cum drea. Fix în timpul ista, la Gura Padinii, într-un loc pe care nu-l știam decât io, adăsta noua „bombă” cu care trebuia să dau gata Europa, respectiv samizdatul „NU”, io pândind primul prilej mai bun spre a-l lansa acuş-acu’ ;  „un prilej mai bun” nefiind, de altfel, decât prima ocazie de a găsi măcar un rumân mai puțin laș, mai puţin “realist”, mai puţin meschin or mai puţin spân, care să semneze alături de mine noul „Apel către Europa” și astfel să nu apar în fața Ioropii ca un cuculeț cam nebun… oops. Sau cum naiba să vă spun, ca să-nțelegeți că un herou sau un sfânt n-apare oricum sau oricând, sau – mai precis – n-apare în orice  neam de pe acest Pământ ? (:idea:)

Să-l lăsăm însă pe locotenentul-major Miu, la acea dată comandant al Securității Corabia, cu funcție de colonel, să relateze întâlnirea iepocală (3) dintre AVP și as-ul loco al băieților.  Io mă voi rezuma doar la a adnota & comenta pe ici-colea, așa cum am procedat și cu epistola către colonelul Rațiu :

“STRICT SECRET
EX. UNIC
I. J. OLT AL M.I.
SECURITATEA ORAS CORABIA
LT. MAJ. MIU DUMITRU
10.06.1981
Nr.0056/875

Raport

În ziua de 10 iunie 1981 (4) am fost căutat la sediul subunității de numitul Abălaru Viorel care pretindea ca șeful contabil de la C.U.A.S.C. Izbiceni nu i-a semnat statul de retribuire și nu a reușit să-și ridice salariul. Pentru aceasta a solicitat ajutorul organelor noastre spre a fi sprijinit să-și ridice retribuția.

În aceste condiții am amintit celui în cauză ca l-am mai ajutat într-o situație asemănătoare (5), dar, din câte afirmă conducerea CUASC–Izbiceni, el nu se achită de obligațiile profesionale ce-i revin în calitate de jurist consult și președintele CUASC nu poate plăti pe nimeni fără ca persoana în cauză să muncească. I-am reamintit că la CUASC Izbiceni se cunoaște faptul că nu se prezintă dimineața la conducere pentru a semna în condica de prezență, că deseori nu este de găsit cînd e nevoie de el, că săptămînal face deplasări la București și Slatina fără să ceară învoire, sau fără să aibă acordul unității.

A motivat că nici conducerea nu i-a asigurat o cameră de locuit în Izbiceni și nici un birou de lucru separat în cadrul CUASC, și de aceea este nevoit să facă naveta zilnic la Gura Padinii, iar la serviciu nu are un loc stabil unde să-și facă lucrările.

Adevărul este că i s-au creat totuși condiții de către unitate (6), fără însă să aibă un birou propriu, neexistînd asemenea posibilități, dar Abălaru Viorel dorește un birou în care să lucreze singur.

A amenințat că se va certa cu șeful contabil al unității pe motivul că n-a vrut să-i semneze statul de plată, întrucît el a fost 10 zile la un curs de reciclare la Crevedia, lîngă București, lucru pe care îl pot confirma și alți colegi juriști din cadrul UJCAP Olt.

Fiind întrebat în ce stadiu se mai află cu demersurile pe care intenționa să le facă pentru publicarea încercărilor sale literare, Abălaru s-a arătat surprins de întrebare, afirmînd că el așteaptă în continuare să fie ajutat să publice de către securitate. Crede că ar avea un succes teribil dacă va fi lansat de securitate să-și publice “opera la care a lucrat peste 10 ani de zile”. Spune acest lucru deoarece e convins că tot securitatea îl va ajuta să publice, ptr. că la Securitate este singurul loc unde întîlnesti oameni capabili, deștepți. Regretă doar că asupra lor își pune totuși amprenta deformația profesională limitîndu-le uneori înțelegerea (7).

A adăugat că a trimis totuși două scrisori lui NICOLAE MANOLESCU, dar acesta i-a confirmat doar primirea unei singure scrisori. A discutat personal cînd a fost la reciclare la Crevedia și a trecut prin București. De aceea e convins că numai securitatea a putut să i-o oprească. (8) Fiind întrebat cum a ajuns la această convingere a răspuns că el știe demult că Securitatea îi controlează corespondența deoarece în 07 oct.1980 cînd a fost anchetat de Securitate, un ofițer i s-a adresat cu apelativul “domnule A.V.Padina”, ori el nu a folosit acest pseudonim decît numai în corespondență. Articolele publicate în “Viața Studențească” le-a semnat cu pseudonimul “VIOREL PADINA”, dar niciodată “A.V.Padina”. De aici a tras concluzia că Securitatea îi cunoaște corespondența. (9)

I-am motivat că apelativul a fost probabil reținut de pe ciornele de scrisori găsite cu ocazia percheziției domiciliare de la locuința sa, care au fost ridicate și dacă va face un efort de memorie își va aminti precis acest lucru. A răspuns că am dreptate, acest lucru nu i-a venit în minte, dar totuși el crede că în România securitatea trece prin cenzură atît corespondența cît și publicațiile de orice fel, e drept nu direct, ci prin intermediul altora.

Întrebat fiind de unde știe acest lucru a răspuns rîzînd că este notoriu faptul acesta deoarece a fost deseori difuzat de postul de radio “București 4”, respectiv “Europa Libera”. L-am întrebat dacă ascultă frecvent acest post și a răspuns că da, cine nu-l ascultă, dar n-a prea mai avut timp în ultimele două săptămîni, fiindcă a fost la reciclare. De regulă îl interesează comentariile literare, mai puțin politica. Este admirator al grupului de la Paris, respectiv Paul Goma, Monica Lovinescu și Virgil Erunca pe care-i crede capacități în domeniul literar.

I-am replicat că Paul Goma era un epigon în literatura, dar a beneficiat de vîlva făcută de “Europa Liberă” al cărui agent era. Mi-a răspuns că rămîne la convingerea că GOMA avea talent și știa ce vrea, reușind acest lucru indiferent de mijloace și de aceea îl admiră.” (10)

(va urma)

+++++++++++++++++++++++++++++++

Note și comentarii :

(1) La un astfel de instructaj, din anul anterior, l-am cunoscut pe Emil Hurezeanu, pe vremea aceea jurisconsult la nişte CAP-uri din județul Sibiu. La instructajul din anul 1981, EH n-a mai participat, întrucât între timp se angajase ca librar în Sibiu, iar în anul următor va deveni alesul poetei Ana Blandiana, care primise premiul Herder pe anul 1982 și avea dreptul să desemneze o tânără speranță spre a putea studia, cu o bursă a fundației Herder, la Universitatea din Viena, Hurezeanu rămânând apoi definitiv în Occident și fiind angajat ca redactor la postul de radio „Europa liberă”.  Eu unul n-am înțeles însă nici până azi ce merite excepționale dovedise pe-atunci Emil Hurezeanu, pentru ca redacția „Echinox”, căreia Ana Blandiana îi oferise, de fapt, bursa Herder, să-l propună pentru o asemenea impozantă crăpelniță pe poetul totuși destul de previzibil, EH, dar hai să spunem că acesta e încă unul din misterele iepocale, pe care nu-l putem decripta decât dacă observăm evoluția personajelor nu atât înainte, cât după „revoluția română”, aloo.

(2) Trebuie să precizez că în acea perioadă eu eram chemat cel puţin de două ori pe lună la Securitate, sub diferite pretexte: fie pentru noi întrebări lămuritoare în legătură cu d.u.i. “Cronicarul” – cum ştim de-acum că se numea cazul -, fie din alte motive aiuritoare, ca de exemplu spre a fi consultat chipurile în calitate de eminent jurisconsult rural, într-o problemă de atribuire a unui lot funciar local unui tovarăş ceapist nemulţumit.

(3) Este vorba de raportul locotenentului-major Miu Dumitru, numit comandant al Securităţii Corabia în anul anterior, ofițer care în 1989 avea gradul de căpitan şi era şeful Serviciului I la Securitatea Dâmboviţa (v.poziţia 46 de aici):

Top

Top-1

Top-2

Top-3

Top-4

(4) Deşi atât din antetul raportului, cât şi din cuprinsul său rezultă că întâlnirea relatată de lt-maj Miu a avut loc la 10.06.1981, raportul este datat în final 10.04.1981, ceea ce pare o eroare ciurprinzătoare pentru un securist de o asemenea valoare. Eu cred, mai degrabă, că eroarea e de fapt un act ratat, auctorul raportului, ce-ar fi vrut ca întâlnirea să fi avut loc în trecut, nu în prezent, dând de înțeles – subconștient – că de fapt s-a cam săturat să tot fie vigilent c-un asemenea, cum să zic?, element, da… 🙂

(5) Asta se întâmplase în cursul lunii martie 1981, aşa cum am arătat atunci când am comentat epistola către colonelul Raţiu, după ce tovii de la CAP Izbiceni îmi blocaseră salariul pentru câteva luni, iar băieţii se văzuseră puşi în situaţia de a interveni pentru a domoli zelul activistic stupid al tovilor ceapiști, care putea încurca socotelile mai înalte, ale serviciului de inteligenţă statală, cum ar veni.

(6) Condiţii pe naiba… 👿  Mi se pare că am mai spus pe-aci că-n primele zile după instalarea mea în “camera oficială”, unde mă acopeream c-un vechi şi henorm cojoc ciobănesc şi eram pretin cu zeci de şoricuţi, care noaptea patrulau de zor prin jurul meu (fără să pară a fi intimidaţi ori decimaţi de vânătoarea mea “cu borcanul”, din timpul zilei…oops), am ”experimentat” pe propria-mi piele o foame totală de aproape o săptămână, după care am avut ciurpriza să constat  (ca personajul înfometat din “Goana după aur“, de Chaplin)  că totul în jur începe să ţi să pară comestibil… 😯

(7) Oare securistul chiar avea simţul autoironiei ? 🙄 Căci tâmpit nu părea deloc 🙂  Sau el era efectiv doar un cronicar riguros obiectiv al tabloului respectiv ?

(8) Acesta e pasajul din raportul lt.-maj. Miu care m-a determinat să cred că N.Manolescu n-a primit decât una dintre cele două scrisori pe care i le trimisesem în acea perioadă; mai precis cred că NM n-a primit decât scrisoarea reprodusă în episodul anterior, în pofida faptului că și aceasta a fost deschisă și înregistrată de securiști (din moment ce am găsit-o la d.u.i. „Cronicarul”, de la CNSAS), în timp ce epistola către colonelul Rațiu a fost stopată definitiv de băieți.

(9) Același raționament îl prezentasem și lt-colonelului Zărnescu, în timpul primului interogatoriu de la Slatina, dacă vă mai amintiți.

(10) Propoziția: „(Goma) știa ce vrea” e un codicil pus pe seama mea de mentalitatea pragmatică a securistului, pentru care totul trebuia să aibă un interes, un fes și un dres, ceea ce nu l-a împiedicat pe un intelectual iubitor, cică, de un mai înalt înțeles al faptelor, actelor și vorbelor să-mi facă un adevărat proces de intenție pe această bază, ca orice bârfitor din bobor (amănunte într-un episod viitor).

Advertisements

Comments are closed.