26 – Replica Secu la prima epistola catre Ratiu (2)

Să continuăm transcrierea și adonatarea notei de analiză a băieților de la Secu Olt din data de 05.03.1981 (vezi episodul anterior):

Având în vedere cele de mai sus se impun următoarele măsuri:

1). Să solicităm reanalizarea cazului la nivelul Direcției I-a, cu participarea securității I.M.București, în scopul stabilirii unor măsuri care să asigure controlul obiectivului, în perioadele când se află în București, clarificarea relațiilor pe care le are și natura lor.

2). Consultarea unor tovarăși competenți din cadrul Departamentului Securității Statului, care ar putea să ne orienteze mai bine în legătură cu sursele de inspirație ale obiectivului, cu ideile cuprinse în documentele dușmănoase difuzate. (1)

3). Deoarece la data de 02.03.1981 cel în cauză a fost chemat la organele noastre pentru a da explicații în legătură cu scrisoarea din 19.02.1981, prilej în care a fost pus în contact cu (CENSORED CNSAS – nota mea, AVP) cunoscut deasemeni cu preocupări literare care răspunde din partea conducerii județului de Consiliul agroindustrial Izbiceni, cu aprobarea primului secretar al Comitetului județean Olt îl vom dirija în sensul influențării pozitive și stabilirii unor date de interes operativ.

4) În împrejurarea menționată mai sus obiectivul a fost pus în legătură cu conducătorul rubricii literare, a gazetei locale „Oltul”. La indicația noastră acesta i-a relatat că în cursul lunei martie a.c., sub auspiciile redacției, la care lucrează, organizează o întâlnire cu mai mulți oameni din lumea literară și i-a sugerat ideia de a participa și el pentru a-și expune stilul abordat în poeziile sale și participanții să-și dea cu părerea în legătură cu calitatea scrierilor și, perspectivele de publicare. Această întâlnire va fi dirijată de organele noastre, urmărind :

– dacă scrierile lui Abălaru Viorel au valoare literară să fie îndrumat să urmeze calea legală pentru publicare ;

– dacă scrierile nu au valoare să fie apreciate ca atare de oameni cu competență și astfel să-l demobilizăm.

Ambele variante vizează influențarea pozitivă a acestuia. (2)

5). Studierea și atragerea la colaborare a numitului „Izbiceanu”, fost coleg de liceu cu urmăritul, în prezent profesor la o școală din Izbiceni. (3)

6). Studierea posibilității de încadrare informativă în comuna Orlea, unde are domiciliul stabil, deoarece din analiza informațiilor rezultă că sursele existente nu pot pătrunde suficient în intimitatea acestuia (4)

Vom interveni ca analiza la nivelul Direcției I-a să aibă loc până la 15 martie 1981, iar celelalte măsuri indicate să fie materializate până la sfârșitul lunei martie a.c., când dosarul va fi prezentat din nou la analiza șefului securității județene.

+++++++++++++++++++++++++

Note și comentarii :

(1) După cum se vede, Secu dispunea inclusiv de tovarăși competenți în poesie, filosofie, ideologie și – evident – în tăiat frunze la câini într-o veselie. Când o să vedeți ce tovarăși competenți vor fi găsit băieții, în cazul „Cronicarul”, niște bieți scribăieți nătăfleți, care nu știau nici măcar alfabetul prea bine să-l scrie, darmite să perceapă ce e aia o poesie postmodernă fistichie, o compoziție cilibie sau o finissimă strategie, veți înțelege de ce uriașul cu picioare de lut, Tov Kaisăr, a căzut efectiv într-un minut atunci când zidul fricii populare s-a rupt. Pasămite, între tyranul ce se credea puternic și veșnic ca și SSMD și Boborul muncitor ce tremura de frică, fiindcă n-avea cine să-l îmbărbăteze, în lipsa unei elite morale și intelectuale mai breze (elitele României, alea cât de cât răsărite, fuseseră mătrășite și înlocuite cu fripturistele b-elite, deci cu elite de rangul doi-trei etc., constituite din ipochimeni cu origini sănătose, decăzute sau decrepite, al căror unic ideal era să profite de micile conjuncturi ivite pe val, să mai sugă niște votci sponsorizate și pricăjite și să mai pape niște friptane rumenite, ceea ce era mare lucru, păi cum drea, din moment ce clasa muncitoare cică conducătoare servea răbdări prăjite și se bronza – iarna – la lumânare), deci între numitul Detașament Conducător și obida întregului nostru bobor nu se afla decât o pânză de păianjen tricolor, dar cu renume înfiorător, respectiv Securitatea, care și-a apărat coconul conducător (CC) de l-a terminat în 48 de ore (dacă nu cumva l-or fi și împăiat… 😳 )

(2) În realitate, băieții m-au chemat la Slatina nu pentru ca eu să dau explicații despre celebra scrisoare, ci pur și simplu m-au chemat la negocieri, aloo (știu, unora le vine greu să creadă ce spun io, dar asta e situația și nația lu nea Ilie Moromete, ăla cu girafa de la zoo: nu crede nici când vede 🙂 ). Inteligentul și lucidul colonel Rațiu (repet, e vorba de tovul securist care va ajunge, 3 ani mai târziu, în 1985, șeful Direcției I – informații interne, dizidenți – din DSS, unde-l va prinde „revoluția în direct”, pe care de altfel chiar el a făcut-o posibilă, dând ordin gărzilor să deschidă porțile TVR în fața „revoluționarilor din decembrie” și cerându-i șefului de atunci al TVR, îmi scapă acum numele tovului, să nu apese pe faimosul buton care ar fi oprit transmisia tembeliziunii publice la minut, ocazie cu care s-ar fi terminat și cu „revoluția în direct”, evident) a înțeles imediat că era pus în fața unui fapt împlinit, pe care nu-l mai putea deturna decât pur și simplu negociiind cu „paranoicul” de mandea, căci altfel, ei bine, ce-ar mai fi putut face, a ? 🙄 Dacă mă aresta, dacă mă maltrata sau dacă – doamne ferește – mă făcea pierdut pe subt iarbă verde, cum ar veni, a treia zi aș fi înviat ca martir al libertății și ca ierou al Ioropii, mai dihai și ca Mi’ai ce sărea pe șapte cai de striga Stambulu vai, sau aş fi ajuns un ierou de statura lu Havel și Walesa, în orice caz, care tocmai îi băgaseră pe tovii și băieții întregului Est în necaz. Așa că nu e o glumă că tov Raţiu m-a chemat să stăm la mas, însă el ce era să-i spună șefului său, că îi e frică de un poesel-As… ? Aș! C’eș copil ? Parol ? 🙄 Crezându-l or știindu-l pe ăla mai mototol, i-a spus că m-a chemat să dau niște explicații, acoloșa, păi cum drea.

În biroul comandantului Rațiu se aflau de față la ora la care am ajuns io (luni, 02.03.1981), stând mumos picior preste picior în fotolii, sorbind cahfele autentice – trufandale, pe vremea nechezolului -, fumând Kent, iar nu BT ca pollimea activistă de rând și întreținându-se cu șeful Securității oltene, doi tipi, despre care am aflat că erau tov. Popescu și mai nu știu cum, director-adjunct la Direcția Agricolă județeană (omul care răspundea, pe linie de partid, din partea județului, de CUASC Izbiceni, unde funcționa și rezida „Cronicarul”), iar celălalt, tov Gagiu Aurel, redactor șef-adjunct, pe vremea aia, la cotidianul „Oltul”, organ al comitetului județean PCR (prim-secretar PCR al Județului Olt era atunci, nici nu se putea altfel, tov Vasile-Lică Bărbulescu, cumnatul Tovarășului Suprem). Mi-a plăcut că tipii s-au sculat în picioare când tov Rațiu ne-a făcut prezentările, deși ei erau ditamai tovi locali, iar io un pârlit de poesel neînțeles, bineînțeles, și umil juristconsult (cum scriau tov securiștii, corect fiind jurisconsult, care vine de la jurisconsultul Ulpinian or jurisconsultul Celsus, e.g.). Apoi, pragmaticul tov Rațiu a trecut direct la subiect: ”Tov Abălaru – zice -, le-am arătat și tovarășilor, mai înainte, scrierile dumitale și li s-au părut interesante, deși cam enigmatice, dar să știi că dânșii sunt niște tovarăși cu preocupări literare serioase, ca și dta, și oricum se pricep mai bine ca noi. Noi am vrea să găsim împreună o modalitate de a te ajuta să-ți publici poeziile, să ai ocazia să stai de vorbă cu oameni cu preocupări apropiate, să te simți în mediul tău, fiindcă din păcate, asta e, noi nu avem o editură a securității și nici măcar un cenaclu, ca să te publicăm. Sau dacă avem, poeții noștri nu se ocupă decât de poezia patriotică, iar prozatorii noştri de romane polițiste și de reportaje. În felul acesta, v-ați găsi o preocupare pe măsura stilului dvs poetic și, ca să spun sincer ce mă arde pe mine, nu ați mai fi tentat să ne faceți probleme, și nouă, și dumneavoastră ! Ce părere aveţi despre această propunere ?” I-am răspuns că nu-mi fac iluzia că poezia mea va fi gustată în medii neconforme, dar dacă dânșii zic că totuși e posibil și mai ales dacă voi primi și ceva bănuți pentru creațiile mele (era musai să bat monedă în continuare pe faptul că io m-aștept să mă îmbogățesc din activitatea poietică, n-așa?), n-am nimic împotrivă, dle.

Drept urmare – ca să nu lungesc prea mult tărășenia, chit că ar merita o schiță sau un episod aparte – , tov Popescu, tipul de la Direcția Agricolă, după ce a auzit că io încă nu-mi depusesem cartea la nicio editură (lucru care l-a cam mirat pe tov Rațiu, dânsul știind, n-așa?, că de aceea făcusem io ce făcusem, fiindcă editurile nu vruseseră să-mi publice „Poemul de oțel”…oops), s-a oferit să mă prezinte lui Ilarie Hinoveanu, directorul editurii „Scrisul Românesc” din Craiova, cu a cărui pretinie s-a lăudat (tov Popescu era un tov cam fudul, vezi bine, vechi cântăreț la Dynamo, probabil, și tov printre tovi, care gândea desigur că Ilarie Hinoveanu ăla, coșcogea director de editură, e un mare scriitor, păi cum drea), iar tov Gagiu, redactorul de la organul PCR „Oltul”, mi-a spus că va face tot posibilul să-mi publice niște poezii în cotidianul județean, însă a observat teribil de încurcat că ziarul partidului are o cu totul altă tematică și absolut cu totul alt stil decât textele mele, pe care nu înceta să le frunzărească uimit, dintr-un dosar pe care tov Raţiu îl pusese în fața invitaților săi 🙂 După ce am bătut palma cu tovii, mai mult rânjit decât reciproc mulțumit, n-așa?, i-am atras spășit atenția lui tov Rațiu că până când tovii cu care am vbit mă vor face un poet local renumit, ceea ce mă va umple de lovele, în sfârșit, risc să mor naiba de foame, shiit, întrucât, așa după cum i-am pomenit și în scrisoarea din 19.02.1981, io n-am mai primit salariul de când cu „Apelul” cel afurisit… oops. La care tov Rațiu mi-a promis de față cu tovii invitați că va rezolva această problemă negreșit, numai să fiu mulțumit și, mai ales, să stau naiba liniștit, aloo 🙂 Până atunci s-a oferit să-mi dea un împrumut de 500 lei, pe care l-am primit cam codit, fâstâcit și umilit, dar vorba poetului, cel cu aburinda căprioară: „Tu iartă-mă, fecioară… ”, n-așa…? „Mănânc și plâng. Mănânc…” oops.

O notă aparte pentru atitudinea redactorului şef-adjunct Aurel Gagiu, cu care întâlnindu-mă peste câteva zile, absolut întâmplător, pe stradă,  m-a abordat cu fereală, după ce ne-am salutat, spunându-mi cu sinceritate că nici pomeneală să poată publica vreo poezie de-a mea în ziarul său de partid, în schimb mi-a sugerat să mă ţin de capul lui tov Popescu ăla, dacă tot s-a lăudat că are pile în lumea literară sus-pusă (dar el personal nu-l crede în stare). Cu Aurel Gagiu am devenit prieten bun după “revoluţie”, el fiind cel care a început să publice pentru prima dată “Povestea lui Ave“, încă din martie 1990, subt titlul “Însemnările unui fost suspect“, în “Glasul adevărului” (avatarul postdecembrist al fostului organ pecerist “Oltul”).

În ce-l priveşte pe tov Rațiu, acesta nu doar că s-a ținut de cuvânt, convingându-i, prin metode specifice, păi cum altcumva, pe tovarășii de la CAP să-mi vireze salariul pe care mi-l blocaseră încă din octombrie 1980, însă – ciurprize, ciurprize – m-am pomenit că la Corabia apare netam-nisam şi un… cenaclu săptămânal (după modelul „Cenaclului de luni”…oops), având în schema de participare talente de ambe sexe locale și condus, ghici de cine?, de un vecin de-al meu, ei bine, pe care preste mode și timp îl voi descoperi ca fiind cel mai harnic cântăreț în chorul lu Dynamo cel isteț,  evident că și toți ceilalți cenacliști, deci preste zece fete cucuiete și băieți vorbăreţi, erau şi ei tot vechi cântăreți, pe care băieții lu tov Rațiu i-au scos din pământ, din iarbă verde, din nămeți și mi i-au pus la dispoziție în poziție aproape de drepți, pentru ca poeselul să nu se pleectisească în corăbioara lu pesce și să nu se supele, firește, după care s-arunce-n aer ditamai SSMD-ul lu Tov Kaiser, doamne ferește… 🙂 (despre dixtracțiile mele de la Cenaclul „Danubius” – așa se numea entitatea cu pricina – voi povesti, poate, altcândva).

Repet, atunci, în martie 1981, ca și în decembrie 1989, colonelul Rațiu a procedat ca un ofițer inteligent și pragmatic, nu ca un tov troglodit. El nu avea efectiv ce să facă, decât să încerce să negocieze cu un șoricel ca mine, dar care ar fi putut căpăta, într-un context nefelixit pentru tovi și băieți, alura unui martir sau a unui Walesa aborigen, fix în perioada în care în Polonia se întâmpla ce se întâmpla, și-atunci se-alegea puradicul de Tov Cea și de toată șandramaua SSMD, mult înainte de a veni potopul din decembrie 1989, ole-ole…! În ce mă privește și văzând cum boborul și forul elitist mă tratează și azi cu coorul, mă gândesc că era mult mai bine dacă la momentul de care vă povestesc i-aș fi cerut lu tov Rațiu să mă bage-n Securitate, în care, la bafta mea de enșpe carate grele precis c-aș fi ajuns general de armată cu şapte stele, cu zeci de cărți publicate în străinătate, cu indemnizație de merit și cu penzie de un miliard jumate, cu steaua româniei de fier pe pieptu-mi de oţel şi propus, ca Cărtărel, şi la Nobel… 🙂 (premiu pe care io l-aș fi luat, spre deosebire de el…lol).

(3) Habar n-am cine ar fi fiind să fie „Izbiceanu” ista, unul dintre mulții izbiceni care foiau prin jurul meu. În orice caz, nu poate fi un fost coleg de liceu, fiindcă la Izbiceni n-am avut niciun astfel de coleg prin preajma mea (sau cel puțin nu din generația mea). E posibil ca securiştii doar să-și fi propus să-l plaseze pe „Izbiceanu”, dar până la urmă au lăsat-o baltă.

(4) Mai precis, domiciliul meu stabil era în satul Gura Padinii, comuna Orlea (Gura Padinii este azi comună independentă). Aici, băieții au încercat să găsească mai multe surse, însă au eșuat (am mai povestit despre aceste defecțiuni), cu excepția unui fost coleg de școală generală, ajuns prof înainte de potop, iar după „revoluție” director la școala Orlea (de care aparținea și școala Gura Padinii), nu întâmplător, desigur, ci pe baza dosarului său de vechi pretin al băieților „revoluționari”. Amuzant și trist în același timp e că fiul sursei, un copil eminent, din câte am auzitm ajuns prof. universitar acum câţiva ani, dând odată peste un blogspot de-al meu de pe platforma Google, în care începusem povestea lui Ave, și-a exprimat uimirea și admirația fiindcă a putut afla niște lucruri neobișnuite despre un consătean de-al său, însă apoi, după ce i-o fi cerut lui taică-său amănunte despre mine, sursa spunându-i s-o lase mai moale cu admirația, căci nu e cazul, n-așa?, tânărul a dispărut definitiv din preajma mea. Asta e situația și nația…

(va urma)

Advertisements

Comments are closed.