24 – Prima epistola catre colonelul Ratiu

NU

După ce am finalizat revista “NU!” (a cărei copertă a II-a arăta cam ca în poza de mai sus), trebuia să identific modalitatea practică de a lansa ediţia 1981 a Apelului către Europa, susținută de un număr de semnături, asta în condiţiile în care securiştii nu mă slăbeau nicio clipă din ochi, păi cum naiba. Ştiam că oricât de ingenioasă ar fi fost strategema mea de a adormi vigilenţa băieților, prin ştirile hipnagogice pe care le sifonam, din când în când, prin informatorul lor “Miron” (care de fapt era bunul şi credinciosul meu prieten, Petre), totuşi asta nu era de ajuns pentru ca Secu să doarmă buștean, precum căpcăunul din poveste, în timp ce io mi-aș fi făcut mendrele prin Regimu’ lu Nea Nicu. De aceea, m-am gândit să le ofer încă o „probă” că io nu sunt dujmanul lor și-al regimului, n-așa?, ci doar un alt poezel egoist dup-acilea, care nu făcuse ce făcuse decât spre a-și vedea și el numele adunat pe un volumaş gracios, precum orice scribăieț băştinos, eventual spre a căpăta și un mic oscior de ros pe la Fondul Literar cârpănos-cârpănos, însă relativ generos cu cei ce se purtau cu Big Brother politicos, iar apoi s-o duc trai-nineacă pe la Madame Candrea şi pe oriunde mi s-ar fi oferit o cinzeacă, o friptură mai berbeacă şi-o vizită de documentare peripatetiteacă, dimpreună cu vreo colegă scriitoare mai futacă… oops. În această idee, la data de 19.02.1981 i-am scris colonelului Rațiu Gheorghe, comandantul Securității Județului Olt, epistola de mai jos, pe care am depus-o la Securitatea Corabia, înmânându-i-o comandantului local, lt.major Miu Dumitru, cu precizarea că epistola e destinată tovului colonel Rațiu personal, aloo…

Însă văzând că nu primesc un răspuns prompt de la băieți, ca drea, pe data de 14 mai 1981 (fix în ziua în care am cunoscut-o pe Mariana, viitoarea mea soție, Dumnezeu s-o ție!) am transcris scrisorea cu pricina după ciorna sa și i-am trimis-o și dlui Nicolae Manolescu (1), cu poşta, din două motive : 1) în primul rând, spre a le întări băieților – despre care știam că îmi filează corespondența, păi cum naiba – impresia că intențiile mele de a mă cuminți, dacă mi s-ar fi publicat cărticica aia de oțel, erau sincere, n-așa?, dovadă faptul că, iacătă, drăcuțul poesel îl va fi informat și pe protectorul său literar despre existența numitelor intenții ; 2) în al doilea rând, spre a asigura scrisoarea cu pricina în depozitul Instituţiei Manolescu, în caz că băieții s-ar fi supalat rău pe mine și mi-ar fi făcut vreo figură (cam așa cum Camil Petrescu a vrut să-și asigure o parte din manuscrise în biblioteca Vaticanului, de-un paregzamplu).

Cu acea ocazie, mi-am permis să mă dixtrez (cum se spune azi pe forumuri) un pic cu băieții, din pură plictiseală iepocală, așa zicând. Astfel, pe plicul prin care i-am expediat copia scrisorii cu pricina dlui Nicolae Manolescu  (2) am trecut la expeditor „Marcu Stelică” din Potelu – un nume fictiv, iar plicul l-am depus la cutia din fața poștei Corabia, ceea ce ar fi presupus ca băieții locali să nu deschidă scrisoarea, din moment ce ea nu provenea de la mine, ci de la un oarecare „Marcu Stelică”, n-așa?, dar în plic am lăsat totuşi un bilețel suplimentar pentru „iubitul cenzor securist” (cel de la Bucuresci, mai precis, deci de la domiciliul destinatarului, unde scrisoarea ar fi fost interceptată pentru că-i era adresată altui obiectiv important de filaj al Securităţii, dl Manolescu însuși), rugându-l mumos pe „iubitul cenzor” ca de data aceasta să lase totuși scrisoarea să treacă, da ? oops (3) Acuma, nu știu dacă scrisoarea mea din 14 mai 1981 a ajuns la dl Manolescu, însă la Secu a ajuns precis, altfel n-aș fi găsit-o la dosarul „Cronicarul” fix, n-aşa?

Fiindcă epistola din 19.02.1981 către col Rațiu este greu lizibilă, cel puțin în copia către dl Manolescu din 19.05.1981, am transcris-o la tastatură, însoțind-o și de scurte note. Iat-o :

14 mai 1981,

Corabia

D-le Manolescu,

Vă trimit copia mesajului personal ce l-am înmânat șefului IGM Olt, dl colonel Rațiu, ca să-l înregistrați pentru posteritate. Nu de alta, însă am fost amenințat că vi se vor aduce la cunoștință faptele mele, ca să vedeți și dv pe cine ați crescut și să mă scoateți de la inimă. Se cade deci să vă mărturisesc că m-am lăudat c-aș fi produsul tipic al Cenaclului de luni ce conduceți. (4) // Dacă v-am enervat cu ceva, cer iertare! Viorel Padina

_____________________________________________

19.02.1981

Corabia

Tov comandant,

Sînt – am fost – făptașul unui „Apel către Europa”, căruia însă (cum am arătat și dovedit) n-am vrut să-i dau o finalitate politică, ci am intenționat ca prin atmosfera unui gest de aparentă frondă să intru în atenția securității, căreia să-i ridic o problemă de interes pentru mine.

Vă asigur (așa cum am mai spus-o) că n-aș fi recurs la înscenarea falacioasă a „Apelului”, dacă aș fi dispus de mijloace mai comode, prin care să-mi realizez interesul. Interesul meu este – o repet – de a-mi publica, în condiții avantajoase, volumul de poezie la care am robit efectiv zece ani și care nu e o fantomă a imaginației mele excesive, ci o realitate estetică. Dacă ar fi să-l chem ca martor, în sprijinul afirmației de mai sus, doar pe Nicolae Manolescu, cel mai important critic literar actual, profesor universitar și deținător al „cronicii literare” la principala revistă a Uniunii Scriitorilor („România literară”) și ar fi de ajuns. Acesta s-a exprimat despre subsemnatul chiar și recent, în „Scânteia tineretului” (din 24 ian.a.c.) (5)

Mi-ați putea replica – ați și făcut-o – că nu e treaba dvs, ca securiști, să vă ocupați de publicarea cărților mulțimii de veleitari și că există organe specializate în acest sens: redactori, edituri etc. Or, asta e: că între aceste organe administrative ale culturii și creatori (mai ales cei tineri) s-a format o discrepanță (firească până la un punct), o tensiune ce poate naște un conflict cu urmări imprevizibile: în timp ce creatorii își susțin operele, administratorii culturii își apără scaunele.

Securitatea Statului – cred – are datoria de a semnala organelor conducătoare existența reală a acestei tensiuni : să nu cumva să se trezească în situația ca aceea din Polonia, unde nu s-a sesizat din timp pericolul pe care îl prezenta birocratizarea iresponsabilă a instituțiilor diverse, a căror sclerozare crescândă a determinat ca sistemul social-statal să nu mai poată răspunde adecvat realității. Acuma, degeaba își pun cu toții cenușă în cap și înjură „vechile greșeli” eterne… Iată unde poate duce intoleranța trufașă, lipsa de realism politic, frustrarea, represiunea, chiar când acestea sunt (cum se crede) bine intenționate.

Geniul politicii stă în moderație și toleranță. Conducătorul cată să aibă milă de toți, să-l înțeleagă pe omul simplu dar și pe intelectualul cel mai extravagant. Intoleranța nu duce decât la ură și conflict, sau delir, cum s-a întâmplat pe vremea național-socialismului, când milioane de inși au fost exterminați (manu militari) pentru vina de a nu fi corespuns idealurilor de „perfecțiune” utopică.

Tot pocnindu-l pe om în bot, frustrându-l, mințindu-l, dădăcindu-l, silindu-l să dea „totul”, de parcă ar fi venit sfârșitul lumii, individul va ajunge să te ia de guler cu orice preț. Așa a fost și va fi mereu. Politica se face cu experiența de secole, nu cu dorințe (oricât de nobile). O specie căreia, pentru a se desprinde de maimuță, i-au trebuit milioane de ani, nu poate fi prefăcută peste noapte într-o colonie de îngeri docili (o astfel de concepție ține de fideism, nu de știință) (6) Încă o dată: Polonia actuală e dovada vie a falimentului acestor utopii așa-zis „științifice”.

Nu e suficient să emiți un ordin sau o lege pentru ca totul să fie O.K. Ordinul sever naște nesupunerea, porunca aspră face păcatul, iar dorința nesprijinită pe realitate duce la utopie. Dacă poți să-l legi pe unul sau pe altul, nu vei putea lega prea mulți. Roata morii se învârte : pac-pac. Puterea sprijinită pe o ordine militară e mai șubredă decât o casă făcute pe nisip.

Răul trebuie dirijat, controlat în mod subtil de către stat, nu reprimat. Răul își are și el rostul său. Când latră un câine la tine, nu-l întărâți. Poți să-l lovești, dar fii sigur că te va ține minte. Iar dacă se întâmplă ca fiara să fie și turbată, sau dacă e nemulțumitul om, ei bine, atunci nu mai e nimic de făcut: căci nu poți omorî un om ca pe un câine. Și dacă îndrăznești să omori unul, nu vei îndrăzni cu o mie. Și chiar dacă vei cuteza – mai nebun tu ca ei -, până când o vei putea face ? Dar răzbunarea ?! Nemții plătesc și azi trecătorul lor delir , și vor mai plăti.

Răul trebuie prevenit, învăluit cu tehnică savantă, cu artă. În fond, asta e politica. Politicianul cată să afle în profunzime nevoile fiecăruia, impulsiile  cele mai obscure, și să găsească (asta e treaba lui, nu alta!) canale de scurgere pentru toate astea, în interesul ușurării fiecăruia, nu al unui tot impersonal. Altele sunt nevoile țăranului, altele ale muncitorului, altele ale intelectualului, altele ale poetului, altele ale securiștilor, altele ale șefului, altele ale celui înalt, altele ale celui pitic, altele ale celui frumos, altele ale celui urât, altele ale celui senzual, altele ale celui astenic, altele ale celui cu ochii verzi, altele ale celui viguros, altele ale intelectivului, altele ale volitivului, altele ale emotivului, altele ale celui prost, altele ale celui deștept : de fiecare dată altele. În această privință, nu poți uniformiza, aplatiza, colectiviza, decât cu riscul de a te vedea bășcălios contrazis de realitate, iar uneori, – fatal.

Dar, în fond, astea nu sunt lucruri care mă privesc (în chip direct). Fiecare doarme cum își așterne. Mărturisesc deci că nu m-aș amesteca, dacă n-aș avea propriul meu interes, pe care trebuie să mi-l servesc în condițiile în care tatăl nostru nu mai este al tuturor și când, mai mult: nimeni nu mai știe de nimic. Eu am întrevăzut un boț de șansă prin care mi-aș putea realiza interesul, și mă puteți oare condamna pentru asta ?

De altfel, problema mea e a mai multora și tocmai de aceea am crezut și cred că ea poate interesa Securitatea. Există o tensiune în rândul tinerilor intelectuali – și nu numai -, o vie reacție în contra birocratismului și intoleranței, împotriva corupției și demagogiei, a degringoladei masive a instituțiilor de tot felul și în primul rând, în cazul nostru, a instituțiilor adiacente culturii: presă, edituri, învățământ etc. Aci funcționează inși lipsiți de interes pentru diversitate și tinerețe, indolenți, uzați. Ăștia par a servi un model cultural specific anilor 1640-1848, sau extremului orient, ignorând realitatea noastră de țară europeană. De dragul portofoliilor, pe care șed, acești tovarăși sunt gata să refuze orice noutate, ei nu fac niciodată concesii, nu discută, rostul politicii realiste le e străin. Ăștia sunt turci, nu români. Ei se cred imbatabili acolo unde sunt pentru că se știu sprijiniți de mai sus. Iată însă că tocmai prostia turcoasă a acestora ajunge să creeze probleme, până la urmă, susținătorilor sus-puși. Încă o dată, dau exemplul sugestiv al Poloniei.

Tov comandant,

Am înțeles de ce m-ați lăsat, atunci, în octombrie, în  pace. Nu numai pentru că taman împlineam treizeci de ani (frumoasă vârstă!) și nu numai fiindcă din punct de vedere juridic eram curat, și, desigur, nu numai din umanism (căci a existat și acest sentiment), dar și din motive, cum să zic, superioare. Am știut ab initio că în securitate funcționează și oameni extrem de abili, rezonabili, și că aceștia formează adevărata securitate a statului, pe care o servesc cu înalt profesionalism. Nu mi-a fost și nu îmi este frică de acești securiști inteligenți, sau, dacă îmi este, asta nu mă va opri să îmi servesc, în continuare, interesul. Am rezervele mele de acțiune pe care nu voi sta pe gânduri să le pun (repun) în joc, cu orice risc, dacă nu mi se va publica, în cel mai scurt timp, cartea. Nu mi-ați putea anihila acțiunea legându-mă (cum s-a exprimat un tov securist, la care i-am răspuns : aveți nevoie de un biet martir ?), căci răul abia atunci ar începe. E inutil, deci, să explic ce vreau să spun. (7)

Ați putut folosi mână forte de nouă ori, dar nu o veți putea folosi de nouă sute… Cu bâta nu s-a realizat mare lucru nici în comuna primitivă. Sunt fel și fel de oameni cu fel și fel de interese și mulți sunt interesați în a zădărnici interesele altora. Un om realist trebuie să profite de o conjunctură, altfel e un imbecil puturos.

Sigur, cu un termen brutal (demn de un emotiv) jocul meu ar putea fi numit șantaj. În realitate, nu e decât un fel de a-mi realiza interesul, dar nu împotriva interesului general, doamne ferește, ci contra intoleranței ultrapartinice.

Cartea mea, publicată, ar produce grețuri estetice unui proletcultist sau altuia, dar nepublicată ar determina adevărate vărsături multora. În fine, vom vedea. De altfel, această carte nu are nici o legătură cu politica, este o chestie pur estetică, un moft. Nimeni n-ar avea de pierdut din publicarea ei, însă eu aș avea ceva mii de câștigat și cu asta explozibilitatea mea de băiat sărac ar dispare (8). În aceeași situație se găsesc foarte mulți tineri, cărora, dacă li s-ar rezolva micile mofturi, în loc de a fi frustrați iresponsabil, li s-ar închide turbulentele guri. Arta, ca și distracțiile cele mai extravagante, de la disco la sex, sunt un fel de a-ți vărsa preaplinul natural, echilibrându-te. Dacă s-ar rezolva cu viclenie aceste probleme, mulți ar putea eventual trece peste realitatea ce le dă dreptul la o muncă forțată, la o alimentație raționalizată și la o gândire dirijată. Pericolul de explozie ar dispăre(a) prin farmecul artei deocheate și al unei vieți cât de cât plăcute. Strămoșii noștri, romanii, al căror geniu politic ar trebui să-l moștenim, știau că pentru a liniști popolul se cade să-i dai „panem et circem”, dar mai ales circem… (8) Și nu erau proști, romanii…

Tov. comandant,

De altfel, nemulțumirea mea, în loc să scadă, din contra, a crescut. Iată, din octombrie anul trecut (desigur, din întâmplare) eu nu am mai primit salariul legal.  (9) Motivele sunt confuze: eu nu le-am înțeles. Frustrările la care am fost iresponsabil supus (încă de la repartiție) sunt multiple și ale dracului de concordante și – aici e aici – le pot dovedi.

E de neînțeles, parol ! Un om simplu, dacă nu mai poate răbda, procedează în mod grosolan și neeficient, punând mâna pe bâtă (sau pe altceva și atunci se alege cu o droaie de puradei, care-i măresc of-ul…). Eventual, din neștiința procedării, acest soiu poate chiar să rabde ca o vită. Însă nu la aceeași atitudine trebuie să ne așteptăm din partea unui ins care știe să scrie și să citească, să analizeze, să acționeze cu aplomb și subtilitate, să lovească perfid. Tocmai cu acești inși ar trebui să fim prevăzători: cu intelectualii, căci numai de la ei poate veni pericolul. O masă de tipi simpli, chiar înfuriată, e nepericuloasă, dacă nu dispune de un cap limpede, de un dirijor, care nu poate fi decât un intelectual. Acesta trebuie în primul rând menajat, procedarea față de el cată să fie atentă, savantă, înalt diplomatică etc.

Tov comandant,

Îmi amintesc că mi-ați recomandat insistent ca, ori de câte ori mai am vreo problemă, să mă adresez direct dvs, fără a mai apela la intermedii periculoase (pentru toată lumea) de genul „Apelului”. Totuși, trebuie să vă mărturisesc că, dacă am ridicat acum doleanțele de mai sus în fața judecății dvs, am făcut-o nu pentru că aș avea iluzia că m-ați putea ajuta, cât din alt motiv. În fond, sunteți militar : dacă ordinele ce le primiți sunt rigide, nu e nimic de făcut, oricât de rezonabil ați fi, pe de altă parte. Deci, repet, nu pentru că mi-am făcut iluzia că m-ați putea ajuta m-am adresat dvs, ci pentru a-mi crea un atu: ca să nu mi se mai reproșeze că nu v-am spus. Se cade așadar să vă spun, în final, că nici un act din procedura dvs față de mine și din procedarea mea față de dvs nu va fi considerat pierdut, până la urmă. Avea dreptate cine spunea că nimic nu se pierde, nimic nu se câștigă, totul se transformă.

Cu cel mai viu respect și în speranța că va fi bine pentru toată lumea,

V.Abălaru

sau Viorel Padina

_________________________________________________

PS.

Dle Manolescu,

Mi s-a rezolvat problema banilor, o aștept și pe cealaltă, cu nerăbdare. Atât. (10)

+++++++++++++++++++++++++++++++++++++

Note și comentarii :

(1) Aceasta e epistola din 19.02.1981 către colonelul Rațiu, într-o grăbită și de aceea cam ilizibilă transcriere și c-un mic preambul (datat 14 mai 1981) pentru dl “depozitar” Nicolae Manolescu. Repet, nu știu dacă expediția mea poștală din 14 mai 1981 a ajuns la Nicolae Manolescu, însă la Secu a ajuns precis, ca şi originalul scrisorii către Raţiu, în urma interceptării scrisorii. Mai mult decât atât, la dosarul meu de la CNSAS am găsit și o copie dactilografiată a scrisorii, executată de către vreun dactilograf cam agramat al băieților, probabil, fiindcă șeful Rațiu o fi vrut să aibă epistola într-o variantă mai  lizibilă, spre a o arăta eventual și altor șefi mai mari.

TopTop-1Top-2

Top-3

Top-4

Top-5

Top-6

Top-7

Top-8

(2) Acesta e plicul expediției poștale din 14.05.1981: un plic simplu, nerecomandat, spre a nu bătea la ochi, și semnat la expeditor  “Marcu Stelică” din “Potelu”, Olt. Chiar dacă plicul le-o fi scăpat cerberilor locali, el a fost însă interceptat la Secu București, deci la domiciliul dlui Manolescu, unde a fost xeroxat și anexat la dosarul predestinat, iar pe urmă a fost lipit la loc și trimis destinatarului din Bucuresci, te pomenești, după ce băieții și-au oprit bilețelul lor.

Top

(3) Iar acesta e bilețelul meu către „iubitul cenzor securist” personal: „Iubite cenzor securist, // Ce-ar fi dacă, de data aceasta, scrisoarea ar ajunge la destinatarul ei ? // Vă mulțumesc ! – Viorel Padina”.  Ca să facă economie de hârtie, băieții au copiat pe același exemplar și verso-ul plicului de mai sus, cel cu Marcu Stelică ot Potelu :

Top-1

(4) Da, aproape la toate interogatoriile anterioare, băieții nu uitau să mă amenințe, mai în glumă, mai în serios, că dacă nu-mi bag mințile în cap mă vor spune  „șefului” nostru de la “Cenaclul de luni”, cum ar veni, care îmi va rupe urechile, după ce va auzi că mă țin de prostii… oops.

(5) E vorba de un scurt interviu acordat de Nicolae Manolescu lui Victor Atanasiu (dacă rețin bine numele acestui critic, redactor la „Scânteia tineretului” iepocii), unde NM se referă succint la fiecare dintre membrii „Cenaclului de luni”.

(6) Se pare că fraza: „O specie căreia, pentru a se desprinde de maimuță, i-au trebuit milioane de ani, nu poate fi prefăcută peste noapte într-o colonie de îngeri docili” i-a plăcut în mod deosebit colonelului Rațiu, care mi-o va cita în mai multe rânduri la întâlnirile-interogatoriile ulterioare, chiar și peste vreo doi-trei ani, aproape de fiecare dată repetând: „Da, dle, nici eu nu sunt de acord cu ideea că oamenii pot fi transformați peste noapte în îngeri. Aveați dreptate atunci când ne scriați …” (după care urma faimosul citat). Când io i-am replicat, într-o dispută de acum vreo doi ani, lui Dorin Tudoran, că acțiunea mea rezistentă din 1981 i-a muiat pe securiști mai mult decât au făcut-o alte acțiuni dizidente din iepocă, unele mult mai cunoscute decât Apelul meu, irritabile genus nu m-a crezut… oops. În fond, colonelul Rațiu nu numai că mi-a dat dreptate atunci, în 1980-81, fie și în parte sau aparte, însă pe 22 decembrie 1989 a fost omul care a dat ordin – în calitate de ofiţer de serviciu pe MI – ca porțile TVR să se deschidă pentru oamenii din stradă (după care a început „Revoluția în Direct”, aşa cum o cunoaştem, cea care până la urmă ne-a scăpat, târâș-grăpiș, de Nea Nicu și de comunizm).

(7) Colonelul Rațiu a băgat la cap fraza mea „Am rezervele mele de acțiune pe care nu voi sta pe gânduri să le pun (repun) în joc, cu orice risc”, pe care o va cita într-un raport către superiorii săi, așa cum o să vedeţi la momentul potrivit.

(8) În realitate ştiam, din spusele altora şi ale lui Nichita însuşi, că drepturile de autor pe care le primeai în urma publicării unei cărţi iepocale nu erau cine ştie ce, mai ales pentru un debutant în poezie, însă în acel moment aveam nevoie ca băieţii să creadă că io eram atât de naiv încât să m-aştept că mă voi umple de lovele după ce îmi va apărea cartea şi că deci era plauzibil că io tocmai de aia făcusem ce făcusem: fiindcă speram să dau lovitura financiară cu “Poemul de oţel” 🙂  Nici măcar după “revoluţie”, când drepturile de autor se vor fi reglementat în favoarea scriitorului, cică, drepturile pentru o carte de poezie nu vor însemna mai mult decât o nimica toată. Când, în fine, “Poemul de oţel” va fi apărut, în 1991, io nu voi fi încasat pe cartea pentru care am înfruntat Securitatea şi eram pregătit să înfrunt chiar şi moartea, n-aşa? decât zece mii şi ceva, adică, la valoarea banilor din vremea aia, contravaloarea unui cartuş de Kent, cu care nici măcar nu m-aş fi putut împuşca, helas… 😦

(9) circenses, mai precis… oops.

(10) Da, după ce auziseră că sunt cercetat de Secu în calitate de “duşman al poporului” contabilii de la CAP-urile din zonă, în frunte cu burtosul de la CAP Izbiceni, au refuzat să-mi mai semneze ştatele de plată. A fost nevoie ca Securitatea însăşi să intervină şi să-i lămurească pe ultrazeloşii activişti, cu toţii foşti “cântăreţi la Dinamo”, în tinereţele lor “revoluţionare”, n-aşa?, că nu e dracu anticomunist atât de negru. Astfel, am putut să-mi primesc salariul pe vreo 5-6 luni, bănet cu care am mers la Bucureşti şi-am făcut cinste oricui mi-a ieşit atunci în cale… oops.

(11) Într-adevăr, după ce mă voi fi plâns şi comandantului securităţii locale, lt.major Miu, despre problema banilor, băieţii probabil că au intervenit şi i-au determinat pe ultrazeloşii activişti să-mi vireze banii pentru salariu, în contul oficiului juridic de la UJCAP Olt. Însă prin cuvântul pe care l-am subliniat în PS-ul pentru N.M.  (“Mi s-a rezolvat problema banilor, o aștept și pe cealaltă, cu nerăbdare. Atât.“) îi dădeam de înţeles mentorului “Cenaclului de luni”  că indiferent dacă băieţii îmi vor publica sau nu cartea, răbdarea mea a ajuns la capăt şi că în curând voi pleca iar în haiducie, ceea ce s-a şi întâmplat, de fapt, fiindcă nu din cauza banilor (în orice caz, pe vremea aia io eram mai bogat ca acuma…oops), sau nu pentru un volumaş nepublicat m-am ridicat io contra Lagărului altădat, ci pentru că libertatea şi demnitatea omului erau călcate în picioare de un regim politic scelerat.

Advertisements

Comments are closed.

%d bloggers like this: