22 – Punct și de la capăt

Scăpat iarăși ca prin urechile acului din gheara băieților (lasă că nici ei nu prea aveau chef să mă-nhațe ferm, nu de altceva, dar fiindcă se fereau de un nou scandal dizident, ce-ar fi atras atenția lumii libere asupra mea, fără niciun profit pentru regim, ci din contra) și constatând cu amărăciune, totodată, că ai mei comilitoni, câți vor fi fost și ăștia, defectaseră aproape toți, lăsându-mă să mă descurc singur (io neavând decât o presupunere foarte vagă, pe vremea aceea, despre nivelul și amploarea acestei defecțiuni, vezi bine), am răsuflat cât de cât ușurat și chiar m-am gândit să-mi văd naiba de viețișoara mea de umil haftling, alături de întregul iepocal popor, fiindcă n-ai cu cine, mey, rumâne, n-așa ? 😦 De parcă aș fi înviat din morți, am petrecut Crăciunul, apoi Anul Nou 1981 într-un mod relativ tihnit, alături de ai mei, cu bunătățile casei noastre de pescari din tată-n fiu și cu zaibărul nostru oltenesc pe masa de sărbători, vinul din butoiul Gore – despre care v-am povestit – învigorându-ne pe toți, preacinstite gazde și nepoți.

Neuitatul meu frate, Mihăiță-Costel, Dumnezeu să-l odihnească (1), împreună cu verișorul Doru, Domnul să-l odihnească și pe el (2), cu ceata lor de flăcăi, prezenți aproape non-stop în casa noastră în perioada sărbătorilor de Crăciun și de Anul Nou, m-au ajutat să trec peste momentele de mare presiune sufletească suportate cu ocazia întâmplărilor pe care vi le-am povestit. Știind de-acuma și ei despre ce fusese vorba, deși nu cred că la etatea lor (22-23 de anișori) percepeau cu adevărat ce anume se întâmplase cu mine, veselii flăcăii m-au convins să înregistrez la solidul magnetofon rusesc, marca Maiak, cu care se tot jucau (ba ascultând muzică, ba înregistrându-și propriile compoziții sau cântări, în timp ce degustam cu toții din oalele cu vin și mâncam nuci sau pește fript pe grătar de coceni bătuți), „Apelul către Europa”, pe care, deși nu îl mai aveam în niciun exemplar dactilo, vezi bine, îl știam pe dinafară, la vremea aia. Atunci mi-am auzit pentru prima oară vocea înregistrată, care mi s-a părut cam firavă și cam speriată, deși plăcută, așa cum au remarcat convivii mei (cei 6-7 flăcăi, prietenii lui Costel), de parcă aș fi recitat o suavă poezie, iar nu un text menit să incite Europa politico-cilibie și să trezească „din somnul cel de moarte” o-ntreagă amorțită Românie. Din păcate, micul fragment din „Apelul către Europa” pe care l-am înregistrat atunci, deși a rezistat ani de zile într-o rolă de magnetofon pe care se aflau și alte înregistrări de însemnătate pentru biografia mea, ca să zic așa, s-a pierdut la un moment dat (sau poate nu mă pricep eu să-l regăsesc în cele câteva role de magnetofon pe care încă le mai păstrez într-un colțișor prăfuit din casă).

Imediat după Anul Nou, fratele Costel și-a reluat munca de la Fabrica „Electronica” din București, unde lucra pe un salariu derizoriu, iar o dată cu el s-a retras din casa noastră și fermecătoarea ceată de flăcăi cu care mi-am petrecut sărbătorile. Rămas singur în odaia în care dormeam cu fratele meu încă din copilărie, m-am hotărât într-o zi, după ce m-am întors dintr-un tur pe la ceapeurile mele (de acum încolo, voi fi înnoptat din ce în ce mai rar în chilioara din podul CAP-ului Izbiceni, fosta Casă Rioșanu, preferând să fac naveta în fiecare zi, decât să mă-ntorc în locurile de-acum profund neliniștitoare pentru mine), să-mi pun ordine în vraful de manuscrise din podul casei părintești, care rămăsese în starea de după percheziția din 10.10.1980. Am început prin a frunzări, reciti și ordona câte un calup de manuscrise pe zi, mai mare sau mai mic, în funcție de timpul disponibil, iar în vreme ce făceam treaba asta mi-a venit ideea de a decupa sau transcrie unele fragmente din manuscrise sau din ziarele din colecția mea, la început fără să înțeleg nici eu prea bine ce anume vreau să fac cu acele decupaje, sau hai să zicem că voiam să văd cam cum ar arăta o gazetă pe care aș fi vrut să o editez eu, atunci, în ianuarie 1981, dacă aș fi avut libertatea să ies cu ea la lumina zilei, așa-zicând. După ce am decupat ori am transcris un număr oarecare de „articole”, mi-am dat seama însă că materialul „publicistic” pe care îl selectasem nu e aleatoriu, ci tinde a se subordona unei anumite idei directoare, iar aceasta era chiar ideea contestatară care mă animase până atunci… oops. Astfel, încet-încet s-a născut în mintea mea planul de a relua, cândva-cumva, „Apelul către Europa” și de a-l augmenta cu samizdatul „NU!”, despre care voi vorbi mai amplu în episodul următor.

+++++++++++++++++++++++

Note și comentarii :

(1) Fratele Mihăiţă-Costel, cu soţia sa, Geta (1983):

(2) Marele şi Maica Mare, foto din 1981 ; în planul secund: fina Marioara, tanti Anuţa – sora mai mică a Mămicăi – şi verişorul Doru, băiatul lui Tanti Anuța :

Advertisements

Comments are closed.

%d bloggers like this: