21 – Declaratii noi

Cu o săptămână înainte de Crăciunul 1980, tov Epure, şeful de post din Izbiceni, a venit la mine la CAP şi mi-a spus că sâmbătă, 20 decembrie, tre’ să mă prezint neapărat la tov Păun la Slatina, însă nu carecumva să uit de chestia asta, aloo, că nu mai e de joacă. Nu mi-am bătut capul să ghicesc ce-a vrut să spună tovul prin aluzia sa şi m-am pregătit pentru plecarea la Slatina. Mai întîi – era într-o vineri, cred, din moment ce 20 Decembrie a căzut sâmbăta – m-am repezit acasă la Gura Padinii, ca să fac o baie şi să-mi calce Mămica o cămaşă, dar şi ca să-i mai văd odată pe-ai mei, căci nu se ştia, n-aşa? ce hram îmi poartă pretinii mei, băieții. În fond, mă puteau şi aresta, de exemplu.

Pe la 2,30, în noaptea când trebuia să plec la Slatina, am ieşit afară şi-am văzut că plouase cu găleata, aşa că pământul nostru vârtos de Romanaţi era muiat complet, iar dacă aş fi mers pe ulicioară spre staţia de autobuz cu pantofiorii mei de vară (şi ăia cu talpa cam găurită) m-aş fi udat ca naiba. Aşa că n-am avut de ales: am încălţat cizmele de cauciuc – cele cu carâmbul scurt – ale lui Tăticu şi astfel m-am prezentat, în dimineaţa de sâmbătă 20 decembrie 1980, la tov Păun, la Inspectoratul de Miliţie & Securitate Olt (sâmbăta, pe vremea aia, fiind zi lucrătoare, cum am mai spus).

Când m-a văzut păşind în cizmele de cauciuc pe luxosul lor covor de rafie (călcând exact aşa cum îl văzusem pe actorul George Constantin într-un filmuleţ de iepocă – „Oraşul văzut de sus” -, în scena în care el, inginerul şantierist, fusese chemat la cabinetul secretarului de partid, rol jucat de Margareta Pogonat), tov Păun mi-a reproșat: „Ce, bă, nu puteai să-ţi iei şi tu o pereche de şoşoni, măcar?” „Păi, dacă veneam în şoşoni, acum aţi fi auzit numai ghiorţăituri în încălţările mele, tov comandant!” i-am răspuns c-un spirit de glumă, n-aşa? „Dvs ştiţi ce noroaie sunt la Gura Padinii pe vremea asta? Intră căruţa în nămol până la buccea, ca pe vremea lu Ion Ghica. Aţi auzit de el?” l-am interpelat cu inocenţă pe tov, care a dat din mână a lehamite şi mi-a spus să-l urmez, vădit supalat. „Oops, mi-am zis, să vezi ce-mi fac ăştia acuma. Te pomeneşti c-au aflat că-i cam duc cu preşu, a ?”

Şi într-adevăr, aşa era ! 😳  Păun m-a introdus într-un birou în care nu mai fusesem până atunci, unde mă aştepta un nene spre 50 de anişori, cu-o vădită alură de comandant, căruia m-a prezentat: „El este tovu!” şi pe care mi l-a prezentat: „tov colonel Cetăţeanu“.

„Ia loc, tovarăşu’!” mi-a cerut tovu’ poruncitor, stând aşezat de partea cealaltă a biroului, cu Păun de-a stânga sa. M-am cuibărit în scaun cam fâstâcit, abia îndrăznind să mă uit spre tovi, în timp ce ei mă priveau fioroşi. „Gata, tovule!” a bătut colonelul cu palma în masă, pe neaşteptate, de aproape că mi-a ţâşnit inima din piept 😯 „Să terminăm cu circul!” a bătut din nou tovul în masă, de data asta cu pumnul. 1Ai de gând să ne spui adevărul, sau te arestez ?

„Nu înţeleg…!”, am bâiguit, doar aşa, ca să zic şi io ceva. „Hai, lasă vrăjeala!” s-a răstit tovul. „Amicii tăi de la Bucureşti ne-au spus totul! Ai de gând să ne spui şi tu cum s-au întâmplat în realitate lucrurile ?”

„Despre ce amici de la Bucureşti vorbiţi ?” l-am întrebat ca să mai trag de timp – timp în care calculatoru Ave ar fi făcut socotelile de rigoare, ca altădată -, însă din tonul şi ţinuta tovului înţelesesem deja că iremediabilul se produsese: vajnicii mei comilitoni de la Bucuresci defectaseră – iar eu credeam atunci că toţi amicii, vai!  (Nota bene: deşi la dosar n-am găsit, când îl voi fi consultat la CNSAS, în martie 2004, decât declaraţiile a doi inşi, Romuluis Brâncoveanu și Eugen Suciu, sunt aproape sigur că şi ceilalți, dintre cei implicați într-un fel sau altul în Povestea lui Ave, sunt tot cam p-acolo, dar mai absconşi, din motive clasificabile, n-așa?).

„Păi tu nu-i ştii ?” mi-a ricanat colonelul nervos. „Suciu, Brâncovenu şi ceilalţi!”

„Şi ce-au spus, mă rog?” am întrebat la derută.

„Au spus cum a fost în realitate, deci nu aşa cum ne-ai minţit tu!

„Bun, şi ce-au spus?” am insistat, însă doar pentru a mai trage de timp şi a-i da ocazia lui Ave să-şi termine calculele alea odată.

„Gata!!!” a bătut iar colonelul cu palma în masă. „Termină cu prostiile! Ori ne vei spune cum a fost, ori nu mai pleci acasă!

Toate ca toate, dar când am auzit că n-o să mai plec acasă, m-am tulburat total…oops. În acelaşi timp, secundantul Ave mă înghiontea să nu carecumva să capotez, ci să-mi văd în continuare de planul său. „Nu e dracul atât de negru!”, mi-am şoptit în gând.

În fond, dacă tipii vroiau să mă aresteze şi dacă ei ştiau deja ce şi cum s-a întâmplat de la comilitonii bucureşteni (oare aflaseră şi despre Vlasie??, mă întrebam febril ), m-ar fi arestat şi fără să mai aibă nevoie de versiunea mea, păi cum drea. Însă-n realitate – am tras între timp concluziile – tipii aveau nevoie doar de o versiune care să le dea apă la moară, în intenţia lor strict profesională, iar nu umanitară, vezi bine, de a muşamaliza cazul şi de a ne face scăpaţi pe toţi cei implicaţi, într-un fel sau altul, în povestea de care vorbim.

„Scrie cum a fost, dar să nu te pună dracu’ să minţi iar!” mi-a ordonat colonelul, făcându-i semn lui Păun să-mi dea hârtie şi pix. „Hai, scrie!” m-a îndemnat, văzând că aştept cu pixul în mână. „Ce mai stai?”

„Ce să scriu?” l-am întrebat, vrând desigur să mă agăţ de orice nuanţă din discursul şi din ţinuta lor, ca să ştiu pe ce linie de parcurs voi merge în continuare cu declaraţia mea, în aşa fel încât să fiu şi credibil, pentru ei, dar şi salvator pentru mine şi amicii mei.

„Scrie cu vorbele tale, dar să nu ne minţi iar, eu atâta-ţi spun!” mi-a ordonat colonelul, de data asta privindu-mă mai mult ironic, parcă.

Am început să-mi scriu declaraţia cu gândul mai mult la ce le vor fi spus amicii mei de la Bucuresci securiştilor, decât la planu’ lu Ave, pe care acesta mi-l tot arăta din off, cum ar veni, iar din zece în zece cuvinte mă opream şi le citeam anchetatorilor, cu voce tare, ce-am scris; la rândul lor, tovii mă ajutau cu întrebări şi formulări ajutătoare, închipuindu-şi desigur că-n felul ista io îi băgam reverenţios în zeamă şi le recunoşteam superioritatea în astfel de compuneri, pe când în realitate io o făceam doar spre a testa reacţiile lor punctuale în orice moment al declaraţiei mele (inclusiv sau mai ales cele deduse din limbajul corpului), iar în funcţie de acestea mă străduiam să ţin frâul năbădăioasei mele declaraţii fix pe linia potrivită, agreată mai mult or mai puţin amiabil şi de cealaltă parte, astfel ca până la urmă să ieşim împreună din fundătura aia, dreq… oops. Prin declaraţia mea din 20.12.1980 am făcut, hai să zicem, un pas înainte în dezvăluirea adevărului în speță, un pas mic, chiar neînsemnat, pentru mine, însă important pentru ei, se pare, spunându-le, aşadar, cum că, da duomne, mi se pare c-au mai semnat şi alţi zăpăciţi un oarece document, făcut de altfel din capul locului doar cu scopul pe care l-am expus deja tovilor comandanţi, n-aşa? şi propus aiuriţilor mei pretini de la bodega scriitorilor, la beţie, document pe care l-am distrus negreşit, păi cum drea, după ce m-am trezit a doua zi cu ochii cât cepele, pen’ ca amicii mei, care probabil nici nu mai ştiau că-l semnaseră, necum ce semnaseră, fiind şi mai matoliți ca mine, săracii, să nu păţească naiba ceva, n-aşa ? Cu alte cuvinte, le-am spus securiştilor exact cât îmi spuseseră ei mie, cu voia or fără de voia lor, cu ştiinţa or fără de ştiinţa lor, însă i-am lăsat să-nţeleagă că le-aş fi spus, vezi nene, mult mai multe şi top secrete, chipurile, şi că eram, în sfârşit, de o sinceritate totală (iar colonelul chiar părea să mă creadă, în pofida intervenţiilor repetate şi ciudoase ale maiorului Păun, care-i tot zicea: “Tov colonel, îl mai credem oare pe mincinosu’ ăsta?”). Bineînţeles că nici cu ocazia acelei declaraţii nu le-am suflat nicio vorbuliţă despre Vlasie, iar ceea ce e şi mai bizar este că ei nu se prinseseră absolut deloc până atunci ce-i cu amicul ista secret, sau cel puţin n-am găsit la dosar documente din care să rezulte că ei ar fi auzit de Vlasie, până-n august 1981. Ca să n-o mai lungim acuma, voi reproduce mai jos scanurile atât ale declaraţiei mele de la Slatina, din 20.12.1980, cât şi ale declaraţiilor celor doi bucureşteni, din 04.12.1980 (alte declaraţii n-am găsit la d.u.i “Cronicarul”), deocamdată fără alte comentarii.

(va urma)

Note şi documente:

Declaraţia lui Ave:

Declaratia ES :

Declaraţia RB :

Advertisements

Comments are closed.

%d bloggers like this: