20 – petreD

petreD

În circa o lună, mi-am revenit încet-încet în puteri, deşi mai ales nopţile de singurătate din camera oficială (unde mă băgam sub uriaşul cojoc de oaie fără  măcar să mai fac focul, de frică să nu mor asfixiat, singurul combustibil pentru godinul de fontă fiind nişte cărbuni puturoşi) erau un calvar, întrucât atunci resimţeam din plin infernala tensiune din piept, neperturbată de nicio altă activitate diurnă, cum ar veni. Starea mizerabilă în care mă aflam a fost urâţită şi mai mult de constatarea că nu mi-am putut ridica salariul nici în doua lună consecutiv (octombrie şi noiembrie 1980), astfel că am fost nevoit să mă împrumut iar de la părinţi, din puţinul pe care-l aveau, spre a putea supravieţui la limita de subzistenţă. Noroc că nea Fănică Muşuroi, responsabilul grădiniței de lângă sediul CAP, a continuat să-mi ofere o ciorbă caldă la masa de prânz, ca un mare domn (1).

În această situaţie, gestul pe care l-a făcut Petre Dincă, pe atunci jurisconsult la Tăbăcăria Minerală Corabia, prietenul meu cel mai bun de fapt, pe care îl cunoşteam de la vârsta de 4 anişori, care îmi fusese coleg de facultate şi de cămin şi care îmi era şi rudă prin afinitate, gest despre care vă voi povesti în continuare, a fost în măsură să mă remonteze, să-mi redea încrederea în oameni şi-n acelaşi timp să-mi deschidă perspectiva unei noi tentative de Apel, a unei noi acţiuni împotriva molohului colectivist, lucru ce mi se păruse a fi devenit imposibil la un moment dat, în condiţiile în care pazarnicii SSMD stăteau cu ochii pe mine ca pe butelie (2), ba chiar încercaseră în mai multe rânduri – după cum am văzut – să mă facă pierdut pe subt iarbă verde ori măcar prin saloanele de cuci, unde ar fi avut ei grijă să mă aranjeze de-a binelea, păi cum drea’ (aşa cum au procedat cu mulţi alţii de care astăzi nu mai ştie nimerea, căci nimeni nu se sinchiseşte de martirii anonimi, din păcate).

Într-o Duminică din noiembrie 1980, Petre m-a invitat la el acasă (Petre era consătean cu mine, însă după ce se căsătorise locuia la socrii săi din Corabia)  şi mi-a spus între patru ochi că securiştii corăbieni (al căror informator, sub porecla secretă “Miron”, devenise cu un an-doi înainte, însă nu dăduse până atunci decât două sau trei note informative, de altfel favorabile „obiectivelor”, cu ocazia verificării de către băieţi a unui şef de serviciu care lucra cu clienții străini şi a eliberării paşaportului de mic trafic de frontieră pentru un altul) îl puseseră pe urmele mele, după ce aflaseră că “Miron” era cel mai bun prieten al meu şi deci “sursa” care ar fi putut pătrunde cel mai uşor în preajmă, spre a mă trage de limbă, pe de o parte, iar pe de alta spre a mă “influenţa pozitiv”, determinându-mă se renunţ la acţiunile mele “duşmănoase” (3). Evident că Petre a riscat enorm făcându-mi această mărturisire, iar apoi chiar raliindu-se acţiunii mele protestatare, însă el nu stătuse nicio clipă pe gânduri atunci când fusese pus în situaţia să aleagă între a-şi periclita cel puţin locul de muncă şi a-şi atenţiona prietenul în legătură cu pericolul ce-l păştea. Niciodată, de altfel, nu mi-aş fi imaginat că Petre n-ar fi făcut acest gest, indiferent de împrejurare, atât de cristalin îmi era caracterul acestui om cu adevărat nobil şi pe care nu degeaba îl socoteam şi încă îl socotesc cel mai bun prieten al meu. Pur şi simplu, mi s-a părut că Petre a făcut un gest firesc, aşa cum aş fi făcut şi eu sau orice om întreg la suflet pentru el, deşi apoi, după ce am cunoscut alţi şi alţi rumâni, mi-am dat seama că  poate niciun alt compatriot n-ar fi făcut pentru mine ce a făcut Petre atunci, aloo… 😯

După ce ne-am sfătuit temeinic timp de câteva ore, am ajuns împreună la concluzia că cel mai bine e ca Petre – în care aveam o încredere desăvârşită, repet – să continue a le da securiştilor iluzia că este “omul” lor, “Miron“, în timp ce de fapt el urma să fie  “omul” meu, care să le spună securiştilor, atunci când îl vor chema să-şi deşerte desaga cu informaţii despre mine, doar ceea ce vom fi convenit împreună că trebuie să le spună. Astfel, de câte ori securistul “din legătura sa” (securistul de întreprindere, mai precis) îi dădea semnal de întâlnire secretă, “Miron” se prezenta mai întâi la mine şi primea “instructajul” despre ce urma să le sursureze “băieţilor”, în aşa fel încât fudulii şi futilii dreakului să nu se prindă-n veci de veci că sunt duşi cu preşul, mai ales că niciunul dintre egoiştii, cinicii şi amoralii ăia, care la o adică ar fi vândut-o şi pe mă-sa, nu se aştepta ca vreun rumân să-şi pună pielea la saramură pentru un poesel acoloşa, n-aşa ? În acest fel, din noiembrie 1980 şi până în august 1981, când Petre a hotărât să semneze alături de mine cel de-al doilea “Apel către Europa”  (4), eu le-am putut livra securiştilor, prin “sursa” lor cea mai valoroasă de pe lângă obiectivul “Cronicarul“, doar informaţii hipnagogice (5), care le-au adormit pazarnicilor Iepocii vigilenţa (6), făcându-i să creadă că m-am “potolit” (în timp ce în secret – în secret chiar şi faţă de Petre, până la un punct, mai precis până la începutul lunii august 1981 – eu preparasem samizdatul “NU!” şi planul de atac pentru cea de-a doua tentativă de Apel).

Nota bene: despre gestul lui Petre am scris în anul 1990, în cotidianul județean “Glasul adevărului” (unde voi fi început să public și “Povestea lui Ave”, de altfel, sub titlul momentan “Însemnările unui fost suspect“) , un articol intitulat “Un veteran al rezistenei antidictatoriale” (7)

(va urma)

++++++++++++++++++++++++

Note şi documente:

(1) Am înţeles că nea Fănică Muşuroi trăieşte şi azi – când scriu aceste rânduri, în 2012 -, la peste 90 de ani, iar fiul său ar fi ajuns la un moment dat, după 1989, comandatul Poliţiei Corabia.

(2) Din documentul reprodus mai jos, o notă privind analiza “cazului Padina” la tov lt.colonel Pleşea C. (adjunctul şefului Direcţiei I, gen.Aron Bordea), rezultă că băieţii erau deosebit de preocupaţi de acest caz în acel moment (20 octombrie 1980), iar ceea ce-i îngrijora cel mai tare era faptul că nu găseau exemplarul cu semnăturile Apelului, urmând ca abia după ce vor şti cu precizie ce s-a întâmplat cu “bomba” mea să meargă cu raportul le şeful Direcţiei, iar de aici până sus de tot, vezi bine ; băieţii – care ştiau de le bun început cum stătuseră lucrurile şi cine erau semnatarii, aşa după cum se poate vedea din cel de-al doilea document reprodus mai jos, o notă informativă a sursei “Sorin” – nu fuseseră însă nicio clipă deturnați ori păcăliți de scenariul încropit de mine, prin “calculatorul” Ave (scenariu din care s-ar fi vrut să reiasă cum că  io nu făcusem decât să-i sperii un pic, n-așa? spre a le arăta cât de-al naibii eram şi, astfel, să-i determin să-mi publice “Poemul de oţel”, fără niciun fel de alte intenţii belicoase din partea-mi, n-așa?).

Top

Top-002Top-003

(3) După ce lui Nicolae Ceauşescu îi intrase în cap să ajungă ieroul mondial al păcii între popoare şi chiar devenise un interlocutor frecventabil pentru liderii lumii libere (de la Nixon la Regina UK), în RSR n-au mai existat, cel puţin oficial, deţinuţi politici, căci chestia nu dădea bine la extern şi de aceea Securitatea primise ordin să nu mai facă arestări politce decât în cazuri extreme, însă nici atunci nu trebuia să fie vorba, oficial, despre un deținut politc, ci despre un psihopat, despre un inadaptabil sau despre un drogat cam sonat, ce trebuia internat ca atare în stabilimentele psihiatrice. Metodele uzuale de luptă contra disidenţilor erau, în acel moment: şantajul, discreditarea, cooptarea în rândurile tovilor şi băieţilor printr-o mituire sau angajare acoperită, încercarea de influenţare pozitivă prin “sursele” proprii sau prin dezbaterea în colectivele de muncă etc.

(4) Apel pe care el însuşi îl va fi transcris propria manu, după dictarea mea din memorie, într-o seară de la începutul lunii august 1981, în garsoniera unui prieten comun din Mioveni, aşa după cum voi arăta într-un episod viitor. Din păcate, eu n-am găsit la d.u.i.-urile “Cronicarul” şi “Poetu” varianta a doua a “Apelului către Europa”, transcrisă de Petre, după cum n-am găsit nici resturile samizdatului “NU!”, cu care mă surprinseseră securiştii în timpul celei de-a doua reţineri, în august 1981.

(5) Iată prima notă a informatorului “Miron” livrată băieţilor în urma „instructajului” pe care i-l făcusem doar cu o zi înainte. Aşa-i că nimeni nu s-ar prinde că e vorba de o falsă notă informativă ? (scrisul din nota informativa semnată “Miron” nu e scrisul lui Petre, care caligrafiază foarte frumos, aproape ca un scrib împărătesc, şi tocmai de aia i-am dictat lui spre transcriere caligrafică (dacă tot n-am mai avut maşină de scris la dispoziţie) varianta a 2-a a Apelului, din august 1981 ; scrisul din nota de mai jos aparţine ofiterului de securitate Vişan M., care la rândul lui a transcris-o de pe nota informativă pe care i-a dat-o Petre).

Top-001Top-1

(6) Alte două observaţii în legătură cu nota informativă a lui “Miron”. 1) Într-adevăr, după ce am constatat că CAP-urile din zonă nu-mi viraseră banii în contul de la UJCAP nici în a doua lună consecutiv şi deci nu-mi putusem ridica salariul, m-am dus la Securitatea judeţeană (dacă tot mă aflam în Slatina), prefăcându-mă foarte revoltat, şi am cerut să vorbesc de urgenţă cu maiorul Păun, căruia i-am reproşat că de aia, vezi bine, nu mi-am putut ridica nici în a doua lună salariul, fiindcă ei, băieţii, le-au sugerat acest lucru ceapiștilor zonali. “Eu speram – i-am zis lui Păun – că ne-am lămurit odată pentru totdeauna că acţiunea mea n-a avut niciun fel de intenţii duşmănoase şi că dvs, care m-aţi arestat sub ochii ceapiştilor şi mi-aţi făcut percheziţie la reşedinţă şi la domiciliu, veţi fi avut grijă între timp să reparaţi imaginea proastă pe care mi-aţi creat-o volens-nolens şi să le spuneţi șefilor mei ce şi cum a fost în realitate, pentru ca eu să n-am necazuri cu tovii, ca acuma. Îmi pare rău să constat că nu v-ați ținut de cuvânt”. Păun m-a asigurat că ei, băieţii, în niciun caz n-au intervenit special spre a-mi face necazuri, aloo, iar el personal îmi recomandă să mă adresez mai întâi organelor iererhice ale UJCAP, iar pe urmă, dacă nu voi rezolva în acest fel, vom vedea ce se poate face legal, de către tov comandant Raţiu. “Dar cu cartea mea ce se mai aude?” am plusat. “Sper că n-aţi uitat că mi-aţi promis că mă veţi ajuta s-o public, după ce v-aţi convins, n-aşa? că eu n-am făcut ce-am făcut decât exclusiv spre a atrage atenţia Securităţii asupra mea şi a o determina în final să mă ajute să-mi public cartea, spre a rezolva în acest mod, să zicem amiabil, o problemă de siguranţă naţională, în fond, n-aşa?”. “În privinţa asta, eu personal n-am nicio putere”, mi-a replicat Păun zâmbind. “Vorbeşte cu şefii mai mari!” “Aşa o să fac!”, l-am asigurat c-un aer cam sonat şi ne-am strâns mâinile ca doi vechi pretini, păi cum dreaq. Strategema mea a fost aceea de a le întări băieţilor convingerea că eu nu sunt decât un poesel nevinavat, în fond, care nu urmăreşte decât strict scopurile sale cam tra-la-la şi care e revoltat de faptul că mărginiţii şi încuiaţii lu pesce, reşpectiv socotitorii ăia de la ceapeuri, nu percep idealurile mele curat culturale şi estetice, n-aşa ? Habar n-aveam că Păun ştia precis – deja! – că povestea pe care le-o debitasem prin declaraţiile de până atunci (cum că nu mai ştia nimeni de Apel, pe care nu l-aş fi redactat, chipurile, decât strict spre a-i speria pe băieţi cu-o „bombă” de mucava noosferic, ca să-i determin să-mi publice cărţulia…oops) era o  pură vrăjeală, băieții punându-se între timp la curent cu absolut toate amănuntele semnării Apelului, graţie “surselor” lor eminente, dintre care una fusese chiar semnatară Apelului meu 2) Cât priveşte întâmplarea cu Nichita Stănescu, mi-am reamintit de ea abia după ce am citit nota lui “Miron” 🙂  Da, aşa a fost: după ce la un moment dat mă certasem foarte dur cu Nichita – însă niciodată certurile dintre poeţi nu sunt cu adevărat dure şi definitive, vezi bine -, pe care îl făcusem ploieştean, maalagiu, rusnak dulceag etc, vizitându-l apoi, împreună c-un grup de amici, Nichita – care de obicei nu ţinea supălarea, ca şi mine, decât câteva zile – mi-a strigat încă de la uşă că nu mă primeşte decât maxim pe durata unei poesii, iată, pe care după ce a recitat-o c-un aer de Nero jicnit în amoru-i propriu, mi-a zis: “Acum, poesia mea, pe care tu ai jignit-o profund, te dă afară, deci nu eu, mhă, care nu sunt decât un maalagiu ploieştean sentimental şi de aceea îmi vine să te pup cu vorba asta ploieşteană: Afară! 👿 ” Atunci am ieşit, spre a nu crea perplexitate în group-ul de poeţi vizitatori, dintre care unii îl vedeau pentru prima oară pe legendarul Nichita, însă am revenit altădată, când lui my friend îi trecuse de tot supălarea, evident. Ei bine, ca să închei, eu am ţinut ca Petre-Miron să sursureze toate informaţiile astea băieţilor, pentru ca ei să-şi întărească impresia că au o sursă de încredere, n-aşa?, care le spune lucruri verificabile, pe de o parte, iar pe de alta să le arăt că pe mine nu mă mai interesează deloc politica, aloo, fiind preocupat doar de chestiuţele presante de servici şi de becisnica lumicică literară prin care mă primblam creanga, ca un veleitar de provincie, n-aşa ?

(7) Articolul despre Petre din „Glasul Adevărului”, 1990:

articolul despre pd (1)articolul despre pd (2)

Advertisements

Comments are closed.