19 – Cumpana dupa cumpana

Ei bine, cu toate că nu eram complet străin, pe vremea aia, de simptomatologia celor mai importante dereglări psihice şi deci îmi puteam da seama, cum v-am spus, că răul emoţional şi fizic prin care treceam nu provenea din acutizarea unor probleme din anamneza mea,  eventual resuscitate de tzunamiul hyperstressant prin care tocmai treceam, aşadar în pofida cvasicertitudinii că nu în mine, aloo, era pitit drakkulo, ci  undeva prin preajma mea, de unde mă ciupea, mă ciugulea or mă împungea din când în când, io totuşi nu m-am gândit nicio clipă – atunci – la cauza cea mai previzibilă a răului, mai precis la faptul că era posibil şi de fapt mai mult decât probabil că fusesem pur şi simplu drogat, aloo, într-unul din nenumăratele momente în care mă aflasem complet expus insidiosului făptaş, practic la discreţia oricărui ipochimen ce-ar fi vrut să mă neutralizeze cumva, fie total, fie doar parţial, spre a mă scoate din jocul dizident în care intrasem ca mielul la tăiere. Da, atât eram eu de naiv, frăticilor, atâta încredere aveam în oameni, într-o minimă legalitate, în onoare, în cavalerism şi în omenie, deşi subzistam practic într-un infern, nici măcar cu faţă umană, şi-ar fi fost cazul să m-aştept la orice din parte unor tovi şi băieţi lipsiţi de orice scrupule, n-aşa ?  (1)

Posibilitatea să mi se fi pus un drog în băutură, într-unul din momentele de risc pe care le-am trecut în revistă împreună, sau în alte locuri / localuri de care nu-mi mai amintesc acum, e confirmată cu brio, păi cum naiba, de faptul că-n august 1981, Sergiu Filip, falsul meu comiliton, în realitate sursa secu “Sorin”, va fi încercat să mă drogheze pe faţă, aloo, injectându-mi (cică în joacă!, aşa cum voi detalia la momentul potrivit) un drog supervigil – după cum el însuşi s-a exprimat, post-factum -, menit să mă ţină în stare de veghe tensionată cel puţin o săptămână, dar care din fericire n-a avut niciun efect atunci, nu se ştie din ce pricina (el a presupus că din cauza constituţiei mele robuste). De altfel, când mi-am rememorat (după ce am avut posibilitatea să mă documentez pe Net despre efectele diverselor droguri) cumpăna pe care o voi fi avut-o la “Terasa Facultăţii“, în momentul întâlnirii cu Romulus Brâncoveanu, mi-am dat seama că simptomatologia pe care am acuzat-o atunci a fost aceea tipică unei intoxicaţii cu LSD… 😯

Dar să revenim la firul cronologic. Evident că n-am dormit toată noaptea, după ce m-am despărţit de Vlasie şi m-am cazat la un hotel din zona Gării (repet, nu mai ţin minte în ce hotel am fost cazat,  însă în orice caz nu era Nord Hotel). De fapt, atunci m-am simţit extraordinar de prost, practic la pragul minimal de conştienţă, fără să-mi dau seama cu precizie dacă ceea ce mi se întâmpla era vis or realitate, însă exclud eventualitatea ca acel rău să fi fost efectul alcoolului pe care-l consumasem la Madame Candrea, împreună cu Vlasie şi cu Suciu (la anii ăia, chiar şi dacă aş fi băut o sticlă întreagă de votcă, şi tot n-aş fi avut nimic, în condiţii normale). Spre dimineaţă, am început parcă să-mi revin la realitate, ocazie cu care am observat că tipul care intrase peste noapte plecase la fel de mut, sau te pomeneşti că nici nu existase, a… ? Reţin că-n semidelirul meu nocturn gândisem la un moment dat că tipul o fi fost trimis să mă lichideze, te pomeneşti, sau poate doar să observe ce fac, cum mă comport, însă repet, în confuzia din dimineaţa aceea nu mai eram sigur nici măcar dacă omul mut a existat or ba… 😯

Am lâncezit în pat până pe la 10,00, sperând să-mi mai revin, după care m-am pregătit să merg la întâlnirea cu Romulus Brâncoveanu, de la ora 12,00, la „Terasa facultăţii”. Deşi mă simţeam încă teribil de tensionat și de obosit, nu puteam contramanda întâlnirea cu bunul meu prieten, pe vremea aia, Romică, pe care era musai să-l pun în curent cu ultimele noutăţi ale acţiunii mele dizidente, în care el jucase un rol important, deşi refuzase să semneze Apelul, fiind obligatoriu ca eu să aflu, de exemplu, dacă el dăduse vreo declaraţie la Secu, aşa cum lăsase să se înţeleagă anchetatorul Pârvulescu, ori, de nu, baremi să ne punem de acord asupra unor detalii, în eventualitatea că el abia urma să fie chemat, de-atunci încolo, să dea declaraţii. (2) De altfel, convenisem ca seara să mergem şi la Cenaclul “Amfiteatru”,  pe care îl frecventasem la un moment dat amândoi şi unde ne cunoscusem de fapt, să vedem ce mai fac amicii noştri de pe-acolo, după care eu urma să plec cu trenul de noapte spre Corabia. (3)

Am luat un tramvai din Gara de Nord şi m-am deplasat mai întâi spre str. Schitu Măgureanu, lângă Cişmigiu, unde într-o sală de la etajul IV al unei vechi clădiri se ţinea cenaclul “Amifiteatru”, ca să văd dacă şedinţa din seara aceea va avea loc sau ba. Pe drum, la un moment dat, s-au suit în acelaşi tramvai colegii de la Cenaclul de luni, Traian T.Coşovei şi Florin Iaru, cu care am schimbat câteva cuvinte formale:  ce faci, cum o  mai duci, unde mergi, salut şi atât, poeţii uitându-se la mine cam jenaţi, ca la unul care a apucat-o pe coclauri periculoase, vai mama lui. (4) Eu am coborât la Schitu Măgureanu, iar ei au mers mai departe, dându-ne la revedere la Cenaclul de luni, cu proxima ocazie, fără alte comentarii (de care nici n-aveam chef, vezi bine, în abrambureala în care mă aflam). Cum afişul de la intrarea în clădirea de pe Schitu Măgureanu spunea că şedinţa de Cenaclu va avea loc la data şi la ora fixată, respectiv ora 18,00, am apucat-o pe bulevardul Dej – azi Kogălniceanu – spre Facultatea de Drept, apoi spre “Terasa” din spatele facultăţii (la intersecția străzii Vasile Pârvan cu Calea Pleveni), unde am ajuns în jurul orei 11,30, Romică aşteptându-mă deja acolo, bucuros să mă revadă. Dacă n-aş fi fost atât de bulibăşit, pot spune că şi eu aş fi fost la fel de bucuros de revedere, Romulus Brâncoveanu fiind unul dintre cei mai interesanţi convorbitori pe care i-am întâlnit, copt la minte şi la sufleţel încă de pe atunci, la etatea-i tinerică (era student în anul II sau III la filozofie, având exact vârsta fratelui meu mai mic, n.1957). Ne-am aşezat la o masă în interiorul restaurantului şi am comandat – ce dreaq altceva ? – votka Stalinskaya şi-o friptură de ceva, după care am început să-i spun şi lui Romică povestea lui Ave, partea pe care el n-o ştia. După prima votkă a urmat bineînţeles a doua, însă în timp ce ne pregăteam să o consumăm și pe aceasta, nitam-nisam a venit un tip la masa noastră şi a început să ne provoace în mod grosolan ; Romulus s-a căznit să-l calmeze, apoi l-a reclamat chelnerilor, astfel că tipul, după ce s-a îmbrâncit puţin cu noi toţi, momentan s-a retras, iar noi ne-am continuat discuţia şi ne-am consumat votka ; însă scandalagiul a revenit curând şi-n ciuda eforturilor lui Romulus de a-l linişti, n-a mai fost chip să scăpăm de el, aşa că am fost nevoiţi să ne ridicăm şi să plecăm, nu înainte de a-l aştepta pe tip să se calmeze din nou, poate, noi adăstând de data asta în holul restaurantului, lângă ușă. Ciudat e că tipul nu părea deloc un caliban, ci arăta ca un ins oarecum distins. Însă toate astea eu le percepeam deja ca prin vis, simţându-mă mai prost ca niciodată, practic despersonalizat  cvasiitotal, dezumflat ca o beşică din care cineva a stors aerul până la ultimul mol de gaz, totul în jur părându-mi a fi fără sens, inclusiv scandalagiul care de-acuma stătea rezemat de bar şi se uita la noi sarcastic, însă Romulus Brâncoveanu, căruia eu încercam să-i şoptesc prin ce trec, îmi replica fix în acelaşi moment, bătându-mă pe umerii voinici, cum ar veni, că sunt un tip extraordinar de stenic, care-i poate face şi pe morţi să învie şi să capete iar chef de viaţă… 😳 Fiindcă Romulus, care se pilise un pic, nu putea să perceapă ce vreau să-i spun, am lăsat-o şi eu moartă, prefăcându-mă că n-am nici pe reaq, deşi realitatea din jurul meu începea să semene cu figurile din “Guernica” lui Picasso: un cap colea, o mână dincolo, un picior desprins de trup altundeva, o gură căscată de groază mai încolo, într-un cuvânt o irealitate coşmarescă, iar în mijlocul ei io, lipsit complet de sens. Practic nu mai ştiam cine sunt io, avp, în fond, şi de ce naiba mă aflam acolo, întrebându-mă îngrozit ce sunt toate astea care cică sunt, ce sens – repet – au ? 😯  Imaginaţi-vă că la un moment dat fuseserăţi o minge de fotbal bine gonflată, iar după aia “fâssss!”, şi gata!, nu mai sunteţi decât o cârpă, efectiv, aloo… – cam aşa mă simţeam io atunci: de o lipsă de forţă infinită (asta în timp ce Romulus, care turuia vesel în continuare, îmi spunea că sunt un tip stenic :oops:) “Bătrâne, eşti dat drakului!” râdea Romică, privindu-mă admirativ şi bătându-mă pe umerii atletici.

Am părăsit “Terasa facultăţii“, peripatetizând apoi prin oraş, habar n-am cât şi pe unde, fără ca Romică să se sesizeze că io practic eram cvasiiabsent şi de fapt abia mă ţineam pe picioare, agăţat doar de un firicel de realitate…oops.  Cu timpul, am început să mă reînvigorez, astfel că spre ora 18,00, când ne-am prezentat în ușă la Cenaclul “Amfiteatru”, îmi revenisem binişor, deşi eram departe de a mă fi regăsit total limpede în real, lipsit în continuare de vlagă şi cu-o anxietate leşioasă în piept. Pentru cei ce-ar fi tentaţi să spună, preste mode şi timp, că acestea erau simptomele banale ale unei boli psihice ori ale unei depresii oarecare, ţin să subliniez că niciodată, mai înainte, nu mă mai simţisem aşa, şi nici după aceea, inclusiv până azi, deşi la un moment dat – peste câţiva ani de la întâmplarea pe care v-o povestesc – mă voi fi aflat efectiv în prag de moarte (probabil tot în urma administrării unei supradoze de ceva). Un om cu adevărat psihopat, mai ales în formele grave de psihoză, cu halucinaţii, tendinţe de despersonalizare etc., e nebun toată viaţa lui, iar nu doar timp de câteva minute, ore, zile sau luni. Din contra, astfel de boli au tendinţa de a se agrava cu trecerea timpului, oricât ar fi de monitorizate, chiar şi ambulatoriu, producând o degradare continuă a personalităţii, care la un moment dat nu mai e capabilă nici să ducă o lingură la gură, necum să se însoare, să facă nişte copii minunaţi şi să scrie geniale poesii ori să vă povestească vouă pe-aci. E clar că atunci am fost drogat, da, însă n-aş putea să spun sub niciun chip ori măcar să bănuiesc, oricât de vag, cine a făcut-o şi de ce (să mă sperie, sau ce ?).

Vrând să urcăm în sala de la etajul IV, unde se ţinea cenaclul “Amfiteatru” (deşi io personal n-aveam idee cum aş putea să mă caţăr până acolo, atât de secat de energie eram, tocmai io, carele cu doar 2-3 ani mai nainte, în urma unui pariu absolut inocent, de altfel, pe care îl făcusem cu poeta Elena Ştefoi – pe care o cuoşteam destul de vag -, o urcasem pe colega de cenaclu buzist & lunedist în viguroasele-mi braţe poeticeşti, pe nişte scări şi etaje f. asemănătoare, fără ca, la capătul urcuşului de la etajul IV, s-arăt c-aş fi făcut cine ştie ce efort, deşi Elena era destul de greuceană, totuşi…oops), ni s-a spus de către portar sau poate de o persoană oarecare întâlnită la intrare că şedinţa de cencalu nu se mai ţine, aşa că am făcut cale-ntoarsă, primblându-ne mai întâi prin Cişmigiu, discutând una-alta, eu fiind încă aproape absent (deşi începusem să-mi revin cât de cât). Nu mai ţin minte dacă Romulus m-a condus sau nu la gară, cert e că-n seara aceea am plecat cu trenul spre Caracal, apoi spre Corabia, unde am ajuns dimineaţa, iar de acolo am luat autobuzul şi am mers acasă, singurul loc unde mă simţeam bine. Acasă nu i-am găsit decât pe bunici, Tăticu şi Mămica fiind la căzănie, cum mi-au spus, ca să facă ţuica de comină din recolta de struguri a anului acela. Am vrut neapărat să merg şi eu acolo, să stau lângă ei, deşi Maica Mare m-a rugat să rămân acasă şi să mă odihnesc, căci arăt tare obosit, însă eu am insistat să merg, fiindcă îmi era drag să-i privesc pe genitorii mei cum trebăluiesc relaxaţi prin căzănia plină de prieteni şi vecini (însă am refuzat să gust din ţuica ce tocmai începuse să picure, chit că era de comină curată, atât de speriat eram). Însă odată cu speranţa ce renăştea în mine, alimentată de dragostea ocrotitoare a rădăcinilor mele, şi cu lucrurile care-şi recăpătau încet-încet conturul şi sensul lor cunoscut, am ştiut c-am scăpat, slavă Domnului, de cel rău. “Te simţi mai bine, maică?” m-a întrebat Mămica, privindu-mă cu multă blândeţe (de parcă ar fi ştiut ce păţisem la Bucureşti). “Da”, le-am zis, probabil cu-o mutră demnă de toată mila, căci Tăticu a simţit nevoia să  mă mângîie pe faţă, om în toată firea. “Mă simt mai bine”, am  zâmbit  stingherit…

(va urma)

+++++++++++++++++++++++++++

Note şi documente :

(1) Iar dacă infernul postsocialist e încă şi mai al drakula decât cel dinainte, asta se datorează faptului că cei care fac legea – mai precis fărădelegea – aici şi acum sunt în esenţă cripocomuniştii şi criptosecuriştii, care şi-or fi schimbat ei părul şi îşi zic domni în loc de tovi, dar structura umană şi năravurile lor sunt neschimbate. Aşa cum scriam într-un articol publicat în 2001 în Adevărul literar-artistic al lui CTP, „cei învăţaţi să mintă, să prostească, să fraierească şi să lovească nemilos încă de pe tarâmul celălalt fac ravagii în noua eră, nemaifiindu-le frică de nimeni şi de nimic, nici măcar de colţii lupului ăl batrân. Ieroii fostului regim se dovediră tot atât de adaptabili – şi mai mult decât atât! – într-o lume ce le oferi, başca, libertatea de a-şi da arama/ catarama pe faţă, descătuşându-le instinctele de animale prădalnice, conferindu-le dreptul de a trage în compatrioţi nu cu pumnii, palmele, copitele sau cu pistoletele „Makarov”, ca altădată, ci cu tunurile „marilor afaceri”, cu bombele enormelor escrocherii „caritabile”, cu laserele „ingineriilor financiare” safiste & feneiste, cu hiperboloizii „televiziunilor independente”, cu katiuşele uriaşului front al minciunii postdecembriste şi cu multiplele ogive nucleare desprinse la momentul ordonat de pe traiectoria „istorică” a fesenismului şi proiectate drept în moalele capului unui bobor deja aproape terminat, abia scăpat din vârtelniţa unui experiment social mutant şi care se pomeni – colac peste pupăză – cu jungla capitalismului sălbatic drept în faţă, mai hidoasă şi mai ameninţătoare chiar şi decât lagărul din care tocmai fusese „eliberat” şi în care bietul bobor ar vrea să se reîntoarcă, iată-l, îngrozit de moarte…”

(2) Fragment din declaraţia  lui RB din 4 decembrie 1980:

rb(3) Cenaclul “Amfiteatru” funcţiona pe lângă revistele “Viaţa Studenţeacă” şi „Amfiteatru”, fiind coordonat de poeta Constanţa Buzea, prima soţie a lui Adrian Păunescu. Acesta a fost primul cenaclu frecventat de mine în studenţie, însuşi debutul meu poetic producându-se aici, de altfel (21.10.1976).  La cenaclul “Amfiteatru” i-am cunoscut pe Romulus Brâncoveanu, Călin Vlasie, Elena Ştefoi, Matei Vişniec, Ion Stratan, Mircea Scarlat, Domniţa Petri, Roman Istrati etc., împreună cu care ne-am transbordat apoi la Cenaclul de luni, după înfiinţarea acestuia, în martie 1977.

(4) Traian T.Coşovei, deşi ştia ce făcusem şi bănuia că băieţii urmăritori nu vor agrea faptul că el îmi face platformă de friend,  nu s-a ferit totuşi să scrie despre mine încă din 1983, publicând în SLAST-ul lui Ion Cristoiu un portret al subsemnatului care mi-a plăcut şi pe care l-am regăsit la dosarul “Cronicarul” de la CNSAS, decupat mumos cu foarfecele şi pus la pastramă de către zmecherosii securişti (care însemnaseră cu pixul locul în care TTC pomenea despre “aventura mea din pod”):

Tot în 1983, în “Luceafărul”, a publicat şi Cezar Ivănescu un articol frumos despre subsemnatul, însă don Cezar ignora total că io sunt şi auctorul înscrisului “foarte duşmănos” Apel către Europa (lăsă, că “colegul de disidenţă” LIS n-a aflat de acest Apel nici până azi, sau chiar dacă l-o fi văzut, nu prea crede că există, ca nea Ilie Moromete când a văzut pentru prima dată o girafă, la zoo…oops) :

Advertisements

Comments are closed.

%d bloggers like this: