18 – Revin la Cenaclul de Luni dupa Apel

Când am ajuns la Gura Padinii – fără ca pe drum să fi resimţit altceva decât o oboseală nefirească – şi le-am povestit părinţilor ce-am păţit, ocolind bineînţeles ceea ce era de ocolit, genitorii mei au insistat să mergem deîndată la doctori sau chiar să mă internez într-un spital pentru investigaţii serioase. Eu însă am refuzat categoric, ricanând că n-am nici pe dreaq, decât o banală oboseală, cauzată de întâmplările prin care trecusem. Oricât au stăruit ai mei să merg baremi la nişte doctori de la Corabia, taică-meu fiind gata să pescuiască în acest scop cel mai mare somn din Dunăre, pentru plocon, eu am refuzat cu încăpăţânare, ba chiar la un moment dat m-am enervat şi le-am spus că plec imediat la Izbiceni dacă nu mă lasă în pace. “Nu vreau decât să mă odihnesc un pic!” le-am zis. Atunci ai mei au lăsat-o mai moale, stând însă cu ochii pe mine ca pe butelie, în cele două zile cât am rămas acasă.

După trei zile de odihnă m-am simţit parcă mai întremat şi m-am pregătit să plec la Izbiceni. Înainte de plecare, într-o după-amiază de octombrie, am luat prânzul la vatră (bucătăria de vară-toamnă de la Gura Padinii), stând pe scăunele cu trei picioare în jurul mesei rotunde și joase, masa tipic oltenească și de fapt strămoșească, împreună cu Marele, cu Maica-Mare şi cu Mămica (Tăticu fiind plecat la Vale, iar fratele Costel la serviciul său de la Bucureşti), prilej cu care am gustat cam cu fereală, pentru prima oară de la întâmplarea vâlceană, dintr-un pahar de vin roşu. Mămica şi cu Maica-Mare nu mai conteneau cu sfaturile, să fiu atent pe unde merg, cu cine vorbesc şi ce zic, să nu mă mai pun cu “ăia” (cu tovii și băieții, adică), fiindcă n-am ce să le fac io singurel şi mă vor băga la puşcărie. “Cum să-i las în pace, oameni buni, voi nu vedeţi cum îşi bat nemernicii joc de noi ? Nu vedeţi că doar câinii, porcii, mincinoşii, hoţii, nesimţiţii şi lichelele trăiesc azi uşor,  în vreme ce voi, oamenii cumsecade, vă spetiţi pentru prispa din bătătură ? Şi ce-or să-mi facă, la urma urmelor ? Voi  credeţi că ăştia mai sunt de capul lor, ca altădată, n-aţi auzit ce se întâmplă prin Polonia?” Atunci Marele a isbucnit în lacrimi, zicându-mi: “Creşte inima în mine când te aud cu cât curaj vorbeşti, dar să fii atent pe acolo şi să nu te încontrezi prea tare cu ei, căci sunt mulţi şi tari, şi nimeni n-o să te ajute, ascultă-mă ce-ţi spun. Când pericolul e mare chiar şi cel mai bun prieten te părăseşte ca să-şi apere pielea”. “Marele, hai că n-o fi dracul atât de negru”, i-am replicat Bunicului, îmbărbătându-l. “Păi tu nu vezi că e?” a intervenit Mămica înciudată. “Nu vezi că era să mori?”

M-am despărţit de ai mei spunându-le că sunt băiat mare şi-o să mă descurc io, n-aşa?  Le-am cerut încă o dată să stea calmi, că nu mi se va întâmpla nimica, am io steaua mea  şi înger îngeraşul meu, care mă vor păzi de cel rău, n-aşa ?

Ajuns seara la sediul CAP Izbiceni nu l-am mai găsit acolo decât pe nea Coderie, paznicul de rond, care mi-a înmânat cheia de la camera oficială din pod (locul concepţiei “Apelului către Europa”, cum ar veni). L-am întrebat pe nea Coderie dacă are să-mi spună ceva special sau dacă a văzut pe cineva intrând acolo în lipsa mea, mai precis, însă hâtrul izbicean mi-a zis că nu, dându-mi de înţeles că da, păi cum drea. Am intrat, m-am schimbat în pijama şi-am încercat să lecturez dintr-o carte pe care o împrumutasem de la o fostă amică, Marieta T., “Cosmologia secolului XX”, însă numai de nebuloase nu-mi ardea. Mi-am rememorat toată povestea lui Ave de până atuncea, încercând să prevăd ce va mai urma, din punctul meu de vedere şi-al ălora, însă asta mi-a readus în piept scârboasa anxietate, helas. Am încercat să schimb placa gândindu-mă la scenele fierbinţi, din vara aia, cu amica amecista etc, însă degeaba: n-am reuşit să pun geană peste geană, până la ziuă, apăsat de greutatea anxioasă din piept.

Între 8 şi 9 dimineaţa am dat o raită prin birourile de la parter, luând notă de puţinele noutăţi de serviciu, după care mi-am zis să fac un tur şi pe la celalalte ceapeuri zonale, din Tia-Mare, Potlogeni şi Giuvărăşti, unde funcţionarii şi responsabilii CAP m-au primit destul de relaxaţi, deşi se uitau la mine ca la o fiinţă de pe lumea cealaltă, însă nu cu răutate, ci doar cu-o rurală curiozitate, păi cum naiba. În fond, zvonul era că io sunt tipul ăla de la CAP Izbiceni, pe care Securitatea l-a prins în timp ce transmitea cu-o aparatură radio sofisticată secretele top locale către “Europa liberă” şi “Vocea Americii”, n-aşa ? Mitică Streche, unul dintre puținii mei prieteni din Izbiceni, contabil la CAP, care mi-a sintetizat această zvonetă, mi-a spus şi cine e răspândacul principal, nu altul decât şeful de post Epure, care asistase la percheziţia ce mi se făcuse în camera oficială. Din întâmplare, l-am întâlnit pe tov Epure chiar a doua zi, în timp ce mă pregăteam să mă deplasez la CAP Giuvărăşti, şi i-am reproşat cu-o voce mustrătoare că răspândeşte ştiri false despre mine, aloo, lucru ce l-a intimidat pe tov miliţian, care a negat vehement că el ar fi răspândacul.  Însă nu mai încape îndoială că el a fost, fiind pus chiar de băieţi să facă lucrul ista, spre a mă compromite faţă de pollimea locală, știindu-se că şefii de post din comune aveau sarcini duble: atât pe linie de miliţie, cât şi de secu, la origine ei fiind probabil cu toţii ex-cântăreţi la Dynamo, precum imensa majoritate a şefilor şi şefuleţilor de pe vremea aia.

Aniversarea de 30 de ani (miercuri, 29 octombrie 1980) am petrecut-o în sânul familiei, cu binecunoscutele bunătăţi ale casei noastre de pescari din tată-n fiu. N-a lipsit decât fratele Costel-Mihăiță, aflat în continuare la serviciu-i de trei parale din Bucale, şi de care îmi era tare dor. Au venit să ciocnească un pahar de vin cu noi vecinii mai apropiaţi şi rudele, însă io m-am retras pe la 10,30 seara,  fiindcă n-am vrut să beau mai mult de două-trei pahare de vin, iar în plus trebuia să mă scol devreme, ca să prind cursa de 4 dimineaţa, întrucât trebuia să merg la un proces la Judecătoria Caracal.

În continuare, în săptămâna aceea şi-n săptămâna următoare, am rezolvat, stând numai la Izbiceni, unele chestiuţe de serviciu,  iar pentru data de 7 noiembrie 1980, aşa cum mă înţelesesm cu Vlasie, m-am pregătit să merg la Cenaclul de luni. Estimp însă nu mă simţisem deloc bine, dormisem foarte prost, cu mari coşmaruri, mâncasem pe sponci – deşi serveam o masă caldă, la prânz, la cantina grădiniţei alăturate, prin bunăvoinţa responsabilului acesteia, nea Fane Muşuroi – care trăiește și azi, la peste 90 de ani, la data acestor însemnări, dacă nu greșesc – şi suportasem, mai ales noaptea, când mă băgam în pat, aceeaşi anxietate inexplicabilă, în condiţiile în care, altfel, eu nu eram deloc deprimat. Ca să mă simt mai freş, m-am tuns aproape chilug, şi astfel m-am prezentat în seara de 7 noiembrie 1980 la Cenaclul de luni, unde am fost întâmpinat cu entuziasm real de aproape toată lumea. I-am întâlnit acolo pe amicii implicaţi în povestea lui Ave, Vlasie, Suciu şi Romulus Brâncoveanu, dar şi pe ceilalţi lunedişti, care auziseră despre arestarea mea şi care se arătau emoţionaţi să mă revadă în carne şi oase: Iaru, Coşovei, Stratan, Cărtărescu, Vişniec, Mariana Marin, Magdalena Ghica, Bogdan Ghiu, Domniţa Petri, Elena Ştefoi, Muşina, R.C.Cristea şi mulţi alţii. Mi-aduc aminte că cel mai entuziasmat de revedere a părut a fi Doru Mareş, care şi-a arătat disponibilitatea de a merge alături de mine în orice voi face de acum încolo, spre a le arăta noi lor, n-aşa?, lucru ce m-a amuzat, mai degrabă, fiindcă Doru era cel ce mă lua în fălci de fiecare dată când citeam în Cenaclu, interpretând exclusiv în cheie psihanalitică producţiile mele de oţel textual şi care cenaclist nu dăduse deloc până atunci semne c-ar fi dispus să vadă în mine un hero epopeic, n-aşa ? Romulus Brâncoveanu n-a putut să rămână la şedinţa din seara aceea a Cenaclului, însă am stabilit să ne întâlnim a doua zi, la “Terasa facultăţii“, de lângă Facultatea de Drept şi Filozofie, ca să mai trăncănim ca altădată. Cu dl Manolescu n-am schimbat decât câteva vorbe, la sfârşitul şedinţei, când m-am dus să-l salut şi să-i restitui 200 de lei, pe care-i împrumutasem cu vreo 3 luni în urmă, însoţindu-l apoi până la parter, împreună cu Vlasie şi cu Suciu (NM era cu  regretata Dana Dumitriu, dacă nu cumva greşesc), iar în momentul când ne-am despărţit în faţa Casei Studenților de pe Plevnei, unde se ţinea Cenaclul de luni, N.Manolescu ne-a zis, mai în glumă, mai în serios, să avem grijă ce facem, fiindcă organele sunt cu ochii pe noi şi abia aşteaptă ocazia să desfiinţeze Cenaclul. După ce ne-am despărţit de dl Manolescu şi de alţi amici cenaclişti am mers cu Vlasie şi cu Suciu la restaurantul Casa Scriitorilor, unde, într-o discuţie de circa o oră, stropită cu două rânduri de votcă, evident, i-am pus în curent pe amici cu ultimele noutăţi în ce mă priveşte. După aceea l-am condus  pe Vlasie la Gara de Nord, el urmând să plece spre Piteşti cu un tren de noapte, iar eu am mers la un hotel din zona gării – nu mai ştiu care -, unde m-am cazat într-o cameră la început goală, dar în care mai târziu, pe la ora două din noapte, a mai intrat un cetăţean, ce s-a băgat în celălalt pat pur şi simplu fără să zică nimic. Am încercat să adorm, însă mă simţeam deja foarte ciudat ; de altfel, începusem să mă simt rău încă de când mă aflam cu Vlasie pe peron, căruia chiar m-am plâns de starea mea psihică foarte proastă din ultima vreme, la care Vlasie mi-a replicat: “Hai că n-ai nici pe dracu! Ia şi tu un rudotel”.

În fond, ce naiba se tot întâmpla cu mine ? Fac o scurtă paranteză, spre a explica mai bine ce vreau să zic : în anul II de facultate, spre a scăpa de o exmatriculare iminentă, din cauza unui număr prea mare de absenţe nemotivate, fusesem sfătuit de către doctorul orelist de la policlinica studenţească – cer scuze, însă prefer să trec sub tăcere de ce tocmai doctorul orelist îmi dăduse sugestia asta – să mă internez pentru o săptămână-două la Nr.9, aşadar s-o fac un pic pe nebunul, ca să obţin până la urmă o amânare medicală a anului, asigurându-mă că va aranja el un bilet de trimitere şi internare prin vecinu-i de cabinet, dr.Octavian Ieniștea. O dată internat la “Nr.9”, cu ocazia primului consult în faţa doctorului Ion Vianu (oops !) şi a echipei sale de colaboratoare, am cam exagerat cu făcătura mea pe nebunu’ şi mă tem că uneia dintre asistente nu i-a plăcut chiar deloc faptul – de-un paregzamplu – c-am tras-o uşurel de codiţe şi-am scos limba la ea, plus că după aia i-am luat doctorului Vianu stiloul din mână şi m-am apucat să le expun nişte teorii fistichii, astfel că după ce au plecat doctorii – care am impresia că nu m-au crezut… oops -, m-am pomenit c-un asistent înarmat cu-o ditamai seringă c-un ser necunoscut pe care mi-a şi înfipt-o în şezut! 😯 La început am crezut că asta e floricică la ureche, e-he, aşa că pagubă-n ciuperci ! Însă după câtva timp m-am pomenit deodată că ochii şi capul însuşi, plus tot corpul de la mijloc în sus începuseră să mi se basculeze, să se dea preste cap oricât mă căzneam io să-mi revin la poziţia normală, iar chestia asta s-a agravat în orele următoare, astfel că m-a apucat o groază de moarte ! Abia mişcându-mă şi ţinându-mă de paturile nebunilor din jur – care mă priveau placizi, de parcă aş fi fost o muscă, iar nu un om agonizând…oops -, m-am dus la toaletă şi privindu-mă în oglindă m-am îngrozit şi mai tare, aproape nerecunoscându-mă. “Doamne Dzeule, mi-am zis, eu chiar eram nebun şi habar n-aveam de asta! :shock:” M-am târât înapoi în pat, gata-gata să mă răstorn în orice moment cu zgaidele-n sus, atât de puternică era torsiunea ce apăsa asupra mea, iar atunci l-am zărit pe un doctor or asistent de rond, căruia i-am făcut semn disperat să vină spre mine. “Ce se întâmplă cu mine, doctore?” am bâiguit. Doctorul – pe care mai târziu aveam să aflu că-l cheamă Gherman – m-a mângâiat cu blândeţe şi mi-a zis să stau liniştit, căci îmi voi reveni, după ce el îmi va face o mică injecţie. După ce doctorul mi-a făcut injecţia, am adormit aproape instantaneu, iar când m-am trezit nu mai aveam nimic ! Cu toate astea, o bună bucată de vreme pur şi simplu mi-a fost frică să cobor din pat, de teamă să nu-mi revină simptomele de mai nainte, iar după aceea, cât am mai stat acolo (o săptămână, cred!), n-am mai acceptat să mi se facă nicio injecţie şi nici nu înghiţeam pumnul de pastile pe care mi-l dădea (din moment ce nu mai suportam injecţiile, n-aşa?) asistenta cea răzbunătoare (exact ca-n “Zbor deasupra unui cuib de cuci“). Băgam pastilele în gură, iar apoi sub limbă şi înghiţeam formal, până pleca zgripţuroaica, după care le scuipam la toaletă. Vorba unui nebun sadea, din stânga mea, poiet şi el, cum ar veni… oops :”Doctorul Vianu te pune pe roate / Că-i băiat bun şi le ştie pe toate !/ Sănătos dacă ai intrat în spital / Şi tot îţi face Amital!

Cu această paranteză hazlie, ca să zic aşa, am vrut doar să vă spun că, atunci, în noiembrie 1980, eu eram la curent cu simptomele diverselor boli psihice, boli pe care le studiasem amărunţit în faimosul “Tratat de psihiatrie” al lui Predescu (de care  vorbeşte undeva şi Cărtărescu), spre a mă dumiri dacă nu cumva chiar sunt cam tra-la-la, drea, şi nu doar că mă prefăcusem io atuncea – când făcusem escala voluntară la cuci – sau dacă  simptomele alea înfiorătoare erau doar efectele secundare ale injecţiei răzbunătoare ale Sorei Șefe, sau ce? Din fericire, după lectură am concluzionat că n-am nici pe naiba, decât că simţ henorm şi văd monstruos, ca orişice poesel ingenios pân’ la oss, n-aşa ?  Şi deci pe baza cunoştinţelor mele în materie, din acel moment, mi-am putut da seama că simptomele pe care le resimţisem în ultima perioadă, mai precis după ce începuse tărăşenia anchetării mele la Secu, nu puteau fi explicate pe baza unei simple depresii, a unui banal atac de panică sau chiar şi a unei forme insidioase de despersonalizare, ca simptom al unei boli psihice mai grave. Dar atunci, despre ce naiba era vorba ??

(va urma)

Advertisements

Comments are closed.