17 – A doua cumpana

Ca să ajung de la Gura Padinii la Râmnicu Vâlcea trebuia să urmez traseul: Gura Padinii-Corabia-Caracal-Piatra Olt-Râmnicu Vâlcea (circa 150 km în linie dreaptă şi 200 pe şosea sau pe calea ferată). Ca să fiu sigur că nu pierd trenul din Corabia spre Piatra-Olt, trebuia să plec din Gura Padinii cu ultimul autobuz din seara zilei precedente, iar după o aşteptare de câteva ore în Corabia să iau personalul de 2,57, cu sosire la Caracal la 3,56, iar de acolo să plec la 5,57 spre Piatra Olt şi apoi spre Râmnicu Vâlcea ; o altă variantă era să plec din Gura Padinii cu autobuzul de 4 dimineaţa, care ajungea la Corabia la 4,30, iar pe urmă aş fi avut un tren la 4,53 direct spre Piatra Olt, unde aş fi ajuns la 6,41, iar de acolo la 7,04 aveam alt tren personal spre Vâlcea, cu sosire la 9,14. Deşi avea dezavantajul că nu puteam fi sigur dacă autobuzul de 4 dimineaţa ar fi venit la timp, astfel încât să prind trenul de 4,53 din Corabia, cu toate astea am ales a doua variantă de transport pentru că era mai puţin “zgomotoasă” şi diminua riscul ca băieţii filatori să-mi ia urma şi să-l dibuiască astfel şi pe Vlasie, cu care urma să mă-ntâlnesc la Râmnicu Vâlcea, la ora 11. (Toate aceste date mi le-am rememorat din Mersul Trenurilor 1979-1980, pe care l-am găsit pe Net).

Nici măcar alor mei nu le-am spus că urmează să plec (decât în ultimă instanţă, când m-am dus la culcare, spre miezul nopţii, iar atunci le-am zis că merg la Bucureşti, nu la Vâlcea), pentru ca să nu se ducă vorba, cumva, prin sat, iar eventualii ciripitori s-o comunice mai departe “legăturilor” lor de la Secu. Mămica a vrut să-mi pregătească ad-hoc un pacheţel de mâncare, însă n-am lăsat-o, asigurând-o că o să mănânc la prietenii mei de la Bucureşti. L-am rugat pe Tăticu să-mi dea nişte bani de drum (iar el, la rându-i, i-a cerut de la Marele, care era pensionar) şi le-am spus că mă voi întoarce până a doua zi seara, aşa că să stea liniştiţi (însă ei numai liniştiţi nu erau, se fleşcăiseră cu toţii). Am plecat de acasă la 3,50, iar în staţia de autobuz plină de nevetişti spre Fabrica de Zahăr şi Fabrica de Melană de la Corabia am stat în umbră, fără a intra în vorbă cu nimeni, până a sosit autobuzul şi m-am urcat în  el pe uşa din spate, într-o mare înghesuială şi-n întuneric deplin. Ajuns în gara Corabia, am dat fuga la casa de bilete şi am cerut cu voce discretă un bilet simplu către Râmnicu Vâlcea, ferindu-mă de privirile somnoroase ale casierei (care de altfel nici nu mă cunoştea). După care m-am grăbit să urc într-un compartiment neluminat, unde m-am ciuciulit într-un colţ trăgându-mi gluga de la fâş pe cap şi cu mâinile adânc vârâte în buzunare (n-aveam la mine niciun fel de bagaj, tocmai spre a mă mişca nestingherit).

Gândind că n-ar fi fost totuşi exclus ca cineva să mă fi urmărit ori să mă preia în filaj la Caracal – unde trenul nostru a ajuns la 5,50 -, am preparat  o stratagemă spre a-l deruta pe vulpoi. Profitând de staţionarea timp de 7 minute a trenului Corabia – Piatra Olt  în  gara Caracal, am coborât primul din tren şi m-am grăbit spre casa de bilete, unde am întrebat-o pe casieriţă cu voce tare când este următorul tren spre Bucureşti (uitându-mă în acelaşi timp spre uşă şi spre peron, ca să văd dacă nu mă urmăreşte cineva), apoi, fără s-aştept răspunsul femeii, am ieşit şi m-am urcat tacticos – vorba vine – în trenul Caracal-Roşiori staţionat pe prima linie şi care pleca mai târziu (trenul nostru spre Piatra-Olt-Slatina era staţionat la linia a doua şi pleca peste 5 minute), am intrat într-un  compartiment gol şi-am scos capul pe fereastră, făcând chipurile cu mâna cuiva de pe peron, dar cu ochii la ceas şi cu inima bătându-mi puternic în piept, apoi, cu 30 de secunde înainte ca trenul nostru să plece, m-am retras aparent calm de la fereastră, însă după ce-am ieşit din raza vizuală a celui ce m-ar fi observat de pe peron, am ţâşnit din trenul Caracal-Roşiori, pe partea cealaltă, şi m-am urcat din nou în trenul Corabia – Piatra Olt, chiar în momentul în care acesta a pornit-o la drum. Aici m-am furişat iute în toaleta de lângă scară şi am stat acolo până când trenul s-a îndepărtat binişor de Caracal. Că această stratagemă a dat sau nu roade, sau dacă mă va fi filat sau nu careva, habar n-am ; era, oricum, singurul mod prin care, în împrejurările date, puteam să minimizez riscul de a se afla că merg de fapt la Râmnicu Vâlcea, nu la Bucureşti.

După ce am schimbat trenul în Piatra Olt la 7,04, furişându-mă în ultimul vagon ca o umbră, am ajuns apoi la Râmnicu Vâlcea la ora 9,15 şi i-am dat un telefon din gară fostului meu coleg de facultate şi bun prieten, Nicu Olteanu, care pe vremea aia era consilier juridic la o întreprindere oarecare (după „Revoluţie” a ajuns la un moment dat secretar al Consiliului Judeţean Vâlcea, actualmente fiind avocat). Găsindu-l pe Nicu la servici, i-am comunicat că sunt în Vâlcea şi că aş vrea să ne vedem, dacă se poate. În zece minute m-am întâlnit cu Nicu şi i-am spus ce caut în Vâlcea, rugându-l să mă conducă la restaurantul de lângă Dealul Capela, unde trebuia să mă întâlnesc cu prietenul din Piteşti (bineînţeles că nu i-am spus cine e prietenul şi de ce mă întâlneam cu el). Am ajuns la localul cu pricina în jurul orei 10,30, iar aci Nicu a comandat mâncare şi băutură, în ciuda protestelor mele (care numai de mâncare şi de băutură nu-mi ardea, vezi bine). Nici n-am apucat bine să ne aşezăm la masă (prietenul comandase o friptură, cred, iar chelnerul tocmai ne adusese câte o votcă, pentru început), când l-am zărit în uşa localului pe Vlasie (pe care Nicu nu-l cunoştea), aşa că m-am scuzat şi am ieşit, spunându-i prietenului vâlcean că lipsesc o juma de oră. După ce m-am îmbrățișat cu Vlasie, de parcă nu ne mai văzusem de ani de zile, Călin mi-a zis să mergem să vorbim sus în pădurea de pe colină, ca să nu ne audă şi să nu ne vadă nimeni. Ajunşi într-o poieniţă (un loc asemănător imaginii din header), Vlasie a început să-şi deşarte sacul de ştiri, iar eu îl ascultam palid şi cu sufletul la gură.

Primul lucru pe care mi l-a spus Vlasie a fost că din păcate n-a trimis Apelul dincolo, aşa cum ne înţelesesem (:shock:). După ce a realizat c-am fost arestat, întrucât nu-l telefonasem până pe data de 10 octombrie 1980 (aşa cum convenisem miercuri, 8 octombrie, când ne văzusem ultima data în casa lui, din Piteşti), Vlasie s-a speriat foarte tare şi a ars “Apelul către Europa”, deci exemplarul original, cu semnăturile celor 4, precum şi copiile scrisorilor pe care i le încredinţasem, ca să fie sigur că nu vom păţi nimic, în lipsa corpului delict, cum ar veni. După aia a plecat urgent la Bucureşti, unde luni, 13 octombrie 1980, s-a întâlnit cu colegii de la Cenaclul de Luni, cărora le-a spus vestea mai mult or mai puţin şoptit, iar când lunediştii au vrut să se revolte in corpore şi să se solidarizeze cu mine ad-hoc, au fost calmaţi in extremis de dl Nicolae Manolescu, coordonatorul Cenaclului, care le-a spus că mai întâi va merge el la George Macovescu, preşedintele de atunci al Uniunii Scriitorilor şi binecunoscut politruc, fost ministru de externe ceauşist, ca să afle ce s-a întâmplat cu mine şi, dacă se confirma ştirea că într-adevăr am fost arestat sau reţinut, îi va cere lui Macovescu să intervină pentru eliberarea mea. Şi într-adevăr – a continuat Vlasie -, N.Manolescu a fost la  G.Macovescu şi i-a spus că dacă nu va interveni pentru eliberarea mea imediată, dânsul nu va mai garanta pentru “reactorul atomic” de la Cenaclul de luni. “V-am avertizat de foarte multă vreme – i-a zis criticul N.Manolescu politrucului G. Macovescu – că aici se va ajunge, dacă nu se acordă libertate mai mare tinerilor şi intelectualilor : în pragul unei iminente revolte“.

În timp ce-l ascultam pe Vlasie, mi-am dat seama că se întâmplă ceva cu mine. Buzele începuseră să-mi tremure uşor, apoi să-mi amorţească şi abia am putut să şoptesc că nu mă simt prea bine, galben ca ceara, probabil. “Eşti obosit şi surescitat”, mi-a zis Vlasie. “Acum linişteşte-te, căci totul o să fie în regulă”. “Da, mey, – i-am replicat, abia vorbind, căci gâtlejul parcă mi se înţepenise, iar gura mi se uscase – dar s-a ales praful de proiectul nostru. Şi chiar crezi că eu n-o să păţesc nimic ?  Hai să fim serioşi, ăştia mă vor urmări toată viaţa”. Simţindu-mă din ce în ce mai rău, dar fără să i-o spun lui Vlasie, am convenit să ne despărţim, urmând să ne întâlnim la Cenaclul de luni peste două săptămâni, în caz că totul va decurge normal. “Şi chiar mi-ai ars toate scrisorile, bătrâne ? Eşti sigur că nu le-ai ascuns pe undeva, măcar pe ele?” l-am întrebat în timp ce coboram. “Da, mă, bătrâne, le-am ars, asta e, îmi pare rău. Dar nu-i nimic, originalele se găsesc la destinatari, aşa că odată-odată vor apărea ele”, m-a consolat amicul. N-aşa ?

Ne-am despărţit în faţa restaurantului unde mă aştepta Nicu. “Gata?” m-a întrebat prietenul vâlcean, apoi m-a invitat să-mi beau votca (din care apucasem să beau cam jumătate, înainte de a veni Vlasie) şi să-mi consum friptura, care se răcise deja. Însă deodată, în vreme ce  încercam să îmbuc ceva, mi s-a făcut un rău teribil şi m-am ridicat precipitat de la masă, în timp ce Nicu se uita la mine vădit siderat, întrebându-mă ce s-a întâmplat. Am ieşit din restaurant căutând disperat o gură de aer proaspăt, însă îmi era din ce în ce mai rău şi aveam senzaţia că voi avea un atac de cord iminent. “Nicule, fratele meu, cheamă te rog salvarea, căci mi-e foarte rău”, i-am zis lui Nicu şi m-am îndreptat împleticindu-mă spre o bancă aflată în apropierea localului, în spaţiul verde de sub un bloc de locuinţe. “Viorele, ce se întâmplă cu tine, omule?” mă întreba Nicu disperat. “Nu ştiu ce se întâmplă. Te rog cheamă salvarea, dar repede!”, i-am şoptit plin de sudori reci şi m-am întins moale pe banca de lemn, simţind că-mi pierd cunoştinţa, cu inima bătându-mi nebuneşte în gât şi cu o anxietate infernală în piept. Ca prin vis, l-am auzit pe Nicu vorbind cu cineva de la balconul blocului sub care ne aflam, cerându-i să cheme salvarea de urgenţă, căci prietenului său i s-a făcut rău, după care mi-a şters sudoarea ce-mi inundase fruntea şi a încercat să mă liniştească, spunându-mi că salvarea va veni în curând. Apoi cred (nu sunt sigur, însă) că mi-am pierdut cunoştinţa (era a doua oară când mi se întâmpla asta în viaţa mea, dacă s-a întâmplat), căci practic nici n-am ştiut când am ajuns la spitalul judeţean. Am coborât din salvare sprijinit de Nicu, deşi brancardierii au insistat să rămân întins pe targă, apoi am intrat în camera de gardă, plin de o teribilă anxietate încă, dar parcă mai liniştit un pic. A intrat un doctor care a întrebat ce s-a întâmplat, iar în timp ce Nicu îi relata păţania mea, el m-a ascultat cu stetescopul, apoi a pus să mi se facă o electrocardiogramă, însă înainte de a avea rezultatul acesteia mi-a zis să stau calm, căci probabil n-am nimica.  “Au mai existat astfel de probleme în trecut?” m-a întrebat doctorul. “Nu, niciodată”, i-am zis, simţind că încep să mă liniştesc, deşi eram încă foarte slăbit. Nicu a intervenit şi i-a spus doctorului că mă cunoaşte de ani buni, întrucât am fost colegi de facultate şi de cămin studențesc şi ştie că sunt un om foarte raţional, foarte relaxat, dar şi sănătos, chiar puternic, adăugând că pentru el întâmplarea a fost uluitoare şi l-a speriat de-a binelea.  “A fost ceva care l-a emoţionat în mod extrem sau a primit vreo ştire neplăcută, cumva?” l-a întrebat  doctorul pe Nicu, în timp ce asistentele îmi scoteau cureluşele de la cardiograf. Nicu s-a uitat la mine, iar eu am dat din cap că da. “Mi-am închipuit eu”, a zâmbit doctorul, după care mi-a dat să înghit o pastilă despre care atunci auzeam prima oară: “Propranolol“, prescriindu-mi să iau şi în zilele următoare câte una sau două pe zi. “Atât?” a întrebat Nicu. “Da, atât”. “Să ia legătura şi cu doctorii de la Corabia?” a mai întrebat Nicu. “Nu cred că va mai fie nevoie” mi-a zâmbint doctorul, după care mi-a întins mâna: “Bună ziua şi mergi liniştit la Corabia, căci nu e nimic grav”.

După ce am ieşit din spital – în jurul orei 13,oo, cred -, l-am rugat pe Nicu să mă conducă la gară, căci aş vrea să plec spre Corabia cu personalul de 15,20, dacă doctorul zice că totul este în regulă. “Dacă doctorul a zis că totul e bine, înseamnă că aşa este. E vorba de cel mai bun doctor cordiolog din judeţ”, m-a asigurat Nicu şi mi-a spus şi numele doctorului, pe care din păcate nu mi-l mai amintesc. “Pe bune?” l-am întrebat, simţind că prind şi mai mult curaj. “Serios vorbesc. Vin la el şi pacienţi străini, chiar din Vest. E o somitate”. “Şi vrei să spui că eu avusei norocul să dau chiar peste această somitate azi?” am zâmbit pentru prima dată după cumpăna prin care trecusem. “Ca să vezi!” a zâmbit şi Nicu, dând de fapt a râde şi a mă tachina în modul său hâtru, aşa cum eram noi obişnuiţi de când ne ştiam. “Nu vrei mai bine să-l chemăm şi pe Sorin şi să ne scoatem pârleala pentru necazurile de azi?” m-a întrebat Nicu, mai în glumă, mai în serios. “Nu, o lăsăm pe altădată”, i-am răspuns, simţindu-mă totuşi foarte obosit, în ciuda faptului că îmi pierise enorma anxietate din piept. Sorin (Dumitru Cismaru) era un alt prieten bun din Râmnicu Vălcea, poet şi el, de altfel, în acel moment procuror la procuratura locală. Dacă ar fi auzit că sunt în Vâlcea şi mai ales dacă ar fi aflat de păţania mea, sunt sigur că Sorin nu m-ar mai fi lăsat să plec la Corabia, până nu s-ar fi asigurat că sunt în deplină siguranţă. Dar asta ar fi însemnat, de asemenea, să ne petrecem noaptea într-un mod nu tocmai potrivit cu sănătatea mea momentană, n-aşa ?

Nicu a stat cu mine în gară până a plecat trenul, asigurându-se că sunt în regulă şi că pot călători fără probleme spre Corabia. Am conversat relaxaţi pe o bancă de pe peron, aşa cum făceam noi în vremurile bune, despre una-alta. La un moment dat Nicu a vrut să ştie ce sau cine naiba m-a speriat atât de cumplit, însă i-am făcut semn a lehamite, ba chiar am simţit că mă apucă anxietatea din nou, aşa că prietenul meu a lăsat-o baltă. În fine, sosind ora plecării trenului, ne-am îmbrăţişat şi ne-am despărţit călduros, Nicu insistând să-i dau telefon a doua zi şi să-i spun că sunt bine. Pe drumul spre Piatra Olt, timp de circa două ore, am încercat să dorm, însă mi-a fost imposibil, deşi eram efectiv leşinat de-o oboseală nesănătoasă, însă din fericire eram destul de relaxat. Mă gândeam că totul s-a terminat în legătură cu proiectul nostru de a rupe gura târgului Europa, n-aşa? şi de a informa lumeea cum stă treaba în SSMD, dar asta e situaţia, bre. Nu, nu eram supărat pe Vlasie, gândind c-a făcut şi el ce-a putut, n-aşa ? Habar n-aveam cum mă voi descurca în continuare cu securiştii şi cu activiştii clasei muncitoare, care în niciun caz nu se vor uita la mine ca la o mare splendoare, păi cum drea. Însă aveam încredere în N.Manolescu şi-n forţa pe care o reprezenta pumnul strâns al colegilor  de la Cenaclul de luni, care îmi arătaseră că nu m-au abandonat şi care la o adică vor sări să mă apere din nou, n-aşa ?

(va urma)

Advertisements

Comments are closed.