16 – În așteptarea “bombei”

Perioada următoare, după ce securiştii au părut să-mi fi digerat explicaţiile în legătură cu motivaţia şi ţinta Apelului şi până spre sfârşitul lunii octombrie 1980, a însemnat o aşteptare  chinuitoare a veştii – desigur, radiofonice, prin “Europa liberă” – că “bomba” pe care i-o încredinţasem lui Vlasie a ajuns la destinaţie (Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa, de la Madrid, 1980) şi a “explodat”  peste elita politică europeană a vremii… 😯 Probabilitatea ecoului hyperdur pe care l-ar fi produs vectorul nostru protestatar, dacă şi-ar fi atins ţinta, nu e doar o glumiţă retorică, desigur. Chiar şi acum, la 20 de ani de la căderea comunismului, când istoricii au inventariat deja aproape toate mişcările, manifestele ori gesturile protestatare dinlăuntrul Lagărului Socialist (şi când multora dintre cei ce-au fiinţat atunci  în Lagăr le-a trecut aproape total frica şi deci nu mai dispun de sensibilitatea cu care percepeau atunci orice “fluierătură” în biserica totalitară, cum ar veni, ca să nu mai vorbim de tânara generaţie, care nici  măcar nu poate să realizeze, şi oricât ne-am strădui noi să i-o descriem în detaliu, atmosfera Iepocii), chiar şi azi orice om onest poate să-şi imagineze ce ecou ar fi avut atunci Apelul către Europa, în raport nu doar cu orizontul de aşteptare autohton, dar şi cu cel din întreg continentul moleșit de ideologia destinderii promovată de importanţi politicieni din Vest, pe care i-am descoperit post factum ca fiind de fapt discret sponsorizaţi, spionaţi or  infiltraţi, dacă nu chiar manipulaţi din Est. Trăiam astfel, de ce să n-o spun, coşmarul că imediat după ce “Europa Liberă” ar aduce la cunoştinţa opiniei publice “Apelul către Europa“, în orele următoare aş fi fost săltat dintre ai mei, aruncat în lanţuri şi apoi condamnat la ani grei de puşcărie, din care n-aş mai fi scăpat pe vecie… oops  Timp de 3-4 zile nici n-am mai ieşit din casă, lipit de vechiul nostru aparat de radio şi abia schimbând câteva cuvinte cu ai mei. Slăbisem şi mă ascuţisem “ca lupta de clasă”, vorba lui Tăticu, aşa că Mămica se ţinea după mine cu bunătăţile care ştiau că-mi plac în mod deosebit, doar-doar mi-o reveni pofta de mâncare : pesce (morun, cegă, crap, somn, proaspăt, sărat sau uscat) gătit în toate felurile : ciorbă, friptură, saramură, udate cu zaibăr de-al nostru, oltenesc, însă toate astea nu mai aveau gustul de altădată şi parcă mâncam hârtie şi beam apă chioară, c-un tremur incontinent în oase şi cu-o tensiune dureroasă în piept.

După câtva timp, m-am prezentat mai mult într-o doară la serviciul de la Izbiceni, unde colegii m-au întâmpinat ca pe un strigoi (un prieten mi-a spus mai târziu că nu se aşteptau să mă mai vadă vreodată). După ce am schimbat câteva cuvinte cu unii dintre ei, c-un aer abătut, ce contrasta cu felul meu obişnuit de a fi, am urcat în dormitorul din camera oficială, unde părea să nu se fi schimbat nimic şi am încercat să mă adun pe chestiuţele de serviciu curente, absolut anodine, de altfel. Zadarnic însă. Gândul îmi zbura spre ce va fi să fie după ce bomba va exploda la Madrid, iar securiştii se vor afla în faţa faptului împlinit. Dându-mi seama că n-aveam nicio şansă să mă liniştesc şi nici să stabilesc vreun contact cu prietenii din Bucureşti, toată lumea fiind cu ochii pe mine, a doua zi l-am informat pe şeful contabil al CAP-ului – un tip meschin, lipsit de orice urmă de intelectualitate or de minimală generozitate, cu care nu vorbeam decât atunci când eram absolut obligat s-o fac – că o să-mi iau concediu în continuare, întrucât nu prea mă simt bine. “Păi, mai ai dreptul la concediu pe anu’ ăsta ? Nu l-ai păpat ?” mi-a strigat nea kaisă din urmă, însă evident că nu l-am mai băgat în seamă. Am luat o maşină de ocazie şi-am plecat la Corabia, iar de acolo la Gura Padinii, unde ai mei m-au înconjurat cu cea mai mare căldură, fără să mă sâcâie cu întrebări de niciun fel, ci din contra, ajutându-mă să depăşesc cât mai uşor momentele grele prin care vedeau bine că trec. Mă nebunea nu atât emoţia legată de ceea ce va urma, cât incertitudinea, faptul că nu aveam nici cea mai mică idee despre ce se întâmplase cu Vlasie şi cu ceilalţi prieteni de la Bucureşti şi nici nu întrevedeam cum anume aş fi putut intra în contact cu ei. Sigur că aveam numărul de telefon al lui C.Vlasie şi puteam să-l sun oricând, chiar şi de la telefonul CAP-ului, însă asta însemna să-l deconspir imediat pe omul ăla. Chiar dacă n-aveam decât o foarte vagă idee, pe atunci, despre amploarea interceptărilor făcute de Securitate (în comparaţie cu ceea ce aveam să aflăm după “revoluţie”), totuşi nu eram atât de naiv încât să nu-mi imaginez că telefoanele şi scrisorile îmi sunt strict supravegheate şi că nu puteam să întreprind practic nimic fără ca băieţii să nu afle imediat. Cu toate astea, m-am gândit cu disperare la o soluţie spre a intra în contact cu Vlasie – depozitarul Apelului semnat, după cum sper că n-aţi uitat – şi a stabili o întâlnire de taină, têteà-tête, cu el. Şi am găsit-o (credeam io).

Întrucât era imposibil să folosesc telefonul CAP-ului Izbiceni spre a vorbi cu cineva în secret, m-am deplasat la Poşta Corabia, asigurându-mă pe cât am putut că nu sunt filat de nimeni (şi scontând în mod naiv, desigur, pe eventualitatea că poştaşii de acolo – cu toţii vechi, statornici şi probabil obligatoriu colaboratori ai băieţilor, normal – nu primiseră deja ordine stricte de supraveghere telefonico-poştală a mea) şi cerând operatoarei (care teoretic n-avea de unde să ştie cine sunt, n-aşa?) să-mi facă legătura cu numărul de telefon din Piteşti al lui Ilie Fintoiu, fost coleg de facultate şi foarte bun prieten, care a răspuns după circa 10 minute. Pe scurt, l-am rugat pe Ilie să-l caute pe prietenul nostru din timpul facultăţii, ştii tu, mă, la cine mă refer, i-am zis, la poetul care din când în când mai venea pe la noi prin cameră şi cu care mai jucam câte un wihst sau o canastă. “La Călin te referi ? Şi ce să-i spun?” “Spune-i că trebuie să ne întâlnim neapărat – fără însă alte comentarii sau întrebări -, însă nu la Piteşti, ci la Râmnicu Vâlcea, într-o zi şi într-un loc pe care îl va stabili el şi pe care tu o să mi le comunci poimâine, când te voi suna eu din nou pentru confirmare, da ?” “Bine, bătrâne, am înţeles!” mi-a zis cumintele meu prieten. “Merci, pa!” l-am salutat emoţionat şi am închis. Când m-am dus la telefonistă ca să-ntreb cât mă costă convorbirea, am privit-o atent pe subt sprâncene, însă tipa nu mi-a făcut aerul uneia care mă spiona sau care ştie că sunt spionat de careva. Am ieşit din clădirea Poştei, încercând apoi să-mi dau seama, până când am ajuns acasă, dacă sunt filat sau ba, însă n-am remarcat nimic deosebit, aşa că m-am mai liniştit. A doua zi (nu-mi mai amintesc data, însă era după 2o octombrie 1980, în orice caz) m-am dus la serviciu la Izbiceni şi am rămas peste noapte în chilioara din pod, iar în după amiaza următoare am mers iarăşi la Poşta Corabia şi l-am telefonat pe Ilie, care mi-a spus scurt: “Bătrâne, poimâine, la ora 11, la  un restaurant din zona Judecătoriei, de lângă Dealul Capela. Te descurci tu! Pa!”. După care Ilie a închis, iar eu am repetat ritualul cu observarea telefonistei, fără însă a sesiza ceva deosebit în atitudinea acesteia. Apoi am plecat cu autobuzul la Gura Padinii şi m-am pregătit pentru întâlnirea de la Râmnicu Vâlcea.

(va urma)

++++++++++++++++++++++++++++++++++

Note și documente :

Advertisements

Comments are closed.