15 – Poezie sau destin

După ce am terminat de scris declaraţia pe care aţi putut-o citi în episodul precedent, Pîrvulescu – despre care, fiind îmbrăcat civil şi vâzând că ceilalţi securişti îl tratează ca pe un mare şef, eu am crezut atunci că e cel puţin colonel, deşi  nu era decât căpitan, aşa cum aveam să aflu în august 1981 – m-a lăsat să ies la o ţigară, evident că însoţit de maiorul Păun ca planton, în timp ce el s-a retras probabil să ia o gustare la popota băieţilor, iar când ne-am reîntâlnit în biroul colonelului Raţiu, ce părea a lipsi din unitate în acea zi, Pîrvulescu m-a pus să scriu un supliment de declaraţie, în care să spun tot ce cred io de cuviinţă, în aşa fel încât să-i conving că merit iertarea lor magnanimă şi să mă angajez, totodată, că nu voi mai face niciodată aşa prostii.  După ce am meditat câteva minute la alura declaraţiei pe care o voi da, timp în care cei doi anchetatori şuşoteau între ei, m-am apucat şi-am scris (ajutat fiind şi de scurte intervenţii ale băieţilor, care mi-au cerut să le declam cu voce tare ceea ce scriam) textul pe care îl puteţi parcurge în facsimilul de mai jos (1).

Finalizând noua declaraţie şi după ce Pîrvulescu a parcurs încă o dată ce-am scris, c-un aer cam sarcastic, de altfel, mi-a zis:  “He-he! Tu o faci ca fraierul pe eroul, Viorele, în timp ce amicii tăi de la Bucureşti, ale Suciu şi Brâncoveanu, au cam dat tot din guşă…” “Poftim??” l-am întrebat sincer consternat. “N-am înţeles ce-aţi vrut să spuneţi!” Mai bine ia şi scrie!” mi-a zis Pîrvulescu, prefăcându-se că n-a auzit ce-l întrebasem şi întinzându-mi o nouă coală de hârtie, ridicându-se totodată de pe scaun şi venind în spatele meu. “Ce să scriu?” l-am întrebat (în timp ce rotiţele “calculatorului” Ave se învârteau nebunite de grijă, încercâd să ghicească ce-a vrut să zică tipul cu “amicii de la Bucureşti“… 😯 )  “În loc de titlu, scrie : ANGAJAMENT”, mi-a poruncit zmecherosul securist, c-un aer mai mult mucalit decât ameninţător, iar după ce-am scris asta, a continuat să-mi dicteze: “Subsemnatul Abălaru Viorel, de 31 de ani, cu domiciliul stabil în comuna Orlea, sat Gura Padinii, judeţul Olt, posesor al BI seria AE nr.____, prin prezentul angajament mă oblig să nu întreprind nici o acţiune care să aducă atingere legilor în vigoare şi totodată să aduc la cunoştinţa organelor de stat orice acte sau fapte de care am luat cunoştinţă şi care încalcă prevederile legale. Acesta e angajamentul pe care îl dau şi îl semnez.  14.10.1980″. “Atât?”, am întrebat. Fără să-mi răspundă, Pîrvulescu mi-a luat hârtia din faţă şi s-a întors de partea cealaltă a mesei. “Acum aşteaptă afară”, mi-a zis, iar Păun m-a condus în holul larg de la etajul I, spunându-mi să aştept acolo. “Pot să fumez?” l-am întrebat. “Păi, vezi tu vreo scrumieră pe-aci?” mi-a ricanat maiorul, cam nervos, după care a urcat din nou la etaj.

Aşteptând ca ăia să mă cheme din nou, m-am canonit să-nţeleg, molfăind febril un capăt de ţigare în gură, ce-a vrut să zică securistul cu “amicii care au dat tot din guşă“. Să fi defectat deja vitejii mei comilitoni ori să mă fi trădat vreunul dintre martorii semnării apelului, în timp ce eu îmi riscam viaţa şi libertatea ca fraierul, cu vba securistului?? 👿  Pe moment, ca să mă liniştesc cât de cât, am conchis că Pîrvulescu aruncăse şi el o vorbuliţă aşa, la oha, ca să verifice reacţia mea şi să-mi mai moaie cerbicia. În acelaşi timp însă, nu-mi făceam iluzia că băieţii (sau cel puţin băieţii de la Secu Bucureşti) nu ştiau chiar nimic-nimic, adicătelea că nu avuseseră absolut nicio ştire despre acţiunea noastră de până la acel moment. De altfel, eu anticipasem de la bun început acest lucru şi tocmai de aia încercasem să contracarez această eventualitate (mai precis, probabilitatea ca ei să mă fi urmărit în cea mai mare parte din perigrinările mele prin Bucureşti ori cel puţin să fi obţinut, ulterior semnării Apelului, în seara de 7 octombrie 1980, informaţii destul de detaliate asupra traseului meu, înainte de a mă acroşa apoi la Slatina) prin împopistrarea declaraţiilor pe care le-am dat anchetatorilor cu unele informaţii reale (despre locurile prin care am umblat şi despre persoanele cu care m-am întâlnit), în aşa fel ca băieţii să nu mă poată surprinde la un moment dat cu vreo întrebare încuietoare, de genul: “Dar acolo ce ai căutat, mă?” sau :”Dar cu cutare de ce te-ai întâlnit, mă?” etc. şi să deducă imediat că toată povestea pe care le-o înşirasem eu până atunci era pură vrăjeală. Singurele persoane despre care mă ferisem ca dracu de tămâie să le pomenesc securiştilor fuseseră Angela Marinescu, Sergiu Filip şi, mai ales, Călin Vlasie, fiindcă aceşti comilitoni mi se păreau a fi, în acel moment, cei mai vulnerabili : Angela Marinescu şi Sergiu Filip pentru că nu erau decât nişte poeţi sensibiloşi şi nevricoşi, impredictibili şi ultraexpuşi şantajului, prin aceea că puteau fi ameninţaţi chiar cu legitimaţiile lor “cu banderolă roşie”, de la Nr.9  (putând fi deci internaţi oricând la psihiatrie, cu voia sau fără de voia lor, dacă ar fi continuat s-o facă pe nebunii şi să nu colaboreze cu organilii, gândeam eu atunci, fără să-mi treacă prin cap că lucrul ista se şi întâmplase, din nenorocire, vai…oops), iar Călin Vlasie, prin faptul că el era omul cheie, de acuma, el fiind depozitarul de taină al Apelului original, cu semnăturile celor 4, şi cel care urma, de altfel, să lanseze bomba noastră noosferică spre Madridul Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa, aşa cum ne înţelesem cu limbă de moarte, miercuri 8 octombrie 1980. Spre deosebire de aceşti amici, Suciu şi cu Brâncoveanu (ca să mă refer numai la ei, fiindcă pe Romoşan şi pe Arsenie nici nu-i puneam la socoteală, în înghesuiala teribilă în care mă aflam atunci) mi se păreau mult mai puţin vulnerabili : Suciu, fiindcă îmi procurase impresia unui tip de caracter şi de cuvânt, a unui ins cerbice, pe care nu-l poţi muia cu una, cu două, iar Brâncoveanu fiindcă nu semnase Apelul şi pentru că n-avea niciun interes să nu-şi respecte  ultimul cuvânt pe care mi-l dăduse: “Bătrâne, eu n-am văzut şi n-am auzit nimic!“, ca ultissimă parolă între noi doi, în momentul în care ne despărţisem (2).

Cam după vreo jumătate de oră – să fi fost ora 15 -, securiştii au coborât, iar Păun mi-a zis: “Hai!” “Unde mergem?” am întrebat. “Păi, nu vrei să mergi acasă?” a râs Pîrvulescu. “Acasă, unde?” am insistat, în timp ce coboram scările. “La tine acasă, mă, la Gura Padinii”, a ricanat Păun, pufnindu-l râsul și pe el.

Deci scăpasem… ?? 😯 Înghiţiseră tovii povestuţa mea…?? Departe de a mă face felixit, această constatare m-a emoţionat teribil, gândindu-mă la şocul şi la mânia totală a băieţilor, din momentul în care vor afla că i-am minţit, iar bomba “Apelului către Europa” va exploda ca un anger nuclear, la Madrid,  preste elita politică a continentului… :oops:. Emoţia şi de fapt tristeţea sfâşietoare emergeu din sentimentul c-aş fi putut totuşi scăpa, iacătă, dacă Apelul n-ar fi fost deja lansat prin Vlasie (cum eram eu convins, în acel moment), dar, culmea, veneau şi din gândul că urma să dau iar ochii cu ai mei, inculcându-le încă o dată iluzia că iubitul lor copil a scăpat dintr-o mare cumpănă, când ea – marea cumpănă – abia de aici încolo începea 😦 Se ştie însă că atunci când durerea – fie ea fizică sau morală – e prea puternică, ori te face să leşini, ori te anesteziază, cumva, astfel că în curând m-am calmat cât de cât, io alinându-mă oarecum cu gândul că asta e situaţia şi că ce-o fi scris şi pentru noi, rămânând, evident, doar cu-o surescitare şi exaltare ce mă făceau să vibrez ca un cablu de înaltă tensiune şi să oftez non-stop ori să izbucnesc în râsete sau peroraţii cam isterice.

În circa o oră de mers am ajuns la Corabia, unde băieţii au făcut o scurtă oprire de protocol la sediul Securităţii locale (timp în care eu am fumat o ţigară lângă maşină, păzit de locotenentul Vişan), iar pe la 16,30 am plecat spre Gura Padinii, în aceeaşi formaţie (eu cu Păun aşezaţi pe scaunul din spate, iar Pârvulescu în dreapta şoferului), urmând să ajungem în circa o jumătate de oră. După ce-am trecut de Celei, satul lui Popa Şapcă şi-al străvechii cetăţi “Sucidava”, apoi şi de Orlea, comună de care aparţinea satul Gura Padinii, pe vremea aceea, pe cei circa 3 km de drum spre satul natal, în timp ce mergeam drept cu soarele în faţă (vorba vine, căci de fapt soarele era ascuns de nori), a început să ia o tulburătoare amploare un fenomen pe care îl observasem mai demult, dar care acum devenea deja copleşitor. Părea că cerul de un roşu multipolicolor, ca să zic aşa, deci incluzând absolut toate nuanţele imaginabile şi inimaginabile de roşu (de la grena-plumburiu şi până la oranj-auriu, cam ca în imaginea ce deschide topicul, care însă – mă grăbesc să precizez – e doar o imitaţie palidă a ceea ce-am văzut noi atunci, aloo), părea deci că bolta cerească a luat foc, efectiv, iar această vâlvătaie fantastică nu era statică, cum se întâmplă de obicei la amurgurile înroşite, ci într-o dinamică vertiginoasă, extinsă pe tot orizontul şi de fapt pe toată bolta cerească, cel puţin atât cât ne era nouă accesibilă din maşina în mersu-i rapid spre vest, şi lăsând în acelaşi timp impresia copleşitoare că acuş-acuş, dintr-o volbură oarecum centrală, din care părea că izvorește un snop de lumini mierii, urma să isbucnească iminent ceva, o entitate extramudană ori o planetă străină sau cam aşa-ceva… 😯 M-am aplecat spre Pîrvulescu şi i-am strigat cu voce tare, spre a acoperi zgomotul maşinii: “Ce părere aveţi, tov comandant ?? Ingerii deasupra noastră vor cânta un imn divin: poezie sau destin !” Atunci securistul s-a întors şi el către mine (către noi, cei doi de pe scaunul din spate, de fapt) şi mi-a zis, vădit impresionat la rându-i, ca şi ceilalţi tovarăşi ocazionali de drum : “Da, măi, Viorele, este într-adevăr impresionant” După care am amuţit din nou cu toţii, timp de încă două minute, până am intrat în Gura Padinii, şi când înmărmuritorul fenomen ceresc părea  să-şi fi consumat secvenţa maximă, transformându-se într-un cer roşu ireal, însă nu absolut extramundan, ca până atunci. “Dar ce spuneai cu chestia aia cu îngerii?” a vrut să ştie Pîrvulescu, afişând din nou zâmbetu-i obişnuit, sarcastico-zeflemitor. “Ingerii deasupra noastră vor cânta un imn divin: poezie sau destin !” e un vers de Bacovia, le-am explicat, zâmbind. “Zău?” s-a mirat Pîrvulescu, desigur cam dezumflat, fiindcă el se-aştepta probabil ca io să le dau cine ştie ce explicaţie mistică şi să le alimentez din nou, aşa fiind, rânjetele sarcastice. Dar n-a fost să fie, n-aşa ? 😉

În 5 minute am tras la poarta casei noastre, unde când m-au văzut ai mei au izbucnit cu toţii în lacrimi de bucurie, iar Marele aproape că nu i-a pupat mâna lui Pîrvulescu, atunci când acesta le-a spus la ai mei, în bătătura casei mici, că ei m-au iertat, de data asta, deşi pentru ceea ce făcusem riscam să primesc 15 ani de puşcărie, aloo… oops. Marele a vrut chiar să scoboare imediat în beci şi să vină cu o oală de vin la botu calului, să bea şi tovarăşii, n-aşa?, însă Pîrvulescu l-a oprit categoric, cu toate insistenţele alor mei, motivând că se află în timpul serviciului şi că n-are voie să bea, ca de altfel nici tovarăşul coleg, n-aşa ? Tot ceea ce-i roagă el, tov Pîrvulescu personal, pe ai mei, e ca părinții să aibă grijă de mine, să nu mă mai lase să umblu creanga prin fel şi fel de anturaje nesănătoase şi, mai ales, să facă bine să mă însoare grabnic, căci se ştie că energia neconsumată a flăcăilor se poate transforma în gărgăuni, care pot chiar şi să înebunească omul ori să-l mâne pe cărări greşite, iată. “Din păcate – l-a completat maiorul Păun -, văd că nici acum tatăl lui Viorel nu este acasă (într-adevăr, nici de data asta Tăticu, nevenit încă de la Vale, n-avusese “norocu” să dea ochii cu tovii ), căci am fi vrut să-i transmitem în primul rând dumnealui sfaturile noastre în privinţa lui Viorel, care nu e băiat rău, însă e brânză bună în burduf de câine, cum se spune”. La care Marele şi cu Mămica s-au grăbit să-i asigure pe tovii comandanţi că io sunt cel mai cuminte şi mai ascultător copil, de fapt, dar că cine ştie cine m-o fi zăpăcit momentan, confirmându-le în acelaşi timp tovarăşilor că aceasta e şi dorinţa lor cea mai fierbinte : să mă însor cât mai repede şi să facem nuntă mare, la care vor fi invitaţi – uăă, păi mai vbim? 🙄 – şi binefăcătorii tovi… oops.  Păi se putea altcumva, a ? 🙄

(va urma)

+++++++++++++++++++++++++++++

Note şi comentarii:

(1) Iată suplimentul de declaraţie din 14.10.1980, contrasemnat de mr. Păun şi cpt.Pîrvulescu (semnătura e în mod evident aceeași cu a maiorului Pîrvulescu din documentele privitoare la „cazul Ursu”):

(2) Documentele de la dosar îmi spun că, într-adevăr, vorbuliţa lui Pîrvulescu cum că amicii de la Bucureşti, Suciu şi cu Brâncoveanu, “ar fi dat tot din guşă”, era – la ora aia – un jmecheros bluf, întrucât aceşti amici nu-şi vor vărsa icrele la Secu decât mult mai târziu, în decembrie 1980, iar ceilalţi – Angela Marinescu, Sergiu Filip, Călin Vlasie, Petru Romoşan şi Dan Arsenie – nu vor fi fost deloc convocaţi spre a da declaraţii în dosarul “Cronicarul” (sau cel puţin n-am observat eu declaraţiile lor la dosar). Nu cred nici că Pîrvulescu, atunci când a ricanat că “ale Suciu şi Brâncoveanu au dat tot din guşă“, avea în vedere convorbirea telefonică interceptată de Securitatea Bucureşti (Serviciul 5, TO) la data de 13.10.1980 (vezi aici şi aici), convorbire  pe  care Suciu – denumit acolo “Cetăţeanul” – o avusese c-un bucureștean oarecare (şi-n care îi spunea  ăluia în gura mare, cum ar veni, că a semnat “o scrisoare în care erau înfăţişate o serie de nemulţumiri care i se întâmplă oricărui cetăţean“), fiindcă această convorbire avusese loc chiar în ziua precedentă, deci în timp ce Pîrvulescu se afla la Slatina şi n-ar fi putut lua cunoştinţă de acest doc ultrasecret prin telefon ori  prin fax, iar în plus, deşi doc-ul cu pricina era înregistrat la Serviciul  5 al DSS pe data de 13.10.1980, va fi ataşat la dosarul “Cronicarul” abia pe data de 18.10.1980, deci cu patru zile mai târziu decât episodul relatat de mine. Mai degrabă, e posibil şi de fapt foarte probabil ca Pîrvulescu să fi avut cunoştinţă deja de Nota informativă a sursei “din legătura serviciului 7” (vezi aici şi aici), înregistrată la Direcţia a VI-a la 9.10.1980 (deci înainte ca “tovarăşul de la Bucureşti” să fi plecat spre Slatina), document prin care “sursa” (recte Sergiu Filip, chiar unul dintre semnatarii Apelului… :shock:) îi informase deja pe băieţi, cu lux de amănunte, despre toate persoanele care semnaseră “Apelul către Europa” ori asistaseră la semnarea acestuia. Şi deci la data la care “calculatoru”-mi Ave se sforţa ieroic să-i vrăjească pe băieţi că nu mai ştie nimeni de Apel, în afară de “informatorul” Istrate, şi că n-a mai semnat nimeni Apelul, în afară de mine, fiindcă io nu vroiam – n’așa ? – decât să-i sperii pe băieţi cu exemplarul trimis zmechereşte la ei prin fraierul-turnător Istrate, ei bine, la data aceea Pîrvulescu ştia deja, de la adevăratul turnător Sergiu Filip, cum stau lucrurile în realitate, şi astfel tovul îşi permitea să se joace cu mine ca pisica cu şoricelul, privindu-mă mucalit cum mă tot fofilez printre nişte combinaţii de poesel imaginativ şi afurisit, poate, însă în fond naivo-aiurit, shiiit… 😳 Singura mea consolare, acuma, după ce-am aflat cum stăteau lucrurile în realitate, la momentul în care io doar pluteam gracios, călare pe fantasmele discursive închipuite de secundantu-mi Ave, e faptul că observaţia mea cum că ăia vroiau totuşi, în mod bizar, să mă facă scăpat, prefăcându-se că iau de bune însăilările mele ad-hoc, a fost riguros exactă.

Advertisements

Comments are closed.