14 – Intalnire de gradu capitan

Imediat ce ofiţerul de serviciu m-a anunţat tovilor securişti de la etaj, maiorul Păun a coborât val-vârtej şi m-a luat în fălci de cum m-a văzut : “De ce n-ai venit, mhă, ieri? Crezi că tu te joci cu noi, a ?”

– Nu m-am simţit bine. Iar ieri a fost 13…, i-am răspuns cu toată sinceritatea.

– Şi ce dacă a fost 13 ? a ricanat el. Te pomeneşti că eşti şi superstiţios ?

– Da, sunt, am zis.

Cu vădită nervozitate, Păun mi-a făcut semn să-l urmez. Am urcat la etajul 2, în biroul colonelului Raţiu, pe care de-acum  îl  cunoaşteţi, unde mă aştepta tovarăşul de la Bucureşti. Acesta  – un tip cu o faţă smeadă şi cu sprincene bine desenate, dacă  nu mă înşeală memoria – mi-a întins şi el mâna, aşa cum procedaseră Păun şi Raţiu la vremea lor, prezentându-se simplu (însă fără a se ridica de pe scaun) : “Pîrvulescu” (1). Deşi Păun va asista şi el la interogatoriu şi va interveni de câteva ori în discuţie, cu întrebări lămuritoare, cu explicaţii şi exclamaţii ori pur şi simplu cu râsete cam forţate, anchetatorul principal, ca reprezentant al Centralei Secu (mai precis al Direcției a VI-a, de cercetări penale), a fost – atunci – tovarăşu de la Bucureşti, normal.

– De ce nu te-ai prezentat ieri la Slatina ? m-a întrebat tovarăşu, în debutul interogatoriului.

– I-am spus deja colegului dvs: fiindcă nu m-am simţit prea bine şi pentru că a fost data de 13…, i-am zâmbit.

– Tovu e superstiţios, a ţinut Păun să intervină, sarcastic.

– Aşa, domne ? Ai o superstiţie legată de cifra 13 ? a vrut să ştie Pîrvulescu, însă cu aerul că puţin îi pasă de chestiuţă. Estimp răsfoia declarţiile mele de vineri şi îşi nota ceva pe un carneţel.

– Hai să stabilim nişte reguli, a continuat. Deci: 1) Să nu minţi ! Orice ai fi făcut, trebuie să ne spui adevărul, căci numai în felul acesta ne ajuţi pe noi să rezolvăm cazul fără alte complicaţii, iar noi, la rândul nostru, vom aprecia acest lucru cum se cuvine şi vom încerca să te ajutăm, pe cât se va mai putea. 2) Când îţi vei scrie declaraţia nu vei consemna acolo decât ceea ce-ţi voi dicta eu ; dacă ai ceva de obiectat, ridici două degete şi discutăm, iar apoi cădem de acord împreună asupra formulării. 3) Dacă vrei să fumezi, facem pauză de 5 minute şi fumezi în locul special amenajat, da ? Acum, la treabă!

Mi-a fluturat – de peste masă – o agendă cu coperţi albastre, în care am recunoscut jurnalul meu intim,  ce-mi fusese ridicat cu ocazia percheziţiei de la Izbiceni, şi mi-a citit cu voce tare următorul pasaj : “Marţi, 7 aug. ’79 (…) Am în ceea ce priveşte cartea mea – ah, acest cuvânt “fundamental”, cartea mea -, am deci în ceea ce priveşte publicarea – mai bine zis publicitarea cărţii mele -, un plan, va trebui doar să am voinţă să-l pun în aplicare… Haida, de !” (2)

Era clar ! Tipul credea că poate să spună triumfător evrika!, întrucât descoperise în jurnalul meu piesa care părea să le confirme faptul că motivaţia pe care le-o dădusem cu privire la naşterea şi scopul Apelului către Europa nu era deloc o vrăjeală, n-aşa ?, ci o chestie reală. Băieţii ar fi făcut şi pe dracul în patru, numai să poată raporta mai sus că defecţiunea apărută recent în Malaxorul de conştiinţe al SSMD şi pe care ei o botezaseră cazul „Cronicarul” nu era decât rodul unui accident banal, fruct al imaginaţiei unui poezel cam scrântit la minte, nebunit de singurătate şi ahtiat să publice şi el o cărţulie de scârţa-scârţa pe hârtie, acoloşa, să-l bage lumea-n zeamă şi pe el, iar nu – în niciun caz, n-așa? – scânteia aia care s-anunţe un pârjol ca-n Polonia, şi deci tovarăşii superiori pot să sforăie liniştiţi în continuare, în chiolhanurile şi-n ţinutele lor de vânători, căci mămăliga românească n-avea niciun gând să explodeze, păi cum dreaq, ci doar să facă tradiţionalul fâs, ca de când se ştie.

Or, în realitate, planul preconizat în pasajul pe care-l citise securistul se referea la altceva. La un moment dat, mă gândisem să-mi traduc cartea (ceea ce presupunea un efort colosal, întrucât nu stăpâneam nicio limbă străină atât de bine încât să redau riguros echipolent florilegiile de oţel din Poemul meu, pe care nici măcar azi nu văd pe nimeni în stare să-l traducă, aloo) şi s-o trimit în străinătate, deşi habar n-aveam nici cum, nici unde. Însă Ave a sesizat fulgerător avantajele tactice ce-i căzuseră pleaşcă din zelul detectivistic al isteţului securist (meditând în acelaşi timp la meandrele concrete ale destinului – cum ar fi zis tov Ivan Ilici, preste mode și timp -, ce făcuseră să nu mă prezint luni la Secu, iar în felul acesta tov-ul de la Bucureşti să aibă timp să-şi bage nasul prin toate hârtiile pe care mi le ridicaseră băieţii, inclusiv prin însemnarea de jurnal în care el a crezut că descoperă cheia de boltă a dilemei: minte poeselul nost, sau ba ?), aşa c-am şarjat imediat pe acest nesperat căluţ de bătaie, de care uitasem cu desăvârşire :

– Păi vedeţi, dom’ne ?? Acum credeţi că spun adevăru ?? 🙄

Şi totuşi, să nu fi citit securistul pagina anterioară a jurnalului ??, în care iată ce scriam : “Se schimbă ceva, sînt semne. // Semne peste tot, în cer, în pămînt, în apă, în suflete, în fiare şi deasupra fiarelor.// Fii atent prietene, măreşte-ţi spaima! Cu spaima grea se trece primejdia rea.// Toţi am trăit pînă acum, cum am putut. De acum nu vor mai putea trăi toţi. Unii vor pleca. Alţii vor rămîne. Alţii vor fi neutri.//Uită-te la copaci: devin din ce în ce mai groşi, mai moi. Îşi înfig rădăcinile în pămînt, parcă ar vrea să intre în pămînt.// Se schimbă ceva, văd semne, – îmi zise bătrînul. “Cine eşti tu?” l-am întrebat. Eu sînt un om foarte vechi.” (3)

Repet : să nu fi citit securistul pagina cu pricina ? 🙄 Ei bine, eu cred că era imposibil să n-o fi citit, întrucât era chiar pagina precedentă aceleia pe care în mod cert o citise  (jurnalul meu nu era zilnic, ci scris cu mari intermitenţe, practic după chef). Să nu fi avut Pîrvulescu răbdarea s-o descifreze, grafologic vorbind ? Păi, de vineri până marţi a tot avut timp.  Să fi crezut că e vorba de o oarecare poezea, cum de fapt cam şi era ? Da, dar tot ar fi trebuit să mă-ntrebe ce-am vrut să spun prin poezuţa aia, n-aşa ? Mai degrabă cred că securistul pur şi simplu n-a vrut să-și complice problema, preocupat fiind să deceleze doar acele informaţii care să le permită băieţilor să mă facă scăpat cel puţin temporar, dacă tot n-apucase să se declanşeze scandalul şi în condiţiile în care eu le procurasem impresia că la rându-mi vreau din tot sufletul să ies basma cât de cât curată din beleaua în care intrasem, căci doar nu eram un dement sinucigaş or vreo obrăznicătură cu ifose de disident importantissim, ci un tinerel simpăticel, un poezel cam speriat de bombe şi cam căcăţel pe el, ce-ar fi gata să-şi renege şi laptele supt de la mamiţică-sa, numai să fie scăpat mai repede, de către magnanimii băieţi, ca din puşcă, păi cum drea, n-așa? Adicătelea, de ce să-şi mai bată ei capul  cu tot felul de ipoteze abracadabrante, ca de-un paregzamplu dacă zăpăcitul de poezuţ chiar o fi fost, măcar o data-n vieţişoara lui, vorba ceea, anticomunistul lu peşte, sau dacă chiar i-a contactat pe alţi terchea-berchea şi chiar o fi vrut să întreprindă ceva cât de cât periculos or duşmănos pentru ideologia tovarăşilor mamii dracului lor de activişti, din moment ce scofala lu zăpăcilă ista oricum a dat chix, scandalul încă n-a apucat să izbunească, iar tembelul or dementul poieţel e fleaşcă  şi vrea să-şi scape pielicica, sireac de el? 🙄 Cam aşa socoteam io că gândea tovarăşu de la Bucureşti, din moment ce el se repezise să interpreteze însemnarea mea de jurnal fix aşa cum îi convenea, fără să exploreze şi alte posibile variante, care i-ar fi complicat inutil socotelile, n-aşa?

– Bine, mhă, atunci ia pixu şi scrie!, mi-a cerut Pîrvulescu.  Şi scrie doar ce-ţi dictez eu, ai înţeles ?

“Am înţeles!”, m-am repezit să-i confirm, după care am început să scriu, la dictarea tovului, declaraţia de … 13 pagini, pe care o puteţi citi şi dvs mai jos (4). Ori de câte ori urma să facem legenda obiectelor ce-mi fuseseră ridicate  la percheziţia de la Izbiceni sau / şi a intenţiilor mele cvasiinfracţionale principale, ca să zic aşa, ne opream şi discutam, punându-ne de acord asupra formulării în ansamblu, după care el începea din nou să-mi dicteze, cam cum i-ar dicta un judecător grefierului, numai că, spre deosebire de un simplu grefier, io aveam dreptul să-i cer să rectifice, dacă nu-mi convenea ceva, păi cum drea. Îl lăsam astfel pe ţanţoşul tov. de la Bucureşti să creadă că el conduce jocul şi că io sunt doar un poezel mai mult or mai puţi aiurit, însă-n realitate Ave îl dirija pe tov cu-o mână de oţel, păi unde ne trezeam noi acoloşa, a ? 😎

(va urma)

+++++++++++++++++++++++++

Note şi documente :

(1) N-am – nici acum – certitudinea că acest Pîrvulescu, “tovarăşul de la Bucureşti”, e totuna cu maiorul Marian Pîrvulescu, cel despre care am aflat după revo că a fost implicat în cazul Ursu. Din toate datele rezultă totuşi că chiar el a fost organul care m-a anchetat pe mine la Slatina, pe 14.10.1980 (pe ing Ursu îl va ancheta 5 ani mai târziu), întrucât n-am mai găsit alt Pîrvulescu care să fi lucrat la faimoasa şi temuta Direcţie a VI-a a DSS. Cred că dacă aş fi ştiut încă de pe atunci că el e ofiţerul capabil să-l ameninţe cu moartea, la ora-i astrală, pe inginerul Ursu  – după spusele regretatului disident, reproduse de fiul său -, n-aş mai fi fost atât de încrezător, când am dat mâna cu personajul. Spun “încrezător”, fiindcă tipul afişa, într-adevăr, o mină de om totuşi cumsecade, chiar destinsă, care n-ar fi putut comite un rău prea mare şi care, de altfel, chiar s-a purtat ca atare cu mine, atât la Slatina, cât şi la Bucureşti (în anul următor): ferm, dar nu tăios or duşmănos şi suficient de politicos, ba chiar c-un anumit simţ al umorului.

(2)

jurnal 1

(3)

jurnal 2

(4)

dec 1

dec 2

dec 3

dec 4

dec 5

dec 6

dec 7

dec 8

dec 9

dec 10

dec 11

dec 12

dec 13

Advertisements

Comments are closed.