13 – Merg sa dau piept cu “tovarasul de la Bucuresti”

Am dormit neîntors până pe la 10, iar când am mers în odăiţa bunicilor, unde de obicei se ţineau sfaturile de familie şi se bea ceaşca de ţuică dinainte de masă, i-am găsit acolo pe Tăticu, pe Marele, pe Nenea George, fratele mai mic al Mămicăi, pe Nenea Gică – soţul surorii mai mici a mamei, Tanti Anuţa, vecin cu noi peste drum -, pe Tata Nuţă, care se trăgea din acelaşi neam cu Marele (1), vecin de gard cu noi, şi pe Unchiu Gene, fratele mai mare al mamei, aşezaţi pe marginea patului şi pe scaunele disponibile şi discutând aprins, cu-o sticlă de comină pe masă, despre evenimentul nocturn şi despre problema mea cu Secu, în timp ce femeile casei trebăluiau pe-afară sau pe la vatră. După ce am dat mâna cu toţi, iar apoi un noroc cu ceaşca de ţuică, martorii esenţiali ai copilăriei mele au început să mă descoasă în legătură cu întâmplarea nocturnă, concluzionând că n-am nici pe dracu şi că mi s-a făcut rău de emoţie, iar nu de frică… oops, sfătuindu-mă să fiu tare în continuare, căci doar n-am luat gâtul la nimeni şi n-am furat nimic, aşa că n-au ce să-mi facă. După ce s-a terminat sticla de ţuică, timp în care am mai sporovăit despre una-alta, oaspeţii s-au retras, iar eu am continuat discuţia cu ai mei la masa de prânz. I-am asigurat pe părinţii încă foarte îngrijoraţi de sănătatea mea că mă simt bine,  că nu mă doare nimica (decât sufletu… oops, dar asta nu le-am spus-o) şi că n-am nicio grijă că mi s-ar putea întâmpla ceva rău  (din contra, eram convins, în sinea mea, că după ce documentul trimis de Vlasie la CCES va fi dat publicităţii, voi fi arestat imediat şi condamnat la ani grei de puşcărie, dacă nu cumva chiar făcut pierdut pe subt iarba verde, verde de acasă, vba aia), aşa că ei să stea liniştiţi, n-aşa?, căci o să fie bine. La un moment dat, pe la orele 14,oo, ne-a strigat cineva la poartă, iar Tăticu a ieşit să vadă cine e. După ce s-a întors, ne-a spus că fusese omul de serviciu de la Miliţia Orlea (comuna de care depindea administrativ, pe atunci, satul Gura Padinii), trimis de şeful de post să ne spună că trebuie să mă prezint neapărat la Slatina, în ziua următoare, la ora 8,oo, căci altfel mă amendează, la care Tăticu i-a zis emisarului să-i transmită şefului de post că eu nu mă simt prea bine şi că mă voi prezenta la Slatina atunci când se va putea. „Dacă venea şeful de post, îl făceam ca pe dracu!” a adăugat Tăticu, după care şi-a aprins o nouă ţigară şi a ieşit furios.

Când Tăticu a revenit în cameră, ne-am sfătuit cu toţii şi-am ajuns la concluzia că ar fi bine, totuşi, să fac tot posibilul ca s-ajung la ora 8,oo la Slatina, mai ales că mă aştepta acolo – încă de vineri – tovarăşul de la Bucureşti. Cum însă, dacă aş fi plecat cu rata de 5 dimineaţa, exista riscul de a pierde autobuzul Corabia-Slatina, din pricina obişnuitelor întârzieri pe traseu, am decis că trebuie să plec imediat, cu autobuzul de ora 17,oo, până la Corabia, iar de acolo să iau trenul de 19,oo până la Piatra-Olt şi-n continuare spre Slatina, unde aş fi ajuns în jurul orei 23,oo. Iar la Slatina aş fi „dormit” în sala de aşteptare a gării – nu era prima oară când o făceam, în decursul peregrinărilor mele pe la diverse instanţe din ţară, în calitate de consilier juridic -, până a doua zi, când m-aş fi putut prezenta,  la ora 8, la tovii nerăbdători să mă revadă.

În pofida protestelor Mămicii, ce se temea că voi avea de a face cu cine ştie ce nenorociţi, noaptea, prin gară (punct de vedere însuşit tacit şi de ceilalţi membrii ai familiei, evident, dar ei nu îndrăzneau să zică nimic), am hotărât să plec imediat spre Slatina. Le-am explicat alor mei că nu există niciun pericol să mi se întâmple ceva, căci voi fi păzit chiar de băieţii puşi de Securitate pe urmele mele, care desigur că mă vor fila pas-cu-pas, începând de la ieşirea mea din casă şi până când aş fi ajuns în faţa tovarăşului de la Bucureşti, n-aşa ? Bocceluţa de drum fiind deja pregătită (câteva cămăşi curate şi pachetul cu mâncare), mi-am luat rămas bun de la Marele şi Maica Mare, ce m-au îmbrăţişat înlăcrimaţi, şi, împreună cu Mămica şi Tăticul, am mers spre staţia de autobuz, salutându-mă cu toţi vecinii şi cu rudele cu care ne-am întâlnit pe uliţă, de parcă plecam la război. Nu mai pomenesc de emoţia indescriptibilă din momentul când m-am despărţit de părinţi, pe care v-o puteți închipui…

Imediat ce m-am urcat în autobuz a intrat în funcţiune tactica mea obişnuită de autoapărare, aceea de a mă detaşa  de trecut, de a uita ce bine mi-a fost odată, pe strămoşeasca vatră, pe-a copilăriei Baltă sau lângă o fată şi-n genere în lumeea asta minunată (şi chiar dacă trăiam într-o societate moralmente deboşată, n-așa?), astfel că m-am liniştit cât de cât, deşi încă mai simţeam un nod uriaş în gât. M-am aşezat pe un scaun în partea din spate a autobuzului şi am început să-i cercetez discret pe pasageri.  Pe mulţi i-am recunoscut ca fiind navetişti de pe Valea Dunării (Dăbuleni, Ianca, Potel, Grojdibodu, Gura Padinii, Orlea, Celei, aşezări străvechi, legate de prima noastră românitate, din fostul judeţ Romanaţi) şi care mergeau spre schimburile de noapte la unităţile de pe platforma industrială a oraşului Corabia: la Fabrica de zahăr (2), la Tăbăcăria minerală sau la Fabrica de Melană.

La ora 19 m-am suit în trenul personal Corabia-Piatra-Olt (Corabia fiind cap de linie, ca şi Piatra-Olt, de altfel), iar pe parcursul celor două ore de mers am reușit să trag chiar şi un pui de somn (ceea ce însemna că eram destul de relaxat), fără să mă preocupe nicio clipă dacă sunt sau nu filat. În Piatra-Olt, am schimbat trenul cu unul care mergea spre Piteşti, probabil, şi am coborât pe peronul din Slatina în jurul orei 23,oo, retrăgându-mă imediat în sala de aşteptarea clasa a II-a (3). De obicei, în astfel de sejururi forţate prin gări îmi petreceam timpul observând tabieturile luzărilor aciuaţi pe acolo, gesturile lor ca de metronom (la unii dintre acești oameni am observat adevarate ceremonialuri: de la schimbarea sosetelor si masarea degetelor de la picioare şi până la adunarea cu maximă grijă a firimiturilor de pâine de la messa de seară şi curăţirea părului de păduchi, cu o voluptate evidentă), însă de data asta n-a apărut, ca un făcut, niciunul. In afara celor câtorva rânduri de pasageri care ba au coborât, ba s-au suit în trenurile care veneau-plecau, nu i-am remarcat pe obişnuiţii clienţi ai sordidelor săli de aşteptare, cu excepţia a doi tipi de etnie rroma, care au intrat în sala de aşteptare odată cu mine şi care au plecat odată cu mine, la ora 7 dimineaţa, fără însă a mă fi interpelat vreodată între timp, deşi la un moment dat rămăsesem singuri în sala de aşteptare, iar ei se aflau nu prea departe de mine. Să fi fost ăia filatorii…? 🙄  N-ar fi deloc exclus, mai ales că de când îi văzusem pe securiştii deghizaţi în legumicultori de Izbiceni, ştiam că băieţii – ca şi personajele malefice din filmele cu invadatori extratereştri – se puteau disimula în orice.

După somnişorul pe care-l trăsesem în trenul Corabia – Piatra-Olt, n-am mai putut să-nchid deloc ochii în noaptea aceea de 13-14 octombrie 1980, frământându-mă în fel şi chip în legătură cu întâlnirea de a doua zi cu tovarăşu de la Bucureşti şi pândind mişcările celor doi companioni ai mei din sala de aşteptare (care ori de câte ori ieşeam să fumez, ieşeau şi ei după mine). Cu toate astea, la ora opt dimineaţa, când m-am prezentat la poarta Inspectoratului Judeţean de Miliţie-Secu, eram freş şi complet pregătit să dau piept cu inimicu, păi cum dreq.

(va urma)

++++++++++++++++++++

Note şi documente:

(1) Bunicul patern sau Marele, cum i-am spus eu de când eram de-o şchioapă, fiindcă nu puteam pronunţa Tata Mare – deşi Maica Mare am putut pronunţa –, se trăgea, după tatăl său, pe care eu nu l-am cunoscut, din neamul ale Marcu, din care se trage și Doina Marcu, mama pictorului Andrei Tudoran, probabil neam de vlahi machedoni la origine, lui Marele mai spunându-i-se şi Stelian ale Voinea Marcu (aşa îl chema pe tatăl său: Voinea Marcu). După ce a ținut o primă soție, care i-a murit de tânără și cu care l-a avut pe Împăratul (fratele vitreg al lui Marele, pe care nu-l știu decât după poreclă și care încă trăia când m-am născut eu), străbunicul Voinea Marcu a trăit în concubinaj cu străbunica Maria Abălaru, originară din Teleorman, se pare, sau poate din nordul judeţului Olt, unde trăiesc mulţi Abălari, având cu ea 2 copii: pe Marele (Stelian, născut în 1907) şi pe Maria, copiii luând numele mamei lor (Abălaru), întrucât părinţii nu erau căsătoriţi legal. La rându-i, Maica Mare se trăgea din neamul ale Culcea, fiind adoptată şi crescută de tica Vasile Ştirbu, părinţii ei se prăpădindu-se pe când Maica Mare şi ceilalţi trei copii (două surori şi un frate) erau minori. Probabil tot din neam de vlahi machedoni (deşi ai mei n-au conştientizat niciodată acest lucru şi nici mie nu mi-a trecut prin cap până de curând) se trăgea şi bunicul matern, Tica, așa cum îi ziceau nepoții, poreclit Câţan şi iscălind Grecu, ce provenea din neamul ale Marachiţă cu capul mare, căsătorit cu Muma Stanca, din neam d-ale Ştirbu ale Bâzdroacă (moş Bâzdroacă, tata lui Muma, era frate cu tica Vasile, tatăl adoptiv al lui Maica Mare). Îmi aduc aminte perfect atât de părinţii lui Tica (deci primul rând de străbunici dinspre partea mamei) : Tica Mare, provenind din neamul ale Grecu lu Marachiţă – cum am spus -, şi Muica, aceasta din neamul ale Gogoriţă, cât şi de părinţii lui Muma (al doilea rând de străbunici materni), Moş Bâzdroacă ale Ştirbu şi – iarăşi – Muica, cealaltă, care nu ştiu din ce neam se trăgea, toţi străbunicii decedând la peste 80 de ani (Tica Câţan a avut 93 de ani când a murit, în 2006, însă Muma murise în 1992, după ce zăcuse mult timp la pat, fiind găsită de doctori cu uremie şi ne mai acordându-i-se decât câteva luni de trăit, care s-au transformat în 8 ani de grea suferință). Tica şi cu Muma au avut 5 copii, cum spuneam : pe Unchiu Gene, pe Mămica, pe Tuşa Ioana, pe Tanti Anuţa şi pe Nenea George, iar Marele și cu Maica-Mare au avut 3 copii, pe Mihai – care le-a murit de mic -, pe Tanti Ioana de la Orlea și pe Tăticu.

(2) La Fabrica de zahăr am lucrat şi eu, în 1971-72, ca pontator, apoi ca avizier CF, înainte de a intra la facultatea de drept (1972). Mai dădusem examen de intrare la facultatea de filosofie, însă după ce am scris o teză ultroriginală, într-un limbaj avangardist avepist, iar nu în limbajul şcolăresc de lemn-tănase, bineînţeles că am picat cu brio ; însă la examenul din anul următor, de la facultatea de drept, am reprodus rând cu rând caietul de compendii pe care mi-l făcusem între timp după programa de examen și n-au mai fost surprize.

(3) Aveţi imaginea gării Slatina în fotografia care însoţeşte topicul. Intrarea în sala de aşteptare clasa a 2-a era cam prin dreptul căţelului de pe peron.

Advertisements

Comments are closed.