12 – Prima cumpana

După ce s-au retras vecinii şi rudele, le-am explicat alor mei – strânşi în odăiţa bunicilor, din casa mică – cum stau lucrurile de fapt cu securiştii ăia.  Însă bineînţeles că nu le-am spus chiar tot şi în niciun caz nu le-am împărtăşit temerea mea că urmează să fiu arestat în mod iminent  sau că nu se ştie dacă ne vom mai revedea vreodată. Din păcate, mi-am dat curând seama că ai mei, deşi evitau să-mi spună asta în mod direct, se gândeau exact la acelaşi lucru, iar de aici o tristeţe copleşitoare ce ne cuprinsese pe toţi. Practic, ne furişam unii de alţii prin colţuri ori pe-afară şi pişam ochii, deşi altfel ne străduiam să facem faţă momentului, spre a-i proteja emoţional pe ceilalţi.

A doua zi la prânz, ne-am aşazat cu toţii la masă – ciorbă de crap cu mămăligă tare, tăiată de Maica Mare cu aţă, şi friptură de somn la tavă oltenească – într-un mod mai solemn ca de obicei, de parcă ar fi fost Crăciunul or Paştele. După masă Tăticu m-a plimbat prin faţa tuturor butoaielor,  damigenelor şi damigenuţelor cu zaibăr şi pelin din beci (cum îi zic oltenii romanaţeni la pivniţă), unde licorile rubinii tocmai începuseră să se decanteze, invitându-mă să le gust absolut pe toate, cu ochii mereu umeziţi, de parcă atunci ar fi fost pentru ultima dată când mă vedea făcând asta. Când am ajuns în faţa lui Gore (aşa poreclisem butoiul cel nou, de 70 de vedre, făcut prin comandă specială chiar în acea vară), Tăticu mi-a zis într-un mod mai aparte să gust din oala proaspăt luată de la cep şi să-i spun ce părere am. Aerul cu care mi-a cerut asta mă lăsa să-nţeleg c-ar fi vorba despre o surpriză, însă chiar că nu m-aşteptam ca vinul pe care l-am băut să fie atât de bun. Surpriza a fost cu atât mai plăcută cu cât ştiam că vinul din Gore ne păruse – cu doar două săptămâni mai nainte – a fi iremediabil compromis, din pricina faptului că butoiul nu fusese suficient de bine pregătit spre a primi mustul, astfel că esenţele lemnului nu destul de uscat se impregnaseră în vin şi-i dăduseră un gust si-un damf de sulf, absolut greţos. “Ce s-a întâmplat, cum aţi reuşit să-l reabilitaţi?” l-am întrebat pe Tăticu, degustând băutura realmente excelentă. “L-am prefirat prin mănunchiuri de măturici verzi şi l-am pitrocit de câteva ori. Aşa-i că-i bun?” “E minunat!”, i-am zis, după care am ieşit din pivniţă cu-o carafă plină din licoarea lu Gore şi am continuat discuţia cu părinţii în jurul mesei rotunde de la vatră, de data asta, aşezaţi pe scăunelele cu trei picioare şi sorbind în final şi dintr-o saramură de raci fierţi.

După masă ne-am aşezat cu toţii în faţa tembelizorului, în camera mea din casa veche, unde dormeam împreună cu fratele Mihăiță, încă din adolescenţă. Între timp, Mămica mă pregătea de drum, călcându-mi cămăşile şi oftând şi lăcrimând într-una, dar fără a-mi zice altceva decât să am grijă ce fac, să nu mă pun cu ăia, că-mi putrezesc oasele prin puşcării. Asta-mi spunea mămica doar mie, şi doar ea, ceilalţi neîndrăznind măcar să abordeze subiectul, desigur. M-am băgat în pat pe la ora nouă seara, urmând să mă scol dimineaţa la 4,oo, fiindcă la 5,oo aveam autobuz până la Corabia, iar de acolo la Slatina, unde trebuia să mă prezint pe cât se putea mai devreme. Marele şi Maica Mare dormeau în odăiţa lor din casa mică, de lângă vatră, iar Mămica şi Tăticu aveau dormitorul într-o cameră din casa mai mare, despărţită de odaia mea prin antreul unde se afla intrarea în beci şi unită cu ea printr-un hol exterior comun (în care se aflau deci intrările în camera noastră, a “copiilor”, în antreul pivniţei şi-n micul dormitor al părinţilor, casa mare continuîndu-se apoi spre sud, în stil vagon, cu alte 3 încăperi, dincolo de odaia părinţilor).

Pe la ora unu, unu şi jumătate din noapte m-am trezit brusc, fără să fi simţit ceva deosebit ori să fi visat ceva urât, cum se spune, şi-am ieşit afară, ca tot omu’. Am mers la privata din fundul curţii, iar după ce m-am uşurat am revenit spre camera mea, însă înainte de a intra în sala sau holul ce uneşte această odaie de antreul pivniţei şi de camera părinţilor, dintr-o dată mi s-a făcut rău şi m-am prăbuşit inconştient, pomenindu-mă apoi (nu ştiu după cât timp!) că mă uit la stele, întrebându-mă uimit de unde şi cum naiba văd eu stelele  aurii pe tavanul dormitorului, pesemne că visez colorat, a…?? Imediat însă mi-am dat seama că sunt afară, întins pe pământul rece, cu faţa-n sus şi-atunci m-am sculat înfrigurat şi înfricoşat, am deschis uşa de la săliţă şi-am intrat împleticindu-mă în holul ce ducea spre camera părinţilor, strigându-le de departe: “Mămică, Tăticule, sculaţi-vă, căci nu mi-e bine!”, apoi am împins violent uşa de la camera lor, repetând aceleaşi cuvinte, însă înainte de a sări ei speriaţi din pat, m-am prăbuşit din nou ca secerat, Tăticul abia apucând să mă prindă cât de cât în braţe. Când mi-am revenit, eram întins pe jos, cu capul sprijinit în poala mamei, care se jeluia şi-mi freca disperată pieptul şi tâmplele, în timp ce Tăticu îmi striga şi el în neştire numele, în odaie apărând şi Marele cu Maica Mare, înnebuniţi de spaimă. “Ce e cu tine, băiatul meu, ce ţi-au făcut nenorociţii ??” se tânguia Mămica, în timp ce Maica Mare începuse şi ea să-mi frece tâmplele cu oţet şi să mă jeluiască de parcă eram pe moarte. “Ce se-ntâmplă cu mine?” i-am întrebat cu glas stins şi tremurând ca varga. “Hai, linişteşte-te, puiule, gata, ţi-a trecut, hai să mergem în camera ta, să te întinzi în pat!” m-a încurajat Mămica, cu glas blând, iar Tăticu m-a sprijinit şi m-a condus încetişor spre camera mea. Inima îmi bătea în neştire şi pe parcursul celor 6-7 m am crezut c-o să leşin iarăşi, însă nu s-a mai întâmplat acest lucru şi m-am întins în pat, cu capul în braţele mamei, în timp ce tăticu şi cu maica mare mă trăgeau cu oţet pe mâini şi pe picioare. În circa o jumătate de ceas  (timp în care îmi treceau prin minte, ca prin vis, momentele coşmareşti din copilărie, când aveam criză de amigdalită şi nu mai puteam respira, iar atunci Tăticu mă lua în braţe şi împreună cu Mămica fugeau noaptea cu mine pe uliţă, înfofolit în pături şi pieptare, spre Cârnaoana, femeia care se pricepea să dea în gât, adică să palpeze amigdalele inflamate cu degetul îmbibat în saramură de guşter – o şopârlă verzulie -, până când acestea se dezumflau atâta cât să pot respira un piculeţ mai bine), mi-am revenit complet şi le-am zis părinţilor să mă lase se dorm, căci oricum nu mai am de gând să mă duc la nicio Slatină, poa’ să vină după mine și mama securiștilor. “Ce Slatină – au sărit toţi ai mei aproape într-un glas -, nu te duci la nicio Slatină, stai acasă să te odihneşti şi să te linişteşti!” “Dacă apare vreun miliţian pe-aci, să zică ceva, îi rup picioarele!” a isbucnit Tăticu. “Fir-ar mama lor a dracu de nenorociţi, alţii fură şi jecmănesc oamenii, iar ei căşunară pe tine, cel mai cuminte şi mai nevinovat copil!”

Aşa fiind, m-am făcut ghem subt plapumă şi m-am pregătit să adorm, însă părinţii n-au vrut să plece de lângă mine, ci doar bunicii au fost trimişi în camera lor. Mămica a stat cu mâna pe fruntea mea până am adormit, iar tăticul întins la picioarele mele, întrebându-mă din când în când dacă mă simt bine. Mă simţeam într-adevăr bine, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, deşi percepeam totuşi o tensiune în piept, dar nu o durere, ci doar un fel de milă infinit de duioasă faţă de dragii, scumpii mei părinți. Niciodată până atunci nu-mi mai pierdusem cunoştinţa, şi nici după aceea nu mi s-a mai întâmplat, deşi în lunile şi anul ce vor urma, precum şi-n anii următori, voi fi trecut prin momente încă şi mai grele, aproape coșmarești, după cum veţi vedea la timpul potrivit. Şi-atunci, ce naiba să se fi întâmplat ?? E exclus ca leşinul nocturn să fi fost consecinţa celor câtorva pahare de vin pe care le băusem în cursul zilei, căci pentru un băutor ca mine, care odată, la un pariu, am băut şi 30 de pahare de vin de câte 150 de grame, unul după altul, fără nicio pauză, după care l-am învins la o partidă de şah pe competitorul meu (care era chiar dom Petre, bunul meu prieten), litrul de vin pe care-l consumasem cu Tăticu la prânz era o nimica toată. Cred că-n realitate a fost vorba de o tentativă a subliminalului meu de a rupe digul lucidităţii, animăluţul din mine fiind pur şi simplu înnebunit – sărmanul – de durerea despărţirii iminente de tot ce aveam mai drag la ora aia, de scumpii mei genitori, alături de care trăisem până atunci clipele cele mai fericite ale viețișoarii mele şi pe care credeam că n-o să-i mai văd niciodată, iată… 😦

(va urma)

Advertisements

Comments are closed.