11 – Percheziția de la Gura Padinii

După finalizarea percheziţiei de la Izbiceni la orele 13,20 trecute fix, maiorul Păun şi-a încărcat obiectele duşmănoase în henormele-i mape securistice, a închis uşa cu cheia (pe care nu mi-a restituit-o, ceea ce nu era deloc semn bun, n-aşa?), apoi împreună cu tot alaiul am coborât şi-am ieşit pe peronul sediului CAP, unde colegii şi alţi curioşi (poate că erau 20 de inşi acolo) ne aşteptau strânşi ciopor, în ciuda îndemnurilor șefului de post, tov Epure, să-şi vadă de treabă, căci nu se-ntâmplă nimic, păi cum dreq. În momentul în care m-am suit în maşina securiştilor şi-am aruncat o ultimă privire spre grupul colegilor de serviciu, pe care eram convins că n-o să-i mai văd niciodată, câţiva dintre ei mi-au făcut semne discrete de adio, iar în ochii colegelor mai miloase mi s-a părut că întrevăd chiar nişte bobiţe lăcrămoase… oops. Pe tot drumul de la sediul CAP-ului şi până la răspântia spre Corabia, izbicenii ieşiseră pe la porţi exact cum ar fi ieşit la trecerea mortului sau la o nuntă, cei mai mulţi din simplă curiozitate, vezi bine, iar nu spre a se solidariza cu mine sau pentru că ştiau precis despre ce-i vorba (mai târziu am aflat că zvonul prin sat şi prin toată zona, de altfel, fusese că Securitatea mă surprinsese cu-o staţie radio sofisticată asupra mea, prin care transmiteam date de importanţă strategică către “Europa Liberă” şi CIA…oops, iar acest lucru l-aş fi făcut îndeosebi de pe malul Oltului, unde mai mulţi martori juraseră că m-au văzut în exerciţiul funcţiunii de şpion, spionajul dușmănos fiind de altfel şi motivul – credeau ei – pentru care io nu vorbeam niciodată cu nimeni pe plaja înţesată cu tineret izbicean, iar nu pentru că pur şi simplu n-aveam ce vorbi cu plăvanii lu pesce, fireşte 🙂 )

Pe drumul spre Gura Padinii – 30 km vest de Izbiceni – nimeni n-a mai zis nimic. Am oprit mai întâi la sediul Miliţiei şi Securităţii Corabia (în zilele noastre devenise la un moment dat sediul partidei “România Mare”, normal), Păun dându-mi de înţeles că se va opri să ia totuşi o mică gustare şi întrebându-mă şi pe mine dacă doresc ceva. “Un coniac dublu, dacă se poate “, i-am răspuns, mai în glumă, mai în serios…oops. “Băi, asta nu ! N-avem voie ! Însă un sandvich sau o cafea, da. ” “Nu, mulţumesc, o să mănânc la mama acas”,  i-am zis securistului. La care tipul s-a uitat la mine cu aerul : “Păi nu se ştie dacă vei mai rămâne la mă-ta acas, băiatu’ “.

Între timp coborâsem din maşină şi fumam, avându-l de planton lângă mine pe un securist despre care mai târziu aveam să aflu că e locotentul Marin Vişan (a cărui soţiemumoasa Niculina – va deveni în scurt timp colega mea, la oficiul juridic al UJCAP Olt). Păun a revenit în 30 minute, însoţit de o figură nouă, care mi s-a prezentat reglementar: maior Macai (1). “E bine să ne  însoţească dânsul la Gura Padinii, iar nu tov comandant Malea, deoarece acolo nu-l cunoaşte nimeni pe tov Macai, fiind mai nou”, mi-a explicat Păun, deşi nu-l întrebasem nimic, n-aşa ? Aşadar, spre Gura Padinii am plecat în formaţia: eu, maior Păun, maior Macai şi şoferul securiştilor.

Am ajuns la ai mei (43.756111, 24.309337 coordonate Google Earth, aşa cum tre precizat în era Net) cam pe la 14,30, am oprit maşina în faţa porţilor mari, iar Păun mi-a făcut semn să cobor şi s-o iau înainte, având însă grijă ce le spun părinţilor, aloo… Am intrat în curte, cu securiştii la câţiva paşi în urma mea. Erau acasă Mămica (2), Marele şi Maica Mare (bunicii paterni) (3) ; Tăticu (4) încă nu venise de la vale (adică de la Dunăre, unde el era pescar profesionist), iar fratele meu Costel (Mihăiţă, în buletin) (5) lucra pe vremea aceea în Bucureşti, după ce tocmai absolvise o şcoală profesională de electronist. I-am spus mamei că însoţitorii mei sunt nişte tovarăşi de la Miliţie, care vor să caute ceva prin podul casei, întrucât am fost pârâţi că am dosi un lucru ce-i interesează pe dânşii. Mămica şi-a păstrat cumpătul, la fel şi bunicii, care rămăseseră la o oarecare depărtare faţă de noi. La cererea discretă a lui Păun, am rugat-o pe Mămica să-i ia pe Marele şi pe Maica Mare şi să intre în casa mică. Mămica – suferindă de fibrilaţie atrială – pălise uşor şi-i cam tremurau buzele, însă n-a zis nimic şi s-a retras împreună cu bunicii.

Le-am explicat securiştilor că singurele documente ce pot interesa cercetarea lor se află în podul casei şi i-am invitat să urce  pe scara ce ducea spre pod, însă ei mi-au zis să urc eu primul. În pod, timp de circa două ore, am frunzărit mormanele de AVP’s docs (mii de file), însă nu s-a mai găsit nimic duşmănos. La un moment dat, în timp ce ne aflam cu nasul băgat adânc prin manuscrisele mele, am văzut-o pe mămica iţindu-se în gura podului, de unde însă am întors-o înapoi cu vorbe aspre (mai târziu mi-a explicat că se temea ca ăia să nu mă fi luat la bătaie, naiba. “Bun, şi ce ai fi făcut tu în această situaţie?” am întrebat-o. “Chemam neamurile!” a zâmbit ea). În fine, după ce i-am asigurat pe securişti că nu mai am alte hârtii pe nicăieri altundeva şi că e inutil să dea toată casa peste cap şi să-mi sperie familia, aceştia au coborât din pod şi, înţelegându-mă cu ei ca luni, 13 octombrie 1980, orele 8,oo, să mă prezint neapărat la Slatina, spre a fi interogat de tovarăşul de la Bucureşti, au plecat…

Imediat după plecarea tovilor au început să vină la noi rudele şi vecinii, alarmaţi de nenea George, fratele mai mic al lu Mămica, întrebându-ne ce naiba s-a întâmplat şi încercând să ne încurajeze care cum se pricepea. Nenea George ne-a spus că satul fusese plin de miliţieni şi de securişti şi că, în răstimpul în care avusese loc percheziţia, la cele două capete ale satului aştepaseră maşini ale Securităţii şi Miliţiei, verificând pe oricine intra sau ieşea din comună. În scurt timp a sosit şi Tăticu de la Dunăre, dar s-a speriat mai întâi foarte rău când a văzut lume strânsă în faţa casei noastre, însă când a aflat despre ce-i vorba, a regretat  că n-a fost acasă, ca să le zică el vreo două la băieţii ăia. Un vecin de peste drum, nea Mitrică ale Manu, care era preşedintele CAP-ului din Orlea şi Gura Padinii, ne-a spus că l-a recunoscut printre cei doi securişti pe tov Păuna (așa i-a zis el), care e un băiat bun şi cu care la o adică ar putea vorbi personal, aşa că să nu ne speriem prea tare. “Dar în fond ce-ai făcut?  – se mirau cu toţii -, ce căutau securiștii ăia în pod ?” Însă eu (avertizat de securişti să nu vorbesc cu nimeni despre păţania mea) m-am prefăcut obosit – şi de fapt chiar mă simţeam sleit – şi-am pretextat c-aş vrea să mă întind un pic în pat, căci nu mă simt prea bine, astfel că m-am putut retrage, în timp ce ei au continuat să-şi dea cu presupusul despre motivul vizitei securiştilor, în faţa unui pahar cu zaibăr (aşa cum fac de obicei bărbaţii gurăpădeni când se află mai mult de 2 inşi la un loc).

(va urma)

+++++++++++++++++++++++

Note şi documente :

(1) Cu tov Macai mă intersectez uneori chiar şi azi, la ora acestor însemnări, când mai merg – rar – pe la Judecătoria Caracal şi unde dau nas în nas cu fostul securist, acum pensionar desigur, pe o străduţă liniştită din preajma judecătoriei ; ne salutăm cu-o înclinare tăcută a capului, ca semn că ne recunoaştem, n-aşa?, însă nu ne-am vorbit niciodată.

(2) Mămica, fotografie din 1981:

 

(3) Marele şi Maica Mare, foto din 1981 (în planul secund: fina Marioara, tanti Anuţa – sora mai mică a Mămicăi – şi verişorul Doru):

(4) Tăticu – fotografie din 1983 (aici cu nepoata Cristina):

(5) Fratele Mihăiţă-Costel, cu soţia sa, Geta (1983):

Advertisements

Comments are closed.