10 – Perchezitia de la Izbiceni

M-am trezit pe la 6 dimineaţa, iar la 7 fix am coborât în holul hotelului (vezi aici recepția hotelului Parc din Slatina, doar un pic mai fasonată față de anii 80), unde Păun mă aştepta tolănit într-un fotoliu. Am ieşit din hotel şi am apucat-o, pe jos, pe trotuarul de lângă Casa de Cultură a Sindicatelor, spre sediul Securităţii şi-al Miliţiei judeţene. Cred că făceam o impresie destul de bizară trecătorilor: maiorul,  îmbrăcat corect, în clasicul costum al băieţilor cu ochi albaştri, c-un pardesiu bine periat şi destul de  călcat, iar pe cap cu-o pălărie de fetru reglementară, şi io, pletos, în pantaloni pe picior, ce ajunseseră iarăşi de un alb incert, cu cămaşa de bâlci preste pantaloni,  pictată cu imitaţii de râuri olteneşti, iar pe deasupra puloverul de melană cu cerbul carpatin pe chepţi, şi-n mână, în fine, cu faimosu-mi diplomat de vinilin scorojit pe la colţuri… oops.

– Uită, măi, Abălarule, câte blocuri frumoase sînt în jur, a spart Păun tăcerea. De ce zici că comunizmul nu e bun ? Oamenii stau la bloc,  au apă caldă, au servici, au maşini, au ce mânca, au copiii la şcoli. Ce ţi-a venit să critici comunizmul ? Numai pentru că nu te-au publicat ăia ? Dar poate că nu eşti bun de publicat, măi…

– Dom’ne, eu v-am spus ce şi cum, am mormăit.

După aia n-am mai scos niciunul nicio vorbă, până am ajuns la sediul Miliţiei şi Securităţii Olt. Păun m-a introdus în sala de vizavi de cabina ofiţerului de serviciu şi mi-a zis să aştept, căci mă va chema el. Abia după ce a plecat mi-am dat seama că mă aflam chiar în sala de aşteptare a biroului paşapoarte, cred, şi că nu sunt singur în încăpere ; într-un colţ mai adăsta un cetăţean cu-o mutră impertinentă sau mai degrabă agitată, ce mă privea curios şi cam arţăgos şi care a încercat să intre-n vorbă cu mine de câteva ori, însă i-am răspuns morăcănos, aşa că s-a lăsat păgubaş. Între timp, m-am aşezat pe o banchetă, mi-am deschis diplomatul şi-am înfulecat ultima felie de parizer împreună cu ultima bucată de pâine, după care mi-am reluat  lectura din “Doctor Faustus“. La un moment dat a intrat lt.-colonelul Zărnescu, într-o vizită de curtuoazie, cum ar veni, şi m-a întrebat: “Ce faci, Abălarule, ce citeşti?“, iar când i-am arătat coperta cărţii mi-a cerut să i-o dau, a frunzărit-o cam plictisit, după care mi-a înapoiat-o şi-a plecat fără un cuvânt. După circa o jumătate de oră a venit maiorul Păun şi mi-a făcut semn să-l urmez.

Am urcat în biroul său de la etajul I, unde Păun m-a lăsat iar singur, însă a revenit imediat, cărând o maşină de scris uriaşă în braţe, pe care a aşezat-o pe birou, după care mi-a cerut să bat la maşină un text oarecare (evident, securistul voia să se convingă dacă într-adevăr îmi putusem dactilografia singur “Apelul către Europa”, aşa cum le spusesem). Textul pe care mi l-a dat să-l reproduc era o dactilogramă din “Poemul de oţel”, mai precis era poezia “Despre hipnotizori“, pe care am transcris-o fără măcar să mă uit la pagina aflată în faţa mea, subt privirile uimit-amuzate ale lui Păun. “O ştii pe dinafară?” m-a întrebat. “Îmi ştiu toate poeziile pe dinafară şi chiar şi toate Evangheliile”, am blufat (în realitate, nu ştiam pe dinafară, pe vremea aia, decât o parte din “Evanghelia după Matei”… oops). “Ce vorbeşti, dom’ne ?” s-a înveselit maiorul, apoi a luat pagina pe care o bătusem la maşină şi-a ieşit iar din încăpere.

A revenit după câtva timp şi mi-a pus o foaie de hârtie în faţă.

– Ia şi scrie aci o declaraţie cum că accepţi să-ţi facem percheziţie la Izbiceni şi la domiciliul din Gura Padinii.

Primul gând pe care l-am avut atunci în minte a fost că percheziţia îi va speria foarte tare pe ai mei. De aceea i-am răspuns oţărât :

– În niciun caz nu scriu şi nu semnez aşa-ceva, decât după ce veţi obţine mandat de la procuratură.

– Ce vorbeşti, domne ? Păi nu ne-ai spus chiar tu că nu mai ai nimic de ascuns ? Acum de ce te ferești de percheziţie ?

– Am zis eu că mă feresc ? Pur şi simplu ştiu că așa e legea.

– Lasă, mă, că ştim şi noi ! Dar dacă tu ai fi de acord – fiindcă pretinzi că nu mai ai nimic de ascuns -, care-i problema ?

– Nu vă supăraţi, însă nu accept, i-am replicat.

Păun n-a mai zis nimic şi a ieşit din încăpere. A revenit după 10 minute:

– Hai la şefu! mi-a cerut, cu o expresie inertă.

Colonelul Raţiu m-a întâmpinat în picioare la biroul său şi m-a interpelat fără să mă invite să iau loc:

– Tov Abălaru, am înţeles de la colegi că nu sunteţi de acord să vi se facă percheziţie, decât cu mandat de la procuratură. Haideţi să fim serioşi şi să nu ne jucăm de-a hoţii şi vardiştii. Ştiţi bine, ca jurist, că pentru noi ar fi o nimica toată să obţinem un astfel de mandat. Ar fi suficient ca la Miliţie să ajungă o sesizare de la Apărarea Civilă sau de la gărzile patriotice, cum că le lipseşte un pistol, iar tot acolo să ajungă un denunţ anonim că pistolul e de fapt în curtea dvs (pe care chiar vi-l poate arunca cineva în obor, de ce nu?), pentru ca orice procuror să emită mandatul de percheziţie cât ai zice peşte. Însă de ce să afle şi tâmpiţii ăştia – chiar aşa a zis ! 🙂 – de la Miliţie şi de la Procuratură despre problema noastră ? Nu e mai bine s-o rezolvăm între noi ? Ce părere aveţi ?

Argumentele colonelului erau impecabile, n-aşa ? 🙄

– Bine, sunt de acord.

– Atunci mergeţi cu colegu şi scrieţi declaraţia.

Am coborât în birou la Păun şi am scris declaraţia aia (1), după care Păun m-a condus înapoi în sala de la paşapoarte şi mi-a zis să aştept acolo. A revenit după circa o juma de oră şi mi-a făcut semn: “Hai!”

Ne-am suit într-o Dacie condusă de un nene șofer, evident că tot angajat al Securităţii îmbrăcat civil, şi am pornit-o spre Izbiceni: eu pe bancheta din spate, iar Păun în dreapta şoferului (ceea ce-mi arăta că tipii aveau deja mare încredere în mine, din moment ce m-au lăsat singur pe bancheta din spate, cu riscul ca eu să sar la un moment dat din maşină, într-un gest disperat ori să fac alt act nebunesc și să le stric bâlciul). Imediat ce am ieşit din Slatina, pe drumul spre Stoeneşti şi apoi pe Valea Oltului, în staţia radio a maşinii s-a auzit: “Alo, Soarele, Soarele, a sosit tovarăşu de la Bucureşti!“, frază care s-a repetat de vreo câteva ori. Mi-a trecut un fior prin inimă, când am auzit asta, ştiind bine că tovarăşu de la Bucureşti, despre care presupuneam că e la curent deja cu tot ce s-a întâmplat acolo, va spulbera planul lui Ave şi atunci va începe calvarul. Păun n-a zis nimic, ci doar a schimbat câteva priviri cu şoferul, de unde am dedus că apelul radio nu-i era adresat lui, ci unui şef mai mare. La un moment dat am văzut cum o altă Dacie cu număr mic ne depăşeşte, iar la volanul ei l-am recunoscut pe colonelul Raţiu, care conducea personal, deşi în maşină mai era încă un tip. O dată cu Dacia lui Raţiu ne-a depăşit şi o altă Dacie, plină cu patru ipochimeni despre care puteai să juri că sunt legumicultori de la Izbiceni,  îmbrăcaţi în nişte ţoale ponosite şi purtând pe cap celebrele pălării de paie. În realitate, tipii erau securişti travestiţi, aşa cum am înţeles când ei şi-au făcut semne amicale cu Păun şi cu şoferul Daciei noastre (e posibil să mă fi înşelat, totuşi…oops). Nu mult timp după ce ne-au depăşit Daciile securiştilor, am fost depăşit de o altă maşină, cu-o aliură străineză, care după ce ne-a depășit vijelios, a trecut în trombă şi pe lângă Daciile nainte-mergătoare, inclusiv pe lângă maşina lui Raţiu, ceea ce l-a făcut pe Păun să exclame înveselit: “Să vezi ce-i face Şefu! 🙂 ” Şi într-adevăr, sirena de pe Dacia lui Raţiu a început imediat să urle, iar maşina colonelului a accelerat la maximum, în urmărirea imprudentului vitezoman, care după o sută de metri s-a oprit, în sfârşit, iar când noi am ajuns în dreptul lor, col. Raţiu coborâse deja din maşină şi se repezise gesticulând furios şi probabil înjurând spre şoferul maşinii zmecheroase – o rara avis pe şoselele de atunci -, ce-l privea fâstâcit. Uitându-se în spate, Păun şi şoferul maşinii în care ne aflam râdeau în hohote de păţania tipului cu maşina străineză, estimând că imprudentul va rămâne sigur fără carnet. “Îl cunoşti?” l-a întrebat Păun pe şoferul nostru. “Nu”, a dat ăla din umeri. “Dar o s-o păţească precis!”. După câtva timp maşina lui Raţiu ne-a depăşit din nou, cu escorta de “legumicultori” cu tot, dispărând în zare. În circa 30 de minute am intrat şi noi în Izbiceni (2), unde am zărit în capul satului cel puţin 4 maşini cu băieţi şi miliţieni, dintre care una cu “legumicultorii” ce-l gardaseră pe Raţiu, iar pe parcurs, până la sediul CAP-ului, alţi miliţieni, de parcă l-ar fi întâmpinat pe Tovarăşul suprem însuşi. Probabil că o astfel de desfăşurare de forţe făcea parte din protocolul anchetei securistice, căci altfel nu-mi explic atâta risipă de cadre în bătălia c-un simplu poesel, zău aşa.

Camera oficială a CAP-ului, unde îmi aveam reşedinţa de flotant începând din 3 septembrie 1979, când mă prezentasem la post, se afla situată la “etajul” unei case boiereşti naţionalizate (vezi aici, până linkul nu dispare iar, șters de ghici?), care aparţinuse pe vremuri familiei Rioşanu, înrudită cu poetul Virgil Carianopol (mi se pare că v-am mai spus asta). Era de altfel singura cameră cât de cât locuibilă de pe întreg etajul, restul încăperilor fiind ocupate de arhiva CAP-ului şi de şorecărime, biensur. Mobila era compusă dintr-un pat, o masă, un scaun şi o sobă de teracotă, iar pe jos era doar pardoseala de lemn mâncată de carii. În nopţile geroase de iarnă, întrucât îmi era teamă să fac focul cu cărbuni – singurul combustibil disponibil, cel puțin pentru mine -, mă acopeream c-un uriaș cojoc ciobănesc din dotarea casei, nelăsându-mi decât nasul afară, iar ziua, când nu scriam sau nu mă ocupam cu problemele de servici, prindeam şoareci la borcan, pe care apoi îi eliberam magnanim, precum Rex Hunt (ok, nu chiar pe toţi… oops ; pe unii îi scuturam un piculeţ, apoi îi aruncam pe fereastră, gândind că poate nu se vor mai întoarce, dreaq…oops). În această chilie mi-am invitat “musafirii” în data de 11.10.1980, orele 10,30 trecute fix, oaspeţii fiind: maiorul Păun Florea, miliţianul loco, Epure şi mai nu ştiu cum, șeful de post loco (nu e menţionat în procesul verbal) şi doi martori, colegi de serviciu (contabili la CAP), probabil colaboratori ori surse vechi ale băieţilor (3)

(va urma)

+++++++++++++++++++++++++++++

Note şi documente:

(1) Aceasta e declaraţia de acceptare a percheziţiei, din 11.10.1980:

Top(2) Satele de pe Valea Oltului se ţin lanţ unul după altul, despărţite doar prin câţiva metri de şosea inter-sate, începând de la Stoeneşti şi până spre vărsarea Oltului în Dunăre  (sate mari şi bogate, fondate  probabil de rumâni de preste Dunăre, întrucât vei găsi aci multe nume curat bulgăreşti sau mai degrabă vechi-rumâneşti: Stoian, Mihalcea, Marancea, Ivancea, Paţachia, Velica etc) ; vorbesc de localitățile Stoeneşti, Slăveni, Gostavăţu, Băbiciu, Rudari, Scărişoara, Plăviceni, Jieni, Rusăneşti, Cilieni, Potlogeni, Tia-Mare, Doanca, Izbiceni, Giuvărăşti, Moldoveni, Islaz (vezi Google Earth, cu search pe Izbiceni, Romania).

(3) Procesul verbal de percheziţie din data de 11.10.1980, orele 10,30 – 13,20. Un exemplar din p-v mi-a fost înmânat şi mie, cum scria la codul de procedură penală, păi cum naiba, însă io l-am lipit în samizdatu-mi “NU!” (“organ anticomunist, prim-redactor: A.V.Padina“), fiindu-mi confiscat odată cu acesta, în august 1981 :

Advertisements

Comments are closed.