9 – Intră-n scenă tov Rațiu

După trecerea a vreo două ceasuri din circul de mai sus, timp în care aproape că-mi terminasem declaraţia (pe care o cunoaşteţi în detaliu din relatarea convorbirii cu Păun şi pe care, de altfel, aţi putut-o citi şi-n documentele de la episodul anterior), colonelul Zărnescu, tocmai revenit din una dintre repetatele sale intrări-ieşiri din biroul de anchetă, ne-a zis: “Băi, hai, mutaţi-vă jos, că vine şefu şi trebuie să aerisim !”. Ne-am încărcat iute calabalâcul, care ce-am apucat, şi ne-am precipitat pe scări, înapoi de unde venisem, în biroul lui Păun.

După ce am finalizat declaraţia, cam într-un sfert de oră, Păun a strâns tot ce era pe masă, lăsându-mi doar pe Doctor Faustus şi pacheţelul cu mâncare şi a părăsit camera de anchetă, sugerându-mi să am răbdare, căci se întoarce îndată. De urât ce-mi era, în ciuda atmosferei destinse, n-aşa ? de până atunci, am vrut să schimb câteva impresii cu Ave al meu, dar am constatat că secundantu-mi se blocase în catacombele sale, al dreakulii…oops. Nu-mi rămânea decât pachetul de Carpaţi – frate cu rumânul năcăjit, n-așa? – , din care am inhalat vreo două surate, până s-a întors Păun. Acesta a deschis uşa c-un aer mai solemn ca de obicei şi mi-a zis : “Hai la şefu’!”. L-am rugat însă să ne oprim mai întâi la WC, unde am intrat cu securistul după mine. După ce m-am uşurat, am tras apa, zăngănind de mai multe ori lanţul bazinetului, care părea defect. Nu mică mi-a fost mirarea când m-am pomenit cu Păun buluc peste mine, împingându-mă precipitat la o parte şi uitându-se febril în fundul closetului ! 😯 Noroc că apa încă nu pornise la vale, căci altfel maioru’ meu ar fi rămas cu impresia că am aruncat la canal vreun preţios corp delict sau cam aşa ceva şi vă închipuiţi ce-ar fi ieşit din asta. Aşa însă, constatând că totul este în ordine şi după ce a trebuit, totuşi, s-aştepte să-mi închei prohabul, maiorul m-a invitat să mergem, în fine, la şefu-i.

Colonelul Raţiu (căci el era faimosu şef, despre care puteți citi mai multe date aici) îmi apăru ca un cincantenár mai degrabă mărunt la stat, semănând cu Lino Ventura şi cu Vasiliu Birlic în acelaşi timp, dacă vă puteţi imagina aşa ceva, c-un aer paterno-şefistic-tovulistic, iar când vorbi, vocea îi deveni şi ea mixată corespunzător : a unui tov ce poate deveni dur la o adică, a unui sfătos, a unui pragmatic lucid şi priceput la compromisuri, a unui securist cu faţă umană, cu un cuvânt ; mai târziu, am avut prilejul să constat că, într-adevăr, subalternii îl respectau afectuos şi se temeu de el, în egală măsură. Colonelul mă întâmpinase în picioare, lângă birou, într-o spectaculoasă ţinută de vânător. A venit franc spre mine, întinzându-mi mâna cu energie şi amenitate de ştab expeditiv, recomandându-se simplu : “Raţiu”. Pe urmă a continuat :

–  Tov Abălaru, îmi cer scuze că vă întâmpin în această ţinută, dar tocmai am picat de la o vânătoare. Am împuşcat un urs undeva prin loturile noastre, însă l-am lăsat acolo, grăbindu-mă să ajung cât mai repede aici, să vedem despre ce este vorba. În mare, am fost informat de către colegii mei, iar personal nu cred că problema e aşa gravă. Eu zic că se poate rezolva între noi, cu condiţia, bineînţeles, să putem conta pe cooperarea sinceră a dumneavoastră. Am parcurs şi Apelu’, de asemenea şi declaraţia pe care aţi dat-o colegilor, sunt gata să vă cred şi chiar vă înţeleg, dar, domne, te-ntreb şi eu, încă o dată : mai ştie cineva de Apel ? Îţi spun deschis, aş fi preferat ca chestia matale să se întâmple în alt judeţ şi sunt necăjit că de data asta capra a căzut pe mine, care fusesem ferit până acu’ de aşa ceva, dar, mă rog, asta e situaţia. Oricum, te rog să mă crezi că nu mi-ar cădea deloc bine să aud Apelu’ pe post la “Europa liberă” sau dracu’ mai ştie pe unde. Dumneata poate că nu eşti decât un tânăr idealist, manevrat din umbră de alţii, care urmăresc alte interese. În fond, dumneata ştii că “Europa liberă” e o agentură a CIA ? Deci te-ntreb cu toată seriozitatea şi-n acelaşi timp în interesul dumitale : mai are cineva cunoştinţă de Apel ? Îţi spun : chiar dacă ai apucat să vorbeşti cuiva despre Apel sau să-l dai unor persoane, nu trebuie să te sperii şi să ne ascunzi acest lucru, căci încă nu este prea târziu, din câte îmi dau seama, de a stopa un eveniment nedorit. E suficient să ne arăţi cine sunt aceste persoane, fie şi numai prin indicaţii vagi, prin porecle sau ceva de genul ăsta, iar noi vom şti ce să facem. Şi îţi dau cuvântul meu de onoare că nimeni nu va avea nimic de suferit, iar chestiunea va rămâne între noi. Deci, ce răspuns îmi dai ?

–  Nu mai ştie nimeni de Apel, i-am răspuns ferm. Lucrurile stau exact aşa cum i-am povestit colegului dumneavoastră, am adăugat.

–  Bine, a zis colonelul, mergeţi atunci cu dânşii, poate mai este ceva de lămurit, pe urmă vom mai sta, eventual, de vorbă. Eu sper să ne înţelegem.

Întorşi în camera de anchetă, mi-am aprins o ţigară şi am aşteptat pur şi simplu, golit de orice gând, aproape inert. La rându-i, Păun nu mai zicea nici el nimic. A intrat Gherghe şi au şuşotit câteva minute. Peste un timp, Zărnescu a întredeschis uşa şi l-a chemat pe Păun. Am avut astfel ocazia să schimb, între patru ochi, un set de rânjete reciproc fițoase cu Gherghe, dar fără alte comentarii. Când a revenit, Păun a pus Apelu’ pe masă, în faţa mea, şi mi-a zis :

– Continui să susţii că tu ai conceput ăsta şi că tu l-ai bătut la maşină ?

Am controlat mai întâi să văd dacă e vorba de copia pe care o găsiseră la mine, după care i-am răspuns categoric :

– Da. Aşa cum am arătat şi-n scopu’ pe care l-am arătat.

– Atunci, semnează-l ! mi-a cerut Păun, sec.

În definitiv, da, copia respectivă a Apelului era nesemnată ! (1) Acest amănunt îl scăpaserăm cu toţii din vedere, până atunci. M-am gândit să-i pun un pic pe jeratic pe tovi.

–  Da’ de ce să-l semnez ? am făcut, cu-o inflexiune răutăcioasă în glas.

–  Păi, dacă zici că tu l-ai redactat! mi-a replicat Păun, vizibil iritat.

– Bine, domne, am concedat, daţi-mi un pix ! Însă îl voi semna cu numele poetului, căci el, iar nu becisnicu’ jurist Abelardo, e auctoru’ acestui op.

Şi am semnat : Viorel Padina.

Păun mi-a luat Apelul din faţă, cu un gest cam zvâcnit, şi a părăsit încăperea. A revenit însă destul de repede şi m-a invitat la şefu.

Col. Raţiu m-a primit tot în picioare, cu acelaşi aer dintr-o bucată :

– Tov Abălaru, tocmai am vorbit cu Bucureştiu’, care m-a informat că un tovarăş de acolo vine mâine ca să vorbească cu dumneata. Noi, de asemenea, am mai avea şi noi nişte chestiuni de lămurit. Părerea mea e că ar fi prea obositor pentru dumneavoastră să plecaţi acum la Izbiceni şi să veniţi mâine înapoi. De aceea, propun să rămâneţi peste noapte la Slatina, în aşa fel încât mâine să fiţi la prima oră la noi şi pe deasupra odihnit. Ce părere aveţi ? m-a chestionat tov colonel, alternând pertuul cu persoana majestății.

– Tov comandant, am zâmbit stingherit, eu aş rămâne cu plăcere (n-aşa ? 😳 ), dar stau cam prost cu banii. Să vă spună tov Păun… Nu mai am decât o sută de lei…oops.

– Lăsaţi, domne, nu e nici o problemă, s-a grăbit să mă asigure colonelul. Treaba asta o rezolvăm noi. Ştiţi, noi avem nişte rezerve de-ale noastre în fiecare hotel, aşa că nu vă faceţi griji. Iar pentru masă, v-am putea împrumuta două-trei sute, ce naiba, oameni suntem.

– Nu, mulţumesc!, i-am zâmbit recunoscător, am pacheţelul meu.

Raţiu mi-a întins mâna :

– Bine, atunci mergeţi cu tovarăşul, o să vă ducă dumnealui la hotel, iar mâine dimineaţă o să vă ia tot dumnealui de acolo. La revedere !

Nu mai reţin cu precizie cât era ceasul când am plecat cu Păun, cu maşina Securităţii, spre gazdă, dar îmi amintesc că afară se întunecase de-a binelea. Hotelul la care m-au dus s-a dovedit a fi “Parc-Hotel”, despre care pe vremea aia habar n-aveam pe unde era plasat în prea puţin cunoscuta-mi Slatina (de fapt, era la doi paşi de sediul Securităţii, dar nu trebuia să mă vadă nimeni, d-aia m-au dus la hotel cu maşina, probabil pe ocolite). Ne-am prezentat la recepţie ca doi cetăţeni oareşcari – n-aşa ? -, am aşteptat răbdători ca un grup gălăgios de turişti străini să-şi perfecteze cazarea, după care Păun a apelat-o discret pe recepţioneră, i-a plasat buletinul meu şi i-a şoptit ceva, aparte. Precipitându-se să mă înscrie în registru, fătuca mă cerceta curioasă, când şi când, cu o prea evidentă oroare. Între timp, remarcasem ceva ce mi s-a părut realmente bizar : turiştii ăia străini, care vorbeau în special – şi tare ! – franceza, în loc să se ducă în camerele lor, căci doar erau obosiţi de atâta drumeţie, păreau că nu au altă treabă decât să se fâţâie de colo-colo pe lângă noi, în timp ce geamantanele burduhănoase îi aşteptau în hol. În plus, mi s-a părut că tipii – 10-15 băieţi şi fete, aproape toţi blonzi – mă priveau mai mult decât ar fi cerut-o, în mod normal, înfăţişarea mea anodină. Desigur, e posibil ca impresia aceasta să nu fi fost decât rodul situaţiei teribil de paranoinde în care mă aflam, însă atunci am avut certitudinea că “turiştii” erau de fapt marionete securiste, plantate acolo special pentru momirea mea. Iar această certitudine mi-a inculcat, paradoxal, o doză suplimentară de speranţă, căci am înţeles, prin ricoşetă, că tov Raţiu şi ai săi sunt în dubiu dacă să ia de bună sau nu varianta pe care le-o debitasem ; şi că, deci, ei sunt departe de a şti cum s-au întâmplat, în realitate, lucrurile. Repet, indiferent dacă am avut dreptate sau nu, în privinţa “turiştilor” cazaţi la “Hotel Parc” Slatina în seara de 10 octombrie 1980, senzaţia ce mi s-a conturat atunci, şi anume că ăia erau securişti puşi să mă ispitească (doar-doar mă voi repezi să iau contact cu ei, la disperare, să le strig că sunt captiv al Securităţii, ceea ce ar fi arătat adevărata mea faţă apropo de motivaţia şi de ţinta Apelului), mi-a insuflat curaj tactic, pe de o parte (şi îmi închipuiam mutra satisfăcută a calculatorului Ave !), iar pe de alta m-a umplut de o irepresibilă amărăciune, căci mă gândeam la zarurile ce vor fi aruncate la ora H, când Vlasie, depozitarul de taină al Apelului cu semnăturile celor patru, va da drumul porumbelului zburător, iar pe urmă să te ţii, sărace Abelardo. Optimism momentan mi-a insuflat, ca să vezi, şi televizorul din camera gazdei, pe care l-am deschis într-o doară, după ce Păun şi-a luat “la revedere” de la mine, plecând şi încuindu-mă pe dinafară, şi care televizor, ei bine, pe cine credeţi că mi i-a adus în faţă, la nici doi metri de înrouraţi-mi ochi ? Pe scumpii Nichita Stănescu şi Nicolae Manolescu – în cadrul unei emisiuni literare -, deci tocmai pe oamenii în legătură cu care le împuiasem capu’ securiştilor, că sunt mari şi tari şi aşa şi pe dincolo şi cu a căror prietenie şi preţuire faţă de mine mă lăudasem. Aşezat pe marginea patului, muşcam cu poftă din bucata de salam şi din codrul de pâine, în timp ce ochii mi se împăienjeniseră, nu ştiu de ce, şi mă uitam ca prin ceaţă la rudele mele de fooaarte departe, dar pe care îngerul electronic mi le adusese în chip minunat în gherla-mi, ca pe nişte icoane fosforescente, din rai…

(va urma)

Note şi documente:

(1) Aşa arăta copia nesemnată a Apelului către Europa, ediţia 1980. Aceasta e copia care a fost predată de Istrate la Miliţie, pe 7 octombrie 1980 şi care se găseşte la dosarul de la CNSAS :

Iată și transcrierea documentului (pe exemplarul original al Apelului cuvintele evidenţiate cu italice în textul de mai jos erau scrise cu roşu) :

Apel către Europa   

 Securitatea europeană nu va fi practic realizată doar prin iniţiative menite a contribui la evitarea războiului, ci prin acţiuni ferme de conlucrare în vederea susţinerii tipului istoric de civilizaţie europeană şi a tipului de om european corespunzător. Situaţia de pace sau perpetuarea puterilor dintr-un moment dat nu înseamnă prin ea însăşi, securitate europeană ; grupările aflate la putere în Europa sînt purtătoare ale unor tendinţe – istorice, politice, culturale – divergente, unele dintre ele extrem anti-europene ; si deci a promova securitatea europeana în acest sens ar însemna în fapt proliferarea continuă a forţelor inamice Europei, iar pînă la urmă crearea unei stări de profundă insecuritate pentru omul şi spiritul european.

 Ce este acest om european ? Este tipul actual de om, fundat pe raţiune, voinţă, individualitate (ştiinţă, acţiune, constructivism, libertate). Salvgardarea păcii în Europa trebuie nemijlocit condiţionată de salvgardarea elitei europene (a omului şi stilului european), în caz contrar pacea neînsemnînd decît o degenerare treptată, cap-de-pod pentru invazia unor forţe străine, obscure, străvechi, depăşite de istorie. A fotografia Europa cu blitz-ul îngerului nuclear ori a o expune “aburelii magice” a Orientului e, din punctul de vedere al consecinţelor, acelaşi lucru.

Ca locuitori ai unei ţări de graniţă răsăriteana a Europei, românii au resimţit cel mai acut, de-a lungul timpului, expunerea la Orient. Orientalizarea noastră ca naţiune nu ne poate fi însă imputată ; ea nu se datorează nu unei imanenţe etnice, ci faptului că am fost abandonaţi.

Enclavă europeană, poporul român – care vorbeşte o limbă latină – a fost lăsat singur, în timp, în faţa ortodoxismului, turcismului, comunismului : intruziuni orientale. Abandonînd terrele valahe, Principatele danubiene şi apoi România în gura Orientului, Europa credea că e vorba doar de a lăsa sa fie devorate graniţele unui popor oarecare, pe cînd în realitate erau violate graniţe europene şi oameni europeni. De altfel, aceeaşi politică – de o uimitoare lipsă de prevedere – Europa a dus faţă de întreg răsăritul său istoric.

Ortodoxismul a lucrat în România în sensul moleşirii latinităţii originare, al inhibării activismului şi voluntarismului specific acestei rase, al devitalizării treptate. Dintr-o etnicitate plină de iniţiativă, cu o puternică personalitate virilă, ortodoxismul a făcut o turmă de sclavi, un harem pus la dispoziţia bărbăţiilor imperiale de pretutindeni. Principiul ortodox : “Orice împărăţie este de la Dumnezeu” a fost inculcat poporului sub forma neaoşă: “Vin ai noştri, pleacă ai noştri !”, ceea ce a permis ca toţi străinii ce ne-au calcat de-a lungul vremii (de la Huni pînă la Ruşi) să ajungă sa ne fie străini stăpîni. Feminitatea, frica, supuşenia, pasivitatea, ospitalitatea laşă au pătruns masiv în mentalitatea urmaşilor legiunilor cu acvilă şi ai oştirilor cu cap de lup, îndepărtîndu-i de matca lor (fundată pe urbanizare, meşteşuguri, comerţ, război) şi implantîndu-i într-un stil de viaţă specific oriental, tradus prin lentoare spirituală, ruralism, anistorism, depolitizare, absenteism social. Termenul de “valah”, care la origine însemna “roman”, a ajuns sa însemne “cioban”. Cetăţile fortificate, castrele romane şi davele, importantele centre urbane s-au ruinat prin neuz, ţara fiind împînzită cu atemporale obşti săteşti şi cu mănăstiri : consecinţe şi cauze ale orientalizării. Drept urmare, şi cultura acestui popor orientalizat va deveni, pe de o parte, folclorică, arhaizantă, iar pe de alta, bisericoasă la modul cultic, dogmatic. Orice notă de intelectualitate, de iniţiativă, de libertate lipseşte şi prin urmare lipseşte elita. Nici o personalitate nu poate irumpe în afara dogmei, relieful ideal e “spaţiul mioritic”, cuminţenia duce la hieratism, raţionalitatea şi artisticitatea trebuie să dispară. E o teribilă încremenire bizantină, consecinţă a unei utopii a aşteptării, o răbdare imbecilizantă, o mortificare continuă, o degenerare. Orientul pătrunde în acest spaţiu european (lăsat fără apărare) prin toţi porii, prin fisurile etnice, insinuîndu-se cu viclenia somnului religios.

Dominaţia otomană – extinsă pe durata a câteva secole -, din contra, a vulgarizat poporul. Vulgarizarea, în acest context, trebuie înţeleasă în sensul deschiderii bruşte, catastrofice, a supapei vitalităţii populare – inhibate de ortodoxism – către un mod de viaţă dezaxat, ceea ce se va numi balcanism. Frustrat de independenţă şi spoliat de specificitate, pe de o parte, năpădit de o concreteţe barbară, pe de alta, poporul îşi va canaliza energia într-o viaţă tipică de bîlci oriental, impur, iraţional, lipsit de orice teleologie. Lenea, corupţiile, hoţiile, prostituţiile de toate felurile pătrund debordant.

Pe acest teren entropic, degradat pînă la nefiinţă, utopiile prind foarte uşor rădăcini. Iar cea mai teribilă dintre utopii este comunismul.

Comunismul n-are nici o cauză reală, nici cea mai mică aderenţă la natura actuala a omului ; el nu numai că nu vine în întîmpinarea evoluţiei fireşti, dar o contrazice în mod monstruos : prin totalitarismul ce-l caracterizează el deturnează forţa de impact a selecţiei naturale, care a fost şi va mai fi motorul lumii pentru cel puţin încă 500 de ani.

Dacă se poate totuşi vorbi de o “cauză” a regimului comunist, prin care el subzistă, aceasta e resentimentul popular contra elitei. Lipsit de aportul înaltei intelectualităţi – pe care de altfel o abhoră – şi deci aflat în imposibilitate de a-şi transfera vitalitatea în sens constructiv, poporul ejaculează într-un jet de aversiune contra elitei şi împrumută această aversiune grupului popular aflat la putere, care o transformă în represiune. Departe de a folosi poporului, istoricităţii sale, acest resentiment, eliberat şi permis de către regimul comunist, nu serveşte aşadar decît funcţionării grupului barbar aflat la putere. Dacă acest grup ar fi o elită, ar folosi puterea în sens constructiv ; dar fiind ceea ce este, dictatura proletară nu are decît sensul clasicei barbarii. Prin aceasta, ea resuscită forţe străvechi, anacronice, şi creează grave pericole de deviere a motricităţii specific umane şi de perversiune a istoriei.

Iisus a precizat: “Vremea mea n-a venit încă” (şi prin aceasta sublinia că viziunea sa e, încă, o utopie). Marx însă a crezut că vede aci, în determinarea pur materială, cheia vremilor. Lenin, profitînd de moliciunea şi deci de maleabilitatea unei naţiuni orientale, a reuşit să pună în practică o utopie. Hitler a făcut o uşoară rectificare acestei năluci comuniste, fundamentînd-o pe ideea nazistă. Mai departe există lagărul comunismului.

Vom încerca sa descriem în continuare modelul şi schema (simplă) de funcţionare a unui asemenea lagăr (cu referire specială la situaţia din România, unde ne-am născut şi trăim). Prima condiţie de existenţă a acestuia e, desigur, graniţa statului comunist, perfect asimilabilă unei împrejmuiri de sîrmă ghimpată, cu rolul de a împiedica intrarea în lagăr a persoanelor inamovibile indezirabile, dar mai ales de a face imposibilă orice evadare din lagăr a cetăţenilor-Haftlingi. O a doua graniţă, imaginară, dar nu mai puţin teribilă, o formează cenzura. Cenzura întreprinde o selecţie partinică în informaţiile ce descriu lumea, dislocă, taie adevărurile considerate periculoase, le precizează în interes comunist pe cele vechi, le ajustează pe cele echivoce, prelucrează totul conform programului de educaţie socialistă şi, în fine, varsă (prin mijloacele de mass-media, monopol de stat) în ochii şi urechile Haftlingilor o imagine convenabilă a lumii.

O data izolarea obţinută (prin intrarea în funcţiune a celor doua tipuri de graniţă) se trece la procesul de îndobitocire si dezumanizare, ceea ce se cheama viaţă sau educaţie comunistă. Începînd încă din primii săi ani şcolari, micul Haftling (şoim al patriei, pionier, utecist) e supus unei intoxicări sistematice cu lozinci utopice, marxiste. I se inoculează dragostea faţă de partid, socialism, patrie (dar i se oferă o imagine a acestora mitizată în spirit comunist, falsificată). Datele sale fundamentale ca om (achiziţii milenare ale speciei), individualitatea, libertatea, sexualitatea, religiozitatea, curiozitatea, spiritul de contradicţie, luciditatea, iniţiativa îi sunt total inhibate. Adolescentul ce rezultă e, de regulă, un ins despersonalizat, mutilat sexual, de un idealism atroce, complet dezarmat într-o realitate ce i se va arăta, de acum încolo, odioasă.

Lipsit de proprietate (care i-a fost prădată “în numele poporului” ) şi de dreptul de a o avea (dincolo de limitele strictei necesităţi), Haftlingul comunist ajunge literalmente la discreţia conducerii lagărului, care deţine, practic, totul. Orice libertate, autonomie, identitate prin opoziţie, onoare, nume, firmă sînt imposibile. Se tinde către înmatricularea într-un tipar unic, monstruos, al aşa-numitului “om nou”, al cărui model străveziu e sclavul (sau robotul ?!). De altfel, cetăţeanul e silit să muncească (cu un salariu la limita de jos a pauperităţii) nu numai pentru a evita inaniţia, dar, recent, au fost promulgate chiar legi speciale care îl obligă (necondiţionat) la muncă – sub sancţiune penală -, pentru ca în felul acesta administraţia lagărului să obţină participarea totala a Haftlingilor la punerea în practică a unor asemenea “programe de dezvoltare” *[1] delirante. În aceste condiţii, e firesc ca Haftlingul din lagărul comunist (spoliat de tot ceea ce i-ar fi putut prelua tensiunile acumulate inerent de existenţa lui ca fiinţă, plus fiinţarea lui ca Haftling) să fie disperat, isterizat, deprimat, terorizat, angoasat, umflat de infinite impulsiuni refulate, îndobitocit de frustrări etc. Si ce posibilităţi de eliberare are el ? Practic, niciuna. Tristeţea clasei lui o sublimează pe căi catastrofice: în corupţie, alcool, infracţionalitate, ignobilităţi, ţigănii, kitsch. El se află deci aproape de a-şi pierde nu numai specificul lui ca ins aparţinînd unei naţiuni oarecare, dar şi specificul lui ca om.

Ilustrativ, iată, pentru nivelul intelectual rudimentar şi pentru totala lipsă de vocaţie istorică (aşadar de a conduce) în care se scaldă regimul comunist e faptul că acesta nu înţelege şi nu dovedeşte că ar fi înţeles vreodată rostul democraţiei reale. Pentru belferii ideologiei comuniste pare a fi complet obscur adevărul că democraţia (cu instituţiile ei) e actuala unică modalitate istorică (raţională) de eliberare a tensiunii vieţii, a motricităţii specific-umane (care altfel ar face din lume un infern, un big-bang continuu). În loc de a se acumula exploziv, sufocant, această motricitate e sublimată în haosul aparent al instituţiilor democratice şi capătă astfel sens constructiv, realitate istorică (aşa cum explozibilitatea potenţială a unui reactor atomic, controlată prin miile de tehnici de îmblînzire, sfîrşeşte prin a deveni utilă). Apărătorii moralei comuniste, de pilda, sînt oripilaţi de “eliberarea sexului”, de “pornografia” ce se practică în Occident, iar esteticienii marxişti condamnă, la rîndul lor, “decadenţa” artei de avangardă etc; în fapt, nu se înţelege că acestea sunt forme civilizate prin care statul controlează, în primul caz, energia frustă a maselor de tineri, iar în al doilea, tensiunile elitei intelectuale. Libertatea reală a presei şi cuvîntului, proprietatea, dreptul la grevă, paşaportul, critica, tolerarea mişcărilor de tot felul etc. au acelaşi rost: de a decanta, în ultima instanţă, sensul constructiv, istoric, al motricităţii umane. Şi dimpotrivă: represiunea totală pe care o practică conducătorii comunişti (şi care nu poate fi niciodată bine intenţionată) nu duce decît la explozie sau la dracu.

Dar oricît de teribil şi de inuman ar fi acest lagăr comunist, iată că el este suportabil, totuşi, pentru Haftlingul de rînd: pentru “omul din popor”. Pentru acest oriental sau orientalizat (pregătit în mod originar să suporte totul, cu infinită moliciune orientală, ca o res) nimic nu pare a fi atît de grozav încît să-l determine să protesteze. Tragedia deci nu se petrece, cu adevărat, cu acesta. Ea începe abia atunci cînd malaxorul comunist întîlneşte corpuri şi conştiinţe mai dure, încă neîndobitocite, nedevitalizate, neorientalizate, neortodoxe ; aşadar, atunci cînd dinţii săi întîlnesc oameni europeni, intelectuali. Intelectualii sînt coşmarul conducerii lagărului, sînt cei ce n-o lasă să horcăie în somnul utopiei sale. Căci, iată, ce tot vor aceşti scriitori şi artişti, aceşti savanţi care nu ştiu decît să critice şi să ceară bani, libertate şi alte porcării occidentale şi care pun astfel beţe în roatele malaxorului ? S-a ajuns pînă acolo încît conducerea Lagărului să nu-şi poată îndeplini în bune condiţii, din cauza acestora, misiunea sa istorică de formare a omului nou, perfect îndobitocit şi aplatizat. Ei bine, ce fel de conştiinţe or fi avînd şi ăştia, de nu pot fi manipulate ? Ia sa facem o şedinţă la Comitetul Politic Executiv şi să vedem despre ce e vorba. Să-i intimidăm, să-i dăm pe mîna securităţii, iar dacă vor continua s-o facă pe deştepţii, să-i legăm. Doar nu vom rata un potenţial popor de oameni noi, viitorul nostru ştiinţifico-fantastic, din cauza cîtorva inşi decadenţi, reacţionari…

Aceşti inşi decadenţi apelează azi la Europa ; dacă sîntem atît de puţini, aceasta se datorează faptului ca mulţi dintre colegii şi compatrioţii noştri sunt terorizaţi, inhibaţi de perspectiva privării fizice de libertate şi a represaliilor, alţii au conştiinţele deja castrate, orientalizate, obsedate de ideea supravieţuirii cu orice preţ, iar ceilalţi, în fine, cei mai mulţi, nu mai sînt. Rugaţi-vă pentru ei !

Semnează :


[1] . (Notă de subsol la pag.4)  * Un astfel de “program”, în România, ambiţionează să aducă această ţară în rîndul statelor puternic industrializate, ceea ce în sine ar fi stimabil, dacă n-ar fi, în realitate, absurd. Ca să ajungă acolo unde sînt, americanilor, de pilda, le-au trebuit două sau trei secole ; or, ai noştri promit să-i imite în 3-4 decenii, ceea ce nu numai că e o naivitate, dar e o nebunie. Un mileniu de viaţă arhaică, orientalizată, nu poate fi anihilat prin efortul unei singure generaţii. Foştii păstori, aduşi prea repede şi prea masiv în uzine, devin pur si simplu carne de tun. Pe de alta parte, agricultura, lipsită de forţa de muncă necesara şi nesusţinută cu o tehnologie specifică avansată, decade. Supusă unei presiuni bruşte, nefireşti, o naţie întreagă risca să fie bulversată. Se face politică de stat din iluzia că un popor, ca un cauciuc, ar putea fi întins pînă se rupe – Nota autorilor

Advertisements

Comments are closed.

%d bloggers like this: