8 – Prima declaratie de la Slatina

– Dă-mi, te rog, buletinu de identitate ! mi-a cerut maiorul cu acelaşi zâmbet misterios.

– Din întâmplare îl am la mine ! i-am zis, întinzându-i portmoneul cu totul.

Păun l-a desfăcut, a extras buletinu’ din el, a cotrobăit în continuare prin portvizit, cu o lipsă de jenă ce voia să-mi spulbere orice iluzie, a văzut că nu mai am nimic acolo, apoi a deschis buletinul, a confruntat fotografia cu originalu’, a răsfoit mai departe prin buletin, amirosind vizele de flotant şi celelalte, iar când a dat cu ochii de singura sută ce-mi mai rămăsese din bănetu’ cu care plecasem la Capitală a apucat-o cu vârfu’ degetelor, ca pe un odios corp delict, a aşezat-o cu repulsie pe masă şi m-a înterbat :

–         Atâta ţi-a mai rămas ?

–         Atâta, am zâmbit.

Rutina sa de brav familist i-a învins linia profesională şi i-a animat ţeasta, clătinând-o de câteva ori de la stânga la dreapta, a evidentă dojană.

–         Ce sînt părinţii tăi, mă ?

–         Tata – pescar, mama – ceapistă.

Păuna mă privea crunt, clătinând şi mai avan din cap.

–         Ştii cât muncesc părinţii tăi pentru două mii de lei ? (nota bene : atâția bani îi spusesem eu că am avut la mine când am plecat la București )

Mi-am compus o mutră roşindă, cu faţa în pământ, ceea ce vroia să însemne că  da, ştiu.  Maioru’, care citise în lecturile sale de bine că un om capabil să roşească nu este niciodată iremediabil pierdut, a părut a fi satisfăcut de penitenţa mea. Şi-a reluat tonu’ profesional.

–         Bine, mă, hai să trecem la treabă, că e târziu !

M-am uitat la ceas : era două după amiază. Mă aflam deci la ei de vreo trei ore, însă aveam senzaţia bizară că timpul, pentru mine, s-a oprit, iar trecutul, cel puţin, părea a se fi descărcat total. Eram convins că până aici mi-a fost, ei bine… oops. Iar Ave trăsese pur şi simplu fermoarul, între mine şi el, nefericitul.

Păun mi-a întins nişte foi de hârtie :

–         Scrie !

–         Ce să scriu ? m-am prefăcut că nu pricep.

–         Scrie tot ce mi-ai spus mie până acum !

–         Şi cum să intitulez această scriere ? “Declaraţie” ?

Chiar atunci a reintrat Gherghe şi i-a şuşotit ceva lui Păun la ureche, iar acesta i-a răspuns cu o şuşoteală asemănătoare. Am profitat de ocazie şi mi-am aprins o ţigară, sub privirile abstrase ale securiştilor care şuşoteau. Conversaţia secretă a ălora a durat cam un minut, timp în care Ave al meu se consulta şi el de zor cu modulele-i calculatoare, acolo, în subterană. Mă simţeam oarecum băgat la mijloc, abandonat, ignorat. “Ia mai duceţi-vă dreak cu toţii, bey !” i-am sictirit în gând. “Puţin îmi pasă de şuşotelile voastre !”

Odată epuizate secretele ălora, Gherghe mi-a aruncat un zâmbet făţos, exact în felul pe care începusem să i-l cunosc bine de-acum, şi a părăsit încăperea. La rândul său, Păun mi-a zis :

–         Tov, am o propunere. Hai să ne mutăm sus, în biroul şefului, că avem mai mult loc acolo, servim şi-o cafea, ca oamenii. Şefu’ şi aşa nu este momentan în unitate, însă ne-a dat telefon ca să te rugăm să-l aştepţi, căci vrea să vorbească şi dânsul cu tine. Între timp, tocmai bine, noi terminăm ce avem de scris. Ce părere ai ?

–         De acord, i-am răspuns, cu condiţia să mă lăsaţi să fumez şi acolo.

–         Bine, mă,  mi-a zâmbit Păun cam acru. Să ştii însă că şefului n-o să-i placă chestia asta, a ţinut să precizeze.

Drept care ne-am luat catrafusele (eu, servieta goală şi pachetu’ cu mâncare, iar el restul) şi ne-am transbordat la etajul următor, în birou’ şefului. Care birou era o încăpere nu prea mare, mobilată cu obişnuitul fast tovulistic : o masă impozantă, de şef, la mijloc, scaune şi fotolii în jurul mesei şi pe lângă pereţi, un covor mai ca lumea pe jos, aparatul de radio şi televizorul pe măsuţele reglementare, telefonu’, o hartă mare, a RSR, pe peretele din spatele biroului, poza comandantului suprem, şi cam atât. Ba nu, tot pe perete am remarcat o uşă ce făcea legătura cu-o odaie de taină, probabil, sau o cameră de consiliu secret. Domnii securişti mi-au indicat să stau jos, nu ştiu de ce, taman pe scaunul şefului, iar ei vor fi foind în jurul meu, mai aşezându-se din când în când, mai ieşind câteodată, făcând cu rândul la interogatoriu ori supunându-mă unui foc încrucişat de întrebări, ce mai, ca la carte. Înainte însă de a trece la treabă, tov Păun mă întrebase :

–         Dragă, vrei să mergi la WC, cumva ? Sau poate ţi-o fi foame ?

–         Nu, am răspuns.

–         Ţi-aş putea cumpăra ceva de la bufet, mi-a explicat el.

–         Dacă se poate, aş dori un pachet de ţigări, l-am rugat. “Carpaţi-fără”, i-am precizat, luându-i vorba din gură.

Păun a ieşit şi am rămas cu Zărnescu şi Gherghe, cu care am schimbat câteva vorbe neutre despre serviciul meu şi despre viaţa de la UJCAP, în genere. Când Păun s-a întors, am vrut să-i plătesc pachetul de “Carpaţi”, dar maiorul s-a opus categoric:

–         Lasă, băi, îmi rămâi dator ! Vrei şi o cafea ?

–         Nu, mulţumesc, nu sunt băutor de cafea.

–         Atunci să trecem la treabă ! m-a îndemnat maioru’, făcându-mi semn să încep a scrie.

–         Cum îi zic ? l-am întrebat, privindu-l cu seninătate.

–         “Declaraţie”, a răspuns securistul, sec.

Am scris deci “Declaraţie”, în capul foii, cu una dintre cele cinci grafii ale mele şi anume cea a nevricosului. (1)

–         Mai departe ce scriu ? l-am întrebat pe maior, ridicându-mi ochii mititei şi rotunzi către el.

A intervenit Gherghe :

–         Tov… Scrieţi ce i-aţi spus lu’ tov comandant până acum !

–         O să te ajutăm noi cu întrebări suplimentare, a precizat Păun.

Mi-am început declaraţia cu formula clasică : “Subsemnatul ………, fiul lui ….. şi al ……. născut la…” etc. Pe urmă, am vrut să le explic securiştilor în ce constă, în definitiv, pasiunea mea pentru literatură şi activitatea mea de “poiet“, precum şi faptul că pe mine nu mă interesează deloc politica, (n-aşa…? oops) şi că nu cred în ceea ce am făcut (şi am arătat scârbit spre Apel), ba chiar cred dimpotrivă, n-aşa ? (2), iar dacă am făcut ce-am făcut, ăsta a fost doar un scenariu menit a atrage atenţia băieţilor asupra mea şi a ajunge astfel, în fine, să-mi public cartea. Le-am spus (consemnând în declaraţie, dar şi prin dese explicaţii orale, date fie la cererea lor, fie din proprie iniţiativă) că scriu de la o vârstă destul de fragedă, dar că nu am publicat decât începând din martie ’75, continuând apoi să public, sporadic, în revistele studenţeşti. Activitatea mea literară s-a consumat, le-am spus, mai mult pe la cenacluri : mai întâi la cenaclul Amfiteatru, al revistei cu acelaşi nume, apoi la Cenaclul de luni, al centrului universitar Bucureşti.  L-am cunoscut şi pe Nichita Stănescu, m-am lăudat, şi am fost chiar prieten la cataramă cu el, timp de trei ani, între 21 oct.’76 şi 14 iulie ’79, când ne-am certat. În semn de preţuire, bănuiesc, Nichita mi-a dedicat chiar şi o poezie, publicată iniţial în “Flacăra” din 12 oct.’78 şi reluată în volumul “Operele imperfecte”, apărut la ed.Albatros în 1979. Relaţiile strânse de prietenie dintre mine şi Nichita sunt dovedite, le-am spus, şi prin faptul că acesta nu s-a supalat prea tare atunci când io am publicat un aşa-zis interviu al meu cu el, dar care în realitate a fost scris aproape în întregime de mine (şi întrebările, şi răspunsurile), interviu care a apărut în nr.3 din martie 1978 al Amfiteatrului şi care a avut un mare ecou la vremea sa. Trecând la Cenaclul de luni, le-am arătat că acesta s-a născut la 3 martie 1977 (cu o zi înainte de cutremur !), dintr-o iniţiativă a studenţilor filologi din Universitatea Bucureşti, fiind coordonat de Nicolae Manolescu, cel mai important critic literar la ora actuală. Publicistic, Cenaclul de luni s-a născut la 18 mai 1978, când Nicolae Manolescu a tipărit în “România literară” două pagini de poezie lunedistă. Cenaclul reuneşte elita tinerei generaţii de scriitori, al cărei ţel declarat este de a revoluţiona poezia română  şi de a impune (aşa cum a arătat tânărul poet Traian T.Coşovei, unul din primicerii cenaclului) o nouă sesibilitate. Văzând că securiştii par a fi interesaţi de vorbăraia mea diversionistă  (oops), am bătut monedă în continuare, pe 17 coli de hârtie, cu o scriitură în mod voit nevricoasă, în legătură cu pasiunea mea pentru literatură.  Am vbit in extenso despre revoluţia literară pe care o desfăşuram noi acolo, în ce constă ea şi ce rezultate a dat până atunci. Le-am arătat că pentru poeţii Cenaclului de luni, Eminescu, Blaga, Arghezi şi ceilalţi, ba chiar şi Nichiata Stănescu, vai –  căci de-alde Păunescu nici nu se merită să mai vbim, n-așa ? -, par a fi un fel de moşnegi preistorici, depăşiţi din punct de vedere tehnic şi din punctu’ de vedere al noii sensibilităţi. Cum securiştii, auzind aceste trăznăi, se uitau la mine de parcă tocmai aş fi ieşit din cămaşa de forţă, mi-am dat seama că trebuie să apăs în continuare pe acele clape care să le întărească tovilor impresia, ce li se conturase deja, vezi bine, că sunt un tip în stare de orice, inclusiv de a imagina şi pune în practică chestia cu Apelul trimis la Securitate printr-o lovitură de biliardist. (3) La un moment dat, ca să le mai descreţesc ălora frunţile, coborându-le sprincenele ridicate până în păr, m-am oprit din scris şi le-am zis brusc : “În definitv, de unde ştiţi că nu sunt de la Securitatea Securităţii, a… ? 🙄 Poate că am grade mai mari ca ale dumneavoastră, nu vă uitaţi la tinereţea mea…” 💡 , la care băieţii, să moară de râs, nu alta.  😀 “Lasă, mă, că-i ştim noi şi pe ăia…”, mi-au zis. Am continuat să bat câmpii cu graţie, în scris, urcând rândurile în cer şi scoborându-le imediat apoi spre pământ, sărind de la una la alta, răspunzând cu o vioiciune expres ţicnită întrebărilor non-stop ale securiştilor şi transcriind concomitent aceste răspunsuri, pe care totodată le declamam cu voce înaltă (cam cum o făcea cabotinu’ G.Călinescu, vă amintiţi ? oops) , aşa cum ceruseră ei, ca să poată controla ce scriu, dar şi, probabil, ca să auză camera alăturată, unde îl bănuiam ascuns pe fiorosu’ lor colonel-şef, sau măcar pentru a mă înregistra magnetofonul de subt birou, iar acesta să mă toarne mai departe tovarăşului comandant, când o veni. Una peste alta, securiştii se învioraseră complect şi aveam senzaţia clară că le dispăruse cu totul frica de bampiru ce le părusem a fi, cel puţin la început. Le devenisem chiar simpatic, n-aşa? astfel că ei nu mai încetau să se minuneze, care mai de care, chipurile, de memoria mea fabuloasă şi de ideea trăznită ce-mi putuse trece prin cap, iar când le-am arătat că pot să joc şah orb, cu oricare dintre dânşii, mă priveau ca pe un adevărat geniu de nr.9, ce mai… oops. Mi-au cerut să repet ce părere am despre ei, iar io i-am ridicat ditirambic în slăvi… 😉 Aproape că nu mai rămânea decât să ne pupăm piaţa endependenţi sau cam aşa ceva… 😆

(va urma)

+++++++++++++++++++++++++

Note şi documente :

(1)

TopTop-1

(2) La sfârşitul poveştii lui Ave, voi explica ce-am vrut să zic prin propoziţia aia.
(3) Vezi paginile:
Top-3
Top-4
Top-5
Top-6
Top-7
Top-8
Top-9
Top-10

Top-11Top-12 Top-13Top-14Top-15Top-16

Advertisements

Comments are closed.

%d bloggers like this: