7 – Partida de sah orb continua

Dar Păun încă nu se dăduse bătut. Mi-a pus o ultimă întrebare încuietoare :

– Bine, mă, să zicem că e ca tine ! (Pauză…). Dar de ce nu ne-ai adus tu personal Apelu’ ?

Am răspuns cu-o mină ce vroia să le arate securiștilor că problema în chestie mă framântase luni de zile, cică, mai înainte :

– Păi, într-adevar, se putea şi aşa, însă atunci m-aţi fi crezut nebun de-a binelea! (oops)

Și văzându-i că zâmbeau cu subînţeles, am adăugat :

– Pe când acu’ nu puteţi decât să mă bănuiţi, n-așa ? (pauză zâmbitoare de ambele părţi), iar proba contrară vă va demonstra că, de fapt, am scăunelu’ la cap. Sunt şi io un biet poezel inofensiv, care numai din disperare e nevoit s-o facă pe nebunu’, domnilor Comandanţi!

Colonelul Zărnescu – care nu scosese nici o vorbă până atunci – m-a bătut concluziv pe umeri :

– Băi, Abălarule, să ştii că nu eşti băiat prost ! şi a ieşit din birou.

Am continuat să perorez faţă de ceilalţi :

– Evident că aş fi putut să vă trimit Apelu şi prin altcineva, prin alţi “cântăreţi”, căci cunosc destui, chiar la Olt, însă atunci EFECTUL ar fi fost altul, mult mai mic.

“Dar, în definitiv, ce vrusese să spuna Zărnescu ?!” m-a îmboldit Ave, aparte. “Nu ştiu, bey, am ricanat sictirit, asta e treaba ta, căci tu m-ai băgat în socotelile astea, n-aşa?” In acelaşi timp, am continuat să le explic celor doi, picior peste picior şi aprinzandu-mi degajat – cică – o nouă ţigară:

– Dacă însă Apelu’ vă parvenea printr-un “om” de pe lângă Cenaclul de Luni, “efectul” era garantat, căci se ştie deja că acest cenaclu reuneşte floarea studenţimii noastre creatoare, iar Manolescu, coordonatorul cenaclului, este poate cel mai valoros intelectual român de azi, el fiind în orice caz cel mai important critic literar de la E.Lovinescu şi G.Călinescu încoace. Or, Istrate, care e nelipsit de la şedinţele cenaclului, deşi nu face propriu-zis parte din acesta, ştie care e cota mea între lunedişti, ba chiar mă apreciază personal, aşa cum mi-a arătat-o în câteva comentarii orale pe marginea unor lecturi din textele mele, şi deci, aducându-vă Apelu’, el vă putea spune în acelaşi timp că nu sunt un fitecine. Toate acestea ar fi mărit efectul Apelului faţă de Dvs., aşa cum s-a şi întâmplat, nu ?

Gherghe ieşise între timp din birou (dincolo de uşa căruia bănuiam o animaţie de viespar şi o şuşoteală non-stop), iar Păun mă asculta în doi peri, de la o vreme. SĂ FI ŞTIUT EI TOTUL, IN REALITATE?!? SE JUCAU OARE CU MINE CA MOTANU’ CU ŞORICELU’?! Aş fi vrut să-l consult pe Ave, să vedem el ce părere are, dar bietul meu secundant îşi trăsese gluga pe cap, bănuiesc că de frică (oops), şi-o ţinea înainte, gaia-mațu, cu “planu” său. Iar mie ce-mi mai rămânea de făcut, decât să-l urmez până la capăt ? (1)

– Bine, tovule, m-a întrerupt Păun, vom lămuri chestiile astea mai târziu ! Acuma, spune-mi ce ai făcut în zilele următoare ! Spune-mi ce ai făcut marţi, miercuri şi joi ! mi-a cerut el, socotind pe degete.

– Păi, unde rămăsesem ? l-am întrebat.
– La dracu ! s-a enervat maioru’. La Istrate.
– Deci, i-am dat Apelu’ lu Istrate.
– Ştiu…! Mai departe !
Maiorul părea din ce în ce mai astenizat. L-a înviorat însă o idee :

– Ascultă, bă, dar noi ce sîntem, editură, ca să-ţi publicăm ţie cartea aia ? De ce nu te publică Manolescu sau literaţii printre care te învârţi ? De ce nu te-ai dus la ăştia ?

Mă crezuseră oare… ??

– Pentru că nimeni n-ar reuşi să impună kulturnicilor noştri o carte ca a mea, decât Dvs, l-am asigurat, zâmbind galeş.
– Păi, bă, cum crezi tu că am putea face noi acest lucru ? Doar nu-ţi închipui că o să dăm ordine tovarăşilor de la cultură ? Ce părere ai tu despre noi, tovule  ?
– V-am mai spus : Dumneavoastră puteţi totul, dacă vreţi !
– Dar de ce nu te publică prietenii tăi ? Văd că poeziile astea nu au nimic care să supere din punct de vedere politic, atâta doar că nu prea seamănă a poezii… Şi totuşi, să ştii că asta, Despre hipnotizori, parcă aşa îi zice, nu?, îmi place şi mie. Dar celelalte sunt nişte tâmpenii, crede-mă. Mai ales aia cu cifrele. Cine crezi tu că o să-ţi publice aşa-ceva ?
– Dumneavoastră…
– Ţi-a intrat ţie ideea asta la fix şi nu vrea să-ţi mai iasă, a ?
– Sunt absolut convins că puteţi.
– Mai departe ! Mi-a cerut el. Hai, lasă bancurile…!

Discuția mea orală cu securiștii a fost amplă și nu am cum s-o reproduc în amănunt după 30 de ani (chiar și după zece ani memoria îți poate juca feste… oops). De aceea, revenind la timpul prezent al povestirii, e mai bine să reproduc din declarația scrisă pe care le-am dat-o atunci securiștilor (în episodul următor voi reproduce declarația în scan) :  “Toată această treabă s-a întâmplat luni seara (6 oct.1980) la Cenaclul de luni, “în secret”. Mai înainte îi telefonasem lui Nicolae Manolescu ca să-l întreb dacă se redeschide Cenaclul (pe acest an), iar Manolescu mi-a răspuns că da, se deschide, dar că el nu poate veni, deoarece e cam bolnav, însă ne roagă totuși să-l ținem (Cenaclul), chiar dacă el nu vine. La ora 8,30, când trebuia să înceapă Cenaclul și când se strânseseră aproape toți membrii obișnuiți ai Cenaclului (adică, printre alții, Matei Vișniec, Florin Iaru, Traian T.Coșovei, Elena Ștefoi, Magdalena Ghica, Mircea Cărtărescu și alții, printre acești alții fiind, desigur, și “amicul”, al cărui nume nu-l cunosc  (2), am mers și l-am informat pe Ion Stratan (conducătorul student al Cenaclului) că N.Manolescu nu poate să vină, deoarece e bolnav, și cum și eu eram obosit și presupunând că nu se vor citi cine știe ce lucruri grozave, am profitat de prezența în sală a unei cunoștințe din timpul studenției (și de la Cenaclu, de altfel), căruia i-am propus să mergem să bem ceva (“am eu bani! i-am zis), gândindu-mă că vom reveni la Cenaclu mai târziu, după ce vor fi început discuțiile pe marginea celor citite (care se arătau a fi amuzante), deci am plecat cu acest prieten “să bem ceva” și până la urmă ne-am fixat la un restaurant pe Bulevard (vis-a-vis de Casa Centrală a Armatei), unde bineînțeles ne-am întins la băutură și am și uitat de Cenaclu (3) Am discutat despre una alta, între altele și despre volumul meu de poezie, pe care i l-am arătat și pe care de altfel el îl cunoștea și credea foarte mult în valoarea lui, l-am întrebat ce mai face, ce mai scrie etc. Era și un fotograf pe acolo, ne-a făcut niște poze (4), ne cam îmbătasem, pe urmă, pe la ora 11-12 seara, am plecat spre el – stă la gazdă undeva prin Cotroceni, unde am dormit până a doua zi. Menționez că nu am discutat cu acest prieten în legătură cu Apelul, deoarece îl știam foarte emotiv și de altfel n-aveam deloc intenția de a face ceva cu acel Apel, decât ceea ce am arătat mai sus. Apelul nu avea nici un alt rost decât de a ajunge pe masa dvs de lucru, prin acel interpus. // A doua zi am plecat de la colegul pe la ora 8-8,30 și am mers să văd un film (colegul plecase la școală), după aia, pe la ora 13,00 am mers la restaurantul Uniunii Scriitorilor, pentru a mă întâlni cu colegii de generație (știam că vor fi prezenți pe acolo, deoarece ei vin în mod obișnuit la o “băută”). Aici m-am întâlnit cu Eugen Suciu și cu soția acestuia (mai era cineva, dar nu-mi amintesc cine – eram cam băut – și de altfel nici nu-i cunoșteam). După ce am băut și cu acesta – cu Eugen Suciu -, pe la ora 12,00 noaptea am mers la el acasă pentru a dormi și am plecat a doua zi dimineața. După aceea, am mai mers la un film-două, am mai dormitat pe ici-pe colo, am fost pe la Facultatea de drept, unde m-am întâlnit cu Romulus Brâncoveanu, și seara am plecat cu trenul, prin Slatina-Piatra-Olt (de fapt, până în Pitești am mers cu o mașină, iar de aici am luat trenul și am mers până la Piatra-Olt-Corabia, după aia la Izbiceni (6). M-am gândit să merg prin Slatina, și nu prin Caracal-Izbiceni, pentru ca să trec pe la șeful meu (într-o chestie de serviciu), dar pe drum am constatat că sunt foarte obosit și m-am dus acasă (direct), gândindu-mă că am să vin altădată…” Când am ajuns la Izbiceni – am încheiat relatarea – secretara Melania mi-a spus că mă caută nea Mustaţă de la UJCAP de vreo două zile, cu indicaţia să mă prezint urgent la Slatina…

Maioru mă privea cu un zâmbet, aşa.

– Lasă, bă, că o să aflu eu ce-ai făcut tu pe-acolo, mâine, când o veni tovarăşu’ de la Bucureşti.

Aproape că mi-a sărit inima din piept ! “Ce înseamnă asta ??” mi-am zis panicat, dar Ave, cu nasul în socotelile lui, s-a făcut că nu mă aude.

– Mai aveţi vreo treabă cu mine ? l-am întrebat pe Păun, privindu-l cu candoare în ochi. Ştiţi, mă aşteaptă tov. preşedinte la UJCAP.

Maiorul rânji apăsat :

– Numai puţin, tovule ! Mai avem nişte chestii mărunte de lămurit, iar pe urmă eşti liber !

L-am luat la direct :

– Sunt arestat ? 🙄

Maiorul a afişat o uimire exagerată :

– “Arestat” ? Ce vorbă-i asta, tovule ? M-am comportat eu până acum în aşa fel încât să spui că te-am arestat ?
– Păi, atunci ce rost are interogatoriul ăsta ? De ce m-aţi chemat aci ?
– Dar nu ziseşi tu singur că oricum vroiai să ajungi la noi ? s-a hlizit Păun.
– Da, dar dumneavoastră nu cunoşteaţi intenţiile mele, i-am replicat într-o doară.
– Probabil că a fost o neînţelegere, a zis Păun, exact pe tonu’ meu.

Apoi :

– Dar, dacă tot venişi până aici – fie şi înainte de termen -, eu zic să lămurim bine nişte lucruri. Propun să punem pe hârtie, eventual chiar cu mânuţa matale, datele pe care le-am stabilit deja, nu de alta, dar să nu le uităm, cumva, şi să fim nevoiţi să pierdem încă două ceasuri pentru a le reinventa.

Vorbindu-mi, maiorul îmi zâmbea enigmatic. Mă lăsa să pricep, vezi bine, că el ştie că eu ştiu că ştie. Nu ştiu ce ştia tipu’ cu adevărat, însă eram convins că el personal n-avea cum să știe mare lucru, în acel moment. Dar Bucureștiul ?  oops.

(va urma)

+++++++++++++++++++++++++
Note şi documente :

(1) Aici se încheie primul foileton din broşura “Urmărit de Securitate” (titlul comercial al editorului) sau “Povestea lui Ave şi a Securităţii” (subtitulul pus de mine), apărută la “editura Romanaţi” în decembrie 1990, următoarele foiletoane programate la tipărire (circa zece) ne mai apărând niciodată, deşi în 1990 eu mai aveam material scris pentru încă un foileton. Blocajul s-a întâmplat din cauza editorului, care nu mi-a plătit nici un leu pentru “op”, în ciuda faptului că el a scos trei tiraje a câte 10.000 de exemplare (10 lei exemplarul, la valoarea banilor de atunci). Editorul – un domn Eliescu din Caracal, decedat între timp, Dzeu să-l ierte – a binevoit să-mi dea totuşi, după insistenţe penibile, 600 de bucăţi din broşură, pe care să mi le vând singur ; după ce-am dăruit pe la amici care câte au vrut, pe gratis, evident, restul “Poveştii lu’ Ave” a fost ros de şobolani într-o coşare de la grădiniţa-mi de vară, gherlanii ignorând, vezi bine, că “povestea” ronţăită de ei într-un colţișor de provincie rumânească va apărea preste mode şi timp, printr-o gaură de vierme întâmplătoare, în Hyperspatz.

(2) Nota bene: deși verbal eu îi spusesem lui Păun că pe individ îl cheamă Istrate, în declarația scrisă nu am fost de acord să-l nominalizez – și adevărul e că nici Păun n-a insistat -, spre a nu-i face omului vreun rău, în caz că totuși m-aș fi înșelat asupra calității sale de presupus informator; faptul că Păun n-a insistat să-l nominalizez pe Istrate în declarația mea mi-a întărit oarecum convingerea că Istrate era “omul” lor, al băieților (deși astăzi înclin mai degrabă să cred că nu a fost).

(3) Fiind convins, atunci, că securiștii – cărora io le-am supralicitat capacitățile operative, se pare – m-au filat pas cu pas, n-am vrut să le ascund faptele și actele mele evidente, despre care  presupuneam că ei le cunosc deja destul de exact, spre a nu le induce bănuiala că îi duc cu preșul, astfel că le-am debitat adevăruri și minciuni bine amestecate într-un discurs încoprit ad-hoc și menit, în esență, să-i țină pe loc, până când “bomba” Apelului ar fi luat foc ; când m-au întrebat cine-i “amicul” cu care m-am întins la băutură, le-am spus că-l cheamă Romulus Brâncoveanu, dar că e absolut nevinovat, aloo, și, fiind student, n-aș vrea să pățească ceva, iar băieții – din nou  – n-au insistat, părând că înțeleg scrupulele mele… oops.

(4) Chiar prezența acelui fotograf, nimerit întâmplător la întâlnirea mea cu Romulus Brâncoveanu, m-a făcut să cred retroactiv – la momentul interogatoriului de la Slatina, mai precis – că fusesem filat non-stop și deci n-avea niciun sens să încerc să le ascund securiștilor faptele mele evidente, ci doar să le confer înțelesuri convergente cu “planul” meu, așa cum l-am prezentat în episodul anterior ; în realitate, mai mult ca sigur că fotograful ăla era unul dintre obișnuiții pozari itineranți prin restaurante, parcuri etc, care te pozau ad-hoc și-ți stabileau o zi în care să-ți predea, contra-cost, pozele. E posibil chiar ca după relatarea mea securiștii să-l fi căutat pe fotograful ăla, iar pozele pe care ni le-a făcut atunci să fie rătăcite prin vreun dosar de la Secu București (la dosarul de la CNSAS nu le-am găsit).

(5) Repet, credința mea a fost că era imposibil ca ei să nu fi aflat deja pe unde am fost și cu cine m-am întâlnit și deci ar fi fost o copilărie să le ascund aceste lucruri evidente, în schimb trebuia să ascund  cu desăvârșire că s-ar fi semnat vreun Apel, spre a nu-mi băga pretinii în bucluc, cel puțin până când bomba Apelului ar fi explodat în eter.

(6) De-acum, eram convins că mașinuța sport care ne urmărise în timp ce eu mă aflam în drum spre Pitești în “Pobeda” de ocazie – sper că vă amintiți episodul – fusese chiar o mașină a securiștilor și deci trebuia să ofer băieților anchetatori o explicație asupra faptului că-n loc să merg cu trenul direct spre Caracal, prin Videle, după plecarea din București, o apucasem pe ocolite, prin Pitești-Slatina-Piatra-Olt-Corabia.

“Coperta” I a broşurii “Urmărit de Securitate” arată aşa:

…pe jumătatea din stânga, într-un şapou, avertismentu’ clasic: “Un caz autentic“, apoi numele meu: “Viorel Padina” şi titlul dat de editor : “Urmărit de Securitate“, supraimprimat pe un desemn de gang ce ocupă jumătatea din stânga a primei pagini, în care se vede o siluetă cu pălărie (oi fi io, o fi securistu’?… 🙄 ) lângă ceva ce pare a fi un bloc de locuinţe, cu două-trei ferestre luminate, restu’ misterios întunecate, normal, iar în colţul din dreapta jos e schiţată figura unui bărbat (oi fi io, o fi securistu’ ?… 🙄 ) care-l pândeşte pe cel cu pălărie. Pe cealaltă jumătate  a “copertei” , din dreapta,  sunt înscrise alternativ cu negru şi albastru alte avertismente editoriale (cu corp de literă large) : “Un senzaţional dizident necunoscut!” ; “A prevăzut încă din 1980 sfârşitul Comunismului şi Casa Europa!” ; “Intre 1980-1989 a fost obiectiv de filaj al Securităţii interne” ; “Pentru faptul de a fi dezamorsat cazul “Ave” colonelul Raţiu, fost şef al Securităţii judeţului Olt, a fost promovat şef al Direcţiei I (informaţii interne, dizidenţi) din Departamentul Securităţii Statului” ; “Singurul scriitor român care a refuzat să conlucreze cu cenzura comunistă“.

Pe coperta verso şi pe “foaia de gardă” sunt imprimate “Cuvântul înainte” al editorului  şi “Nota autorului“:

În fine, pe ultima “copertă” e inserată, în loc de postfaţă, o scrisoare “profetică” a subsemnatului către N.Manolescu, datată 03.04.1985:

Advertisements

Comments are closed.