6 – Planu’

– Să-ncep de luni ? l-am întrebat suav.

– Începe cu începutul !

Automat, am dus mâna spre ţigări, dar tovul mi-a transmis printre dinţi: “Lasă, mai târziu! Dă-le dracu’ de ţigări, că nu sunt sănătoase!” M-am resemnat să-mi dreg vocea.

– Păi, luni am fost în Bucureşti.

– Aşa !

– Luni seara m-am dus la Cenaclul de Luni.

– Evident!… Dar ce-i cu cenaclul ăsta ?

– E Cenaclul Centrului Universitar Bucureşti.

– Un cenaclu literar?

– Da.

– Mai departe!

– E un Cenaclu de elită.

– Ce vorbeşti, domne…?

– Subsemnatul sunt membru al acestui Cenaclu încă de la înfiinţare.

– Bine, am înţeles…! Te-ai dus la cenaclu şi ai căscat gura. A doua zi, marţi, unde ai fost şi ce-ai făcut ?

– Păi, n-am terminat cu luni seara.

– N-ai terminat…?

– De fapt, luni seara se termină totul, din punctul dvs de vedere.

– Asta o vom aprecia noi. Tu spune ce ai de spus !

– Nu mă dusesem la Cenaclu pentru a citi sau pentru a căsca gura, cum aţi zis dvs.

– Bine. Nu te-ai dus să caşti gura. Dar atunci de ce te-ai dus…? Spune, dragă, spune, ce dracu, aştepţi să-ţi smulg fiecare cuvânt ?

– Voiam să-l întâlnesc pe unul… Istrate, ca să-i dau Apelul.

Nerăbdarea bosumflată pe care Păun o fâţâise până atunci se risipise brusc, iar maiorul mă privise drept în ochi, sincer interesat să afle dacă sunt în toate minţile, sau dacă nu cumva îmi bat joc de el. La rândul meu, îl trăgeam de mânecă, speriat, pe banditu’ de Ave, care mă băgase la apă, credeam… 😯

– Şi… l-ai întâlnit? m-a întrebat Păun, bâlbâindu-se.

– Da. Şi i-am dat Apelul.

Maiorul nu ştia cum să reacţioneze. A împins în faţă un zâmbet întâmplător.

– Stai puţin, tovule…! Cum ziseşi că-l cheamă pe…ăla ?

Am zâmbit şi eu, cu subânţeles.

– Chiar nu ştiţi?… Păi, Istrate… În orice caz, Bucureştiul îl cunoaşte… E omul dvs., doar…! (1)

Da, începusem să întrezăresc, undeva în fundal, planul lui Ave (2) Era îndrăzneţ, nimic de zis, ca orice calcul inconştient, însă al dracului de greu de pus în practică… 😳 Parcă simţindu-mi gândurile, Păun mă fixa ca un hultan gata să mă înhaţe.

– Ascultă, băi, s-a încruntat, mincinosul trebuie să aibă memorie bună ! Nu sunt nici 5 minute de când te-ai jurat că nu mai ştie nimeni de… ăsta, de “Apelul” ăsta…! Iar acum vii şi-mi spui că i l-ai dat ăluia…!

– Da, i-am precizat, candid.

– Aşa ! Ce ai de zis?

– Păi, nu vă spusei? Eu am ştiut că Istrate e omul dvs (3) şi deci dându-i-l ăstuia, am vrut de fapt ca Apelul s-ajungă la Dvs. Prin urmare, nu mai ştie nimeni, în afară de noi, de Apel.

Păun mă privea destul de urât.

– Ascultă, bă, ce părere ai tu despre noi? Ne crezi atât de naivi, încât să înghiţim poveştile tale? Sau poate că tu eşti atât de naiv, încât să crezi c-o să te credem? Ori poate că eşti…

Păun a renunţat să-mi spună ce crede el că sunt, dar am priceput şi singur. Eram un smintit, vezi bine, ce altceva…?! 🙄 Dar dacă tot intrasem în horă, trebuia s-o joc până la capăt, nu ?

– Este adevărat ce vă spun! i-am zis.

– ?

– Adică, este real că am ştiut că Istrate e omul Dvs, al instituţiei dvs., vreau să spun, iar eu în mod special i-am dat Apelul, fiindcă eram sigur că o să vi-l aducă. L-am folosit pe Istrate ca pe un curier, asta vreau să zic (4)

Maiorul se lăsase lejer pe speteaza scaunului şi părea cât pe-aci să pufnească în râs. În orice caz, nu avea aerul unuia enervat de ce-i debitez.

– Ce te-a făcut să crezi să ăsta e “omul” nostru?

– Adică, vreau să spun că e un turnător, un fel de securist acoperit.

– Lasă, bă, am înţeles!… Dar de unde ştiai ? Că doar nu era scris pe fruntea omului că e ciripitor !

– Ha! am râs. Păi, e de notorietate în tot Cenaclul! Şi nu doar pe Istrate l-am mirosit noi, dar şi pe toţi ceilalţi.

Mi-am dat seama că tocmai făcusem o gafă… 😳 Adică, maiorul putea înţelege că noi îi credeam nişte incompetenţi, care nu numai că nu ştiu să-şi aleagă oamenii, dar nici măcar nu se pricep să-i acopere ca lumea.

Păun afişa însă un aer amuzat. Părea că puţin îi pasă de ceea ce gândim noi, cenacliştii lu peşte, despre ei.

– Istrate şi mai cum îl cheamă pe tip ? m-a întrebat.

– A! Nu ştiu! m-am grăbit să-i răspund.

– Să te-audă omul ăla, că-l faci securist, mi-a arătat Păun, cu degetul, la obraz.

– Dar, ce, credeţi că a fi securist e o ruşine în ziua de azi ? am şarjat eu, cu riscul de a gafa a doua oară.

Maiorul era însă un tip cu simţul umorului, cum bănuisem. M-a întrebat:

– Ascultă, bă, ce părere ai tu despre noi ?

Era timpul să-mi repar gafa sau gafele anterioare. E la mintea cocoşului că nu strica să mă pun bine cu ăia, în situaţia mea ! oops.

– Tovarăşe Comandant, i-am zis, eu cred că Dumneavoastră sunteţi românii cei mai deştepţi la ora actuală, fiindcă sunteţi selecţionaţi pe sprânceană, din toate păturile poporului nostru, şi pentru că sunteţi singura Întreprindere eficientă, serioasă, din Stat. Fără Dumneavoastră s-ar duce dracului giudeţu’ !

Speram, totuşi, că maiorul îl citise, cât de cât, pe Caragiale. Tipul, înainte de a-şi arăta încântarea pe faţă, m-a fixat bănuitor pe subt sprincene. În definitiv, Păun era convins că am dreptate, n-aşa… ? Mi-a zis însă prevenitor:

– Te crezi şmecher, ai ?

– Defel ! i-am răspuns. Sunt şi io un poesel, acolo.

– Şi jurist pe deasupra ! a completat Păun, cu deosebită maliţie.

În acest moment, a intrat în camera de anchetă măsliniul care venise să mă ia de la UJCAP şi care zisese că e de la Sindicat (mai târziu, am aflat că se numea  maiorul Gherghe Marin). M-am gândit să-l întreb cum stăm cu Sindicatu’, cureaua de transmisie dintre Partid şi Popor, însă până la urmă m-am abţinut; era inutil să mai întind coarda, care şi aşa stătea să plesnească. Noul venit a început să se învârtă şi el în jurul meu, c-un aer băşcălios-amuzat. Între timp, Păun îşi continua cercetarea:

– Bine, dragă, să zicem că e aşa cum spui tu. Dar de ce i-ai dat chestia asta (Păun a arătat spre Apel, pe care îl răsfoia, între timp, Gherghe) lu’ individu’ ăla, cum ziseşi că-l cheamă…?

– Istrate.

– Aşa, Istrate… De ce l-ai dat ăstuia ?

– Pentru că e omul Dumneavoastră.

– Să zicem că aşa e, deşi, dacă o să audă ăsta ce gândeşti tu despre el, o să vezi tu pe dracu. Să admitem că ăsta e “omul” nostru, cum zici tu…, ei, şi ?

Mi-am dres vocea şi i-am cerut voie să aprind o ţigară, la care el a făcut semn afirmativ. Lui Gherghe, care doar se uita la noi, îi sclipeau ochii ca la o fetişcană excitată.

– Păi, nu v-am spus ? Ştiind că Istrate e “omul” Securităţii (ştiam pe dreq ! 🙂 ), i-am dat Apelul, sub pretext ca să-l citească, tocmai  fiindcă bănuiam că el o să vi-l aducă D-voastră, instituţiei dvs., adică.

Cei doi se uitau unul la altul, zâmbind complice. Le era destul de clar că bat câmpii, n-aşa ?

– Dar de ce, mă? După părerea ta, noi avem aerul unei instituţii interesate să colecţioneze aşa-ceva ? Ce părere ai tu despre noi ?

– V-am mai spus! Sunteţi cei mai inteligenţi !

Gherghe zâmbea cu gura până la urechi, iar Păun îi făcea semn spre mine: “Se crede şmecher tipul, nu-i aşa?”.

Serios, domne ? a intervenit Gherghe, prefăcându-se foarte măgulit. Chiar crezi că e ceva de capul nostru ?

– Ia spune-i, mă, şi dânsului, cine crezi tu că suntem noi ! m-a îndemnat Păun, îndepărtând fumul de ţigară cu mâna. Şi stinge dracu putoarea aia, nu vezi că-ţi arde degetele ?

În fond, nu-mi displăcea turnura de până atunci a interogatoriului. Gândeam că nişte tipi ce se dovedesc destul de dezgheţaţi şi care au, în orice caz, simţul ironiei, nu pot deveni brusc nişte gorile care să se apuce să-mi care la pumni în cap ori să-mi facă alte chestii d-astea, mai puţin plăcute, cum ar veni. Începusem să am încredere, pe de altă parte, în socotelile moşmodite de  “AVE Calculatorul”, deoarece intuiam că planul însăilat de inconştientul meu are şanse să fie înghiţit, la rigoare, de creierul oarecum permeabil al ălora. Numai să nu intervină, îmi ziceam, ceva neprevăzut, ceva pe care eu să nu-l cunosc ori să nu-l percep la timp şi astfel să fiu luat prin surprindere. Totodată, am înţeles că planu’ lu Ave e o structură dinamică, pe care “calculatorul” meu o modifică secundă de secundă, în funcţie de datele extrase de el din discuţia cu securiştii, din cele pronunţate ca atare şi din cele deduse instantaneu, probabil, acolo, în huruiala subterană a bietului meu secundant (vezi Kafka, Castelul). Doar gândindu-mă la alarma grozavă ce va fi sunând non-stop, acolo, între rotiţele calculatoare învârtindu-se înnebunite de Frică, şi mi se făcuse o milă copleșitoare de mine… 😳

– Ţi-e…  frig? m-a întrebat Păun, cu subînţeles, observându-mi mâna ce cam fofila în timp ce striveam chiştocu’ în scrumieră.

– Nu, i-am raspuns, cred că de la fiere mi se trage, de la ficat… Repet, deci, ceea ce v-am spus mai-nainte : după părerea mea, Dvs sunteţi cadrele cel mai riguros selecţionate din întregul aparat de stat actual. Sunteţi cei mai inteligenţi, mai echilibraţi şi mai serioşi dintre oamenii de care dispune Regimul. Dumneavoastră ştiţi totul şi puteţi totul la ora actuală, nimic nu mişcă fără ştirea şi avizul dumneavoastră, aveţi o influenţă decisivă asupra Regimului, care realizează că fară Dumneavoastră… In fine, cam asta e părerea mea.

Păun şi Gherghe îşi făceau cu ochiul, râzând pe înfundate.

– Dar despre “regim” ce părere ai, tovule? m-a întrebat Gherghe, cu acelaşi aer mucalit.

Regimu‘ – i-am zis – este o realitate obiectivă, deci independentă de voinţa mea, care nu sunt nici măcar membru de partid. Io sunt atât de mic, iar el este aşa de mare… Pot io să-ndrăznesc măcar să-l judec ?

– Ba bine că nu ! a pufnit Păun. Păi, văd ca în porcăria asta (şi arătă Apelu’) întorci “regimu” pe toate părţile, băiatu’, şi nu numai că îndrăzneşti să-l critici, dar spui nişte tâmpenii mai mari ca tine, pe care nu ştiu cine ţi le-a bagat în cap…! Ce părere ai de treaba asta ?

– Păi, dacă nu mă lăsaţi să vă explic ?! m-am prefăcut revoltat.

– Ce să mai explici, mă ?! Uite colea ! (Păun a început să răsfoiască prin Apel) : “Comunismul nu are nici o cauză reală, nici cea mai mica aderență la natura actuală a omului ; el nu numai că nu vine în întâmpinarea evoluției firesti, dar o contrazice în mod monstruos : prin totalitarismul ce-l caracterizează el deturnează forța de impact a selecției naturale, care a fost și va mai fi motorul lumii pentru cel puțin încă 500 de ani“…”Lipsit de proprieate (care i-a fost prădată “în numele boborului” ) și de dreptul de a o avea (dincolo de limitele strictei necesități), Haftlingul comunist ajunge literalmente la discreția conducerii “lagărului”, care deține, practic, totul. Orice libertate, autonomie, identitate prin opoziție, onoare, nume, firmă sunt imposibile. Se tinde către înmatricularea într-un tipar unic, monstruos, al așa-numitului “om nou”, al cărui model străveziu e sclavul (sau robotul ?!)“.

– Păi, de ce nu mă lăsaţi, domne, să vă explic…?! l-am întrerupt, temându-mă ca nu cumva ăla să se încingă de prea mult of ideologic.

Păun s-a crezut obligat să arboreze un aer marţial. Si-a îndreptat umerii:

– Bă, băiatule, aici noi vorbim, nu tu!… Ce înseamnă “haftling”?

L-am privit drept în ochi, cu nevinovăţie, şi l-am rugat să repete întrebarea, dacă este amabil.

– Stii ce înseamnă “haftling”? a repetat el întrebarea, însă cu alt ton.

– Păi…, cred că da, am ezitat.

– De unde cunoşti tu acest cuvânt? Să nu-mi spui că l-ai luat din dicţionar, că mi-ar fi ruşine de ruşinea ta, auzi? Te hotarăşti, deci, să ne spui cine ţi-a dat porcăria asta ?

Era marota lui Păun, a “lor” în general, să creadă că nu eu am scris Apelu’, nici vorbă, ci îl am de la neşte forţe duşmănoase, eventual de la agenturlii străine, eu nefiind decât un “drogat” şi un manipulat, acoloşa, incapabil să redactez Apelul cu pricina. Pentru ei era de neimaginat ca un pârlit de jurist de la ujcap, ba chiar de la Ce-A-Pe Izbiceni, şi pe deasupra şi poiet (5) aiurit, n-aşa? să conceapă nişte chestii pe care un om normal la cap nici nu le visează.

– L-am luat din revista “Flacăra”, i-am raspuns sec.

– ?!

– Vreau să spun că “haftling” e un cuvânt pe care l-am văzut în “Flacăra”, am precizat.

– A scris Păunescu despre aşa-ceva ?! s-a mirat Păun.

– Nu, domne, ăsta e poet…, am zâmbit.

– Lasă, ba, ştim şi noi, nu te da tu mai deştept !… Ziceai c-ai văzut cuvântul “haftling” în “Flacăra”…!

– Da, dar nu Păunescu l-a scris, ci un autor care semnează acolo un fel de “jurnal de lagăr”, îl cheamă Oliver Lustig, iar după fiecare articol el precizează ca e “fostul haftling nr…” nu ştiu cât.

Bineînţeles că şi Păun citise, din când în când, în orele de plictiseală de la servici, articolele cu pricina, dar, ca tot lectorul popular, nu se sinchisise de semnătura autorului şi cu atât mai puţin de sintagma post-scriptică “fostul haftling”…. Se vede totuşi că inconştientu’ securistului înregistrase, pe undeva, subversivitatea cuvântului şi, de aceea, mă întrebase dacă ştiu ce-nseamnă.

– Dar tu ştii ce înseamnă “haftling”? m-a întrebat Păun încă o dată, ca şi cum el ar fi ştiut.

– Păi, cred că “deţinut într-un lagăr”, sau cam aşa-ceva, i-am răspuns.

– Ce fel de “lagăr” ? a insistat.

– Păi…, cred că un lagăr de muncă…, aşa-ceva, am zis.

– Nu, tovule, “lagăr de exterminare”, aşa-ceva…! a precizat maiorul, apăsat.

– Tot ce e posibil…, am admis.

– Si deci după părerea ta cetăţenii statului nostru socialist sunt “haftlingi”, a… ?!

Păun mă privea victorios.

– Dar lăsaţi-mă, domne, să vă explic! i-am strigat, cu-o falsă indignare supremă.

Oarecum surprinşi de tonu’ meu, securiştii m-au scăpat din mână. Era momentu’ optim – cum îmi dădusem seama – ca să împing în faţă o nouă şopârlă de-a lui Ave. De altfel, cei doi păreau şi ei curioşi să vadă pe unde voi scoate cămaşa.

– Apelu’ nu este decât o înscenare, i-am lămurit (tun… lol)

– Cine ţi l-a dat? s-a repezit Păun, urmărit de obsesia-i securistică.

– Nu, i-am zâmbit, stați liniștiți, Apelu’ l-am scris singur, dar nu în scopu’ de a face rău, ci de a demonstra CĂ POT SĂ FAC RĂU, la rigoare.

– Cui ?!

– Instituţiei Dvs., Regimului.

Păun şi Gherghe se uitau unul la altul cu subînţeles, iar la mine cu îngăduinţă ironică. Intre timp, reapăruse şi Zărnescu, Flinstonu‘ ălora, care ne privea pe toţi trei cu rictusu-i caracteristic. Am reluat:

– Deci, pe bune, io singur am scris Apelu’, fară să fi fost îndemnat de cineva şi fără ca să mai ştie cineva de el, dar n-am urmărit să fac vreun rau prin asta, ci doar SĂ DEMONSTREZ CĂ POT FACE RĂU, la o adică, şi deci SĂ ATRAG ATENŢIA ASUPRA MEA, înţelegeţi… ?

Cum ăia mă priveau fără aeru’ că ar pricepe, am continuat :

– Voiam s-arăt Securităţii Statului, adevarata eminenţă cenuşie, azi, după modesta mea opinie, cât de PERICULOS poate deveni un om talentat, dacă nu este ajutat să treacă peste momentele de cumpănă.

Băieţii mă priveau ca la Circ.

– Domnilor, io sunt un fel de poesel, după cum aţi văzut. Am scris neşte texte, despre care nu pot să spun dacă sunt valoroase sau nu, ce ştiu io e că nu pot să le public. Si deci, am făcut Apelu ăsta CA ŞI CUM AR FI FOST ADEVĂRAT şi vi l-am “expediat” prin Istrate, ca să vă atrag atenţia asupra mea, fiindcă io sunt convins că numai Dumneavoastră mă puteţi sprijini să-mi public cartea, căci numai Dumneavoastră puteţi înfrânge zelu’ activistic, absolut stupid, al culturnicilor noştri.

Securiştii păreau că se distrează copios. După vreo 15 secunde de chiţcăituri amuzate (nu ştiu însă şi cât de sincere ), Păun m-a ajutat să rezum, pe degete :

– Vasăzică, 1) tu ai făcut Apelu’, 2) pe care l-ai dat lu’ Istrate, 3) care era “omu” nostru, 4) care bineînţeles ni l-a adus, 5) căci tu însuţi urmăriseşi să te “agăţăm”, nu…?, iar cu această ocazie: a) tu să ne spui că totul nu este decât o “înscenare”, b) realizată pentru a ne atrage atenţia asupra ta, c) pentru ca să te-ajutam în final să… Scuza-mă, n-am reţinut cu ce anume să te ajutăm ?

– Să-mi publicaţi cartea ! i-am răspuns imperturbabil.

Păun m-a examinat câteva secunde, cu aerul: “Nu ţi-e ruşine, bă, micule?”, apoi m-a întrebat :

– Poate vrei să spui că ştiai şi că o să te chemăm la Slatina ?!

– Bineînţeles ! i-am răspuns fără să clipesc. Si m-am grăbit imediat să adaug, pentru ca tipul să n-aiba timp de replică : Căci doar nu era să cred că sunt convocat de nea Mustaţă… ! Ăsta nu mă chemase niciodată la Slatina, până acum…! (da’ de unde !, nea Mustață ne chema cel puţin o dată pe lună, ca să-i dam de baut, practic, dar securistu’ n-avea de unde să ştie asta 🙂 ). După ce i-am dat Apelu’ lu’ Istrate, m-am întors la Izbiceni şi-am aşteptat, normal, să veniţi să mă săltaţi. Când am primit telefonul (de fapt, îl primise secretara Melania, da’ de unde era să stie ăia…? ), am priceput imediat că la capătul firului sunteţi Dumneavoastră, deşi, în aparenţă era ujcap-ul sau, mă rog, SINDICATU‘ (l-am privit pe Gherghe 😉 ). Atunci, mi-am pus în geantă tot ce trebuia, inclusiv copia Apelului şi manuscrisele cărţii, după cum aţi văzut, şi-am venit… După tot ce făcusem, credeţi că eram nebun, în cazul c-aş fi fost rău intenţionat, să mai păstrez copia Apelului, ba chiar să umblu cu ea hai-hui pe drumuri, într-o traistă fără încuietoare? Credeţi că acestea sunt simple coincindenţe ?! Credeţi, de exemplu, că e o întâmplare că Istrate s-a nimerit să fie omu’ Dumneavoastră (de fapt, nici azi – ianuarie 1990, avp – nu ştiu dacă Istrate ăsta o fi fost omu’ lor, vai…!)  sau credeţi că e o întâmplare că eu am venit la Dumneavoastră cu copia Apelului în geantă şi cu manuscrisele cărţii pe care vreau sa mă ajutaţi s-o public…? Ia gândiţi-vă!

Si băieţii, într-adevăr, căzuseră un pic pe gânduri, deşi încă mai păstrau ceva din aerul zeflemitor de mai-nainte. Acum gândeau probabil că sunt “cam aşa”, n-aşa ? 🙄 (6) Văzându-i oarecum derutaţi, am plusat patetic :

– Credeţi că acestea sunt pure întâmplări ?! (ba bine că nu ! 😯 – erau chiar purele întâmplări ale destinului, efectiv 😯 )

(va urma)

+++++++++++++++++++

Note şi documente :

(1) Acum – după ce am studiat  documentele de la CNSAS – nu mai cred că Păun ştia despre existenţa lui Istrate mai înainte de data interogatorului (el neavând acces la tot dosarul şi în niciun caz la dosarul de la Bucureşti). Pe de altă parte, din denunţul lui Istrate (vezi episoadele anterioare), rezultă că tipul nu era un informator cu angajament şi nume secret, ci doar un “cetăţean vigilent” de ocazie.

(2) Planul pe care l-am însăilat în acel moment – căci ce nu face frica ? oops – consta în încercarea disperată de a-i convinge pe băieţi că am făcut Apelul nu spre a-l semna cineva şi a-l difuza undeva, ci doar spre a speria Securitatea statului cu el, n-aşa?, arătându-i de ce sunt io în stare, la o adică, iar Securitatea, băgând bine la cap de ce poate fi capabel hyperpericulosu’ poesel şi spre a-mi câştiga magnanima belevolenţă, n-așa?, să facă bine să-mi publice cărţulia “Poemul de oţel” mai repede, căci altfel i-a luat mama dreaqului, aloo … ! 😆 Evident că ista nu era decât un bicisnic plan de avarie, încropit ad-hoc, spre a-i ţine pe băieţi în loc până când Vlasie – la care lăsaseam exemplarul cu semnăturile – ar fi expediat bomba la Madrid, aşa cum ne înţelesesem. La datele de 10, 11 şi 14 octombrie 1980, când am dat primele declaraţii  la Slatina,  io n-am suflat nicio vorbuliţă despre semnatarii de la Bucureşti şi despre Vlasie, depazitarul de taină. Habar n-aveam că securiştii de la București ştiau însă totul de la sursa “Sorin” şi din alte surse, câte-or mai fi fost 😦

(3) Ştiam pe draqu ! 🙂

(4) Planul lui Ave, elaborat ad-hoc, s-a dovedit a fi genial, păi cum naiba, prin aceea că, într-adevăr, Istrate a fost primul care a informat organele despre Apel, însă, repet, nu pentru că era “omul” lor – cum am blufat eu în faţa lui Păun -, ci pentru că s-a întâmplat să fie banalul cetăţean vigilent, aşa cum erau 999 din 1000 de rumâni pe vremea aia, ce m-a turnat din proprie iniţiativă, fără să stea măcar pe gânduri.

(5) Da, chiar aşa am văzut că scriu câţiva băieţi-şefi, deci nu pollime securistă de rând: „poiet” (redactorul “Notei” de mai jos e col. Pleşea C., şeful Serviciului 3  al Direcţiei I şi adjunctul gen. Aron Bordea la acea dată, dacă nu mă-nşel, deci nu un oarecare colonel) :

(6) Observ, acum, recitindu-mi dosarul mai pe îndelete, că chiar şi unii amici şi comilitoni mă credeau cam dus cu capu’ :oops:, ei confundând curajul meu şi vivacitatea-mi într-adevăr neobişnuite cu săritura de pe fix 🙂 În documentul reprodus mai jos (rezumatul unei interceptări telefonice – TO), un cetăţean oarecare vorbeşte cu “Diaconescu” (probabil Eugen Suciu, unul dintre semnatarii Apelului), e.g

Advertisements

Comments are closed.