5 – Paun da cu ochii de “bomba”

Ignor şi azi, la zece ani de la evenimente (repet, am început să scriu şi să public “povestea lui ave” în ianuarie 1990, în cotidianul regional “Glasul adevărului”, cu mult înainte de a-mi vedea dosarul de la CNSAS, în martie 2004 – avp), filiera concretă prin care Securitatea s-a pus la curent cu faptul semnării “Apelului”, însă pot lua în consideraţie următoarele variante, sau un mixaj al acestora, eventual :

1) Cunoscând “subversivitatea” mea potenţială, n-aşa ? securiştii mă filaseră permanent, încă din vara lui 1979, astfel încât la 7 oct.1980, data semnării “Apelului către Europa”, bampiru’ se afla la masa alaturată, ca să zic aşa. Ipoteza aceasta nu e atât de extravagantă pe cât pare. Din perspectiva timpului, ştim azi că “ei” supravegheau totul, în special prin teribila reţea de informatori, care în ultimul deceniu devenise reţea de masă. Tot ce ieşea din Regulile de Conduită, din imobilismul mortifiant, din Seria Roşie, masistă, trebuia urgent identificat, observat, analizat şi clasat, în vederea reintroducerii, cu cât mai puţin zgomot (“scandal”), în Sistem. Orice ins mai acătării, mai “altfel” decât Marea Majoritate (pentru controlarea căreia erau de ajuns “biciul şi cubul de zahăr”), intra automat în colimatorul Securităţii. Nu de Marea Majoritate s-a temut Regimul comunist (căci se ştie ce pradă uşoară e, în fond, pentru mafia zmecherilor, cinstea, bunacredinţa boborală, sentimentalismul Mulţimii, mai ales când acestea sunt montate pe frică sau ignoranţă), ci de individualităţi, de tineri şi de intelectualitatea creatoare, în primul rând, de cei care, în lipsa libertăţii, consideră că nu mai au nimic de pierdut (kamikadze). Or, în condiţiile în care creditul popular, deţinut iniţial de orice Tătuc, începuse şi ăsta să se volatilizeze, datorită Foametei şi Frigului ce ameninţau direct fizicul Masei, devenise intolerabil ca Regimul să lase în circulaţie necontrolată scânteioarele “independenţilor”, care, fie numai şi printr-un “accident”, ar fi putut duce la aprinderea mediului încărcat de benzina Mâniei, întotdeauna confuze, Populare. Aşadar, deşi n-ar fi fost deloc exagerat să-mi fi închipuit că subsemnatul, tânăr intelectual şi deci independent fiind, ca Moromete, m-am aflat sub control preventiv de la bun începutul “rezistenţei” mele, totuşi, atunci, mi s-a părut puţin probabil ca lucrurile să fi stat chiar aşa (1);

2) In varianta a 2-a, Securitatea află despre Apel de la cenaclistul Istrate (v. foiletoanele anterioare), presupusul turnător, căruia eu îi deconspirasem iminenţa acţiunii, uitând de bănuiala ce plana asupra individului (ce-ar zice papa Freud de asta? :roll:) şi oferind astfel cooperativei “Ochiul şi Timpanul”, pe gratis, plăcuta ocazie de a-şi premia meşterii. Uitarea ce a cauzat acea monstruoasă imprudenţă a fost într-adevar reală, în sens psihanalitic, eu nefiind conştient de chestie şi întâmplîndu-se, din păcate, ca defecţiunea să pice şi pe o stare de moment impulsivă, juvenilă, cam romantică (2);

3) Varianta a 3-a ar fi că Secu ar fi ascultatără preparaţia noastră de puci intelectualist prin intermediul microfoanelor / informatorilor despre care se spune (post…) că supraîncărcau aglomeraţiile strategice, deci cu atât mai mult restaurantul “Casa Scriitorilor”, unde, în anumite ore ale zilei, se întalneşte cea mai mare concentraţie de geniu pe mp din Ro.  Dar, în acest caz, mă întreb (şi întrebarea ar fi valabilă şi pt varianta a 2-a!), de ce m-au mai lăsat să ajung la Piteşti, la Vlasie şi să sporesc, în acest fel, hărmălaia ? (3);

4) Ultima varianta n-am gândit-o niciodată până acum (ianuarie 1990, când am scris aceste rânduri – avp), jur…! Imi trece prin cap, iată, că Iuda ar fi putut fi chiar unul dintre prietenii din poveste : Romulus Brâncoveanu, Sergiu Filip (Paul Daian), Eugen Suciu, Dan Arsenie, Petru Romoşan, Călin Vlasie…! Din fericire, încă mai pot să-mi dau seama că acest gând, departe de a fi un indiciu de vigilenţă matură, este precis un semn de îmbătrânire sau, în orice caz, de mediocritate. Devin, iacată, stimaţi cititori, şi io, un “om ca lumea” (înainte chiar de a fi apucat să mă cunoasteţi în poza haiducească din juneţe) şi, pe măsură ce-mi scad puterile, mă trag spre poala Maicii Majorităţi, cu dragoste… oops. (4)

Aceste gânduri (mai puţin varianta a 4-a !), şi altele încă, îmi alergau prin cap într-un talmeş-balmeş de nedescris în secunda în care maiorul Păun descoperise dactilograma Apelului şi, cu ochii tot mai rotunzi de uimire, începuse să o devoreze. Acuma, nu că tov Păun n-ar fi ştiut chiar nimic despre Apel sau despre rolul subsemnatului în chestie (5),  dar cred, într-adevăr, că tipul încă nu cunoaştea mare lucru, în afară, probabil, de ceea ce putuse prinde din ordinele scurte ale şefilor. In orice caz, e exclus ca maiorul să-şi fi imaginat că “jucăria” despre a cărei existenţă nebuloasă aflase din telefoanele gâfâite ale Bucureştiului, deci chiar “bomba” pe care o căuta înnebunit, de două zile, însuşi şi întreg Departamentul, va pica, atât de norocos de repede, împreună cu eminentul “terorist” cu tot, fix la mâna sa  (6) De aceea, i-am înţeles bine emoţia, doar vag disimulată, cu care m-a întrebat :

– Ce e, mă, ăsta ?!

Eu însumi, ca să spun drept, mă simţeam depăşit de turnura cam prăpăstioasă a situaţiei, aşa că am trecut pe “pilotul automat”, Ave, al cărui girometru de calitate devenise unica mea speranţă.

– Ce să fie? E “bomba” despre care vă spusei! Dezamorsată…!

– De unde ai, mă, ăsta ?!

– Vreţi să ştiţi, cu alte cuvinte, CINE a confecţionat-o ? Fiţi liniştit! Singur eu!

– Bă, băiatule, te mai întreb o dată : de unde ai ăsta ?

– De la nimeni. Eu l-am făcut.

– Asta e o copie. Dar primul exemplar ? Există şi alte exemplare ?

– Nu.

– Unde e primul exemplar ?

– L-am distrus.

– De ce?

– Nu era bine reliefat. Banda maşinii la care l-am dactilografiat era cam uzată.

– La ce maşină l-ai bătut?

– O maşină “Consul”, a ceapeului Izbiceni…

Păun şi ai săi se găseau, într-adevăr, într-o situaţie nasoală. Bucureştiul dăduse alarma (7), infomându-i că un civil, după toate datele rezident al Oltului, umbla “înarmat”, la instigarea şi prin străduinţa unor forţe oculte, probabil inamice – agenturilii -, cu o ditamai “bombă” noosferică, arma cea mai teribilă, pe vremea aia, după cum se ştie. Printr-o baftă extraordinară, Securitatea olteană, care, ca toate întreprinderile “Judeţului Sfânt”, nu putea decât pentru ca să fie “fruntaşă pe ramură”, n-aşa? intrase imediat în posesia odiosului terorist şi-a sinistrei sale “jucării”, or, iată, alarma nu se terminase aci ! Banditu’ capturat susţinea că drăcia, pe care zice că şi-a confecţionat-o singur, este inofensivă şi că alt duplicat al ei, necontrolat, nu există. Dar poţi să-l crezi pe un aşa inconştient ? Şi dacă, doamne fereşte, chestia apucase să iradieze pe ici-colo, născându-se astfel pericolu’ de contaminare ?! Ancheta lu’ Păun era blocată, evident, în acest nod.

– Mă, băiatule, vreau să-ţi intre bine în cap un singur lucru. Pe mine nu mă interesează, deocamdată, ce aveai de gând să faci cu aceste hârtii ! Eu te intreb doar atât : mai are cineva cunoştinţă, fie şi accidental, de…ăsta ?

Şi Păun bătu cu degetu’, indicativ, în Apel.

– Păi, domne, i-am zis, pot să vă spun ce-aveam de gând să fac cu el, ce-am făcut, de fapt…

Păun lovi cu palma, extrem de iritat, în masă :

– Bă, tu eşti turc, eşti surd ? Răspunde la întrebarea pe care ţi-am pus-o !

– Răspund.

– Deci, repet (şi te invit să răspunzi de acum încolo strict la întrebările mele!) : Mai ştie cineva de Apelu’ ăsta ?

– Nu.

– Precis ?

– Precis…

– Văd că răspunzi cam cu juma de gura!… N-o da dracu’ să mă minţi…!

– Nu, dom’ne, v-am spus… !

– Ce mi-ai spus, mă, ce mi-ai spus ?… Uite colea !

Şi Păun şi-a înfipt arătătoru’, violent, în Apel :

Ăsta e “răspunsu” tău !

– Daţi-mi voie să vă explic…

– Ce să explici, mă, ce să mai explici?… Eşti membru de partid ?

– Nu.

– Eşti jurist şi nu eşti membru de partid ?! Sau te-au dat afară, cumva ?

– Nu, dom’ne, n-am fost niciodată. Eu nu mă pricep la politică.

– Bă, să-ţi fie clar ! Eu pentru tine sunt TOVARĂŞE COMANDANT, e clar ?

Păun îşi compusese o mina sticloasă.

– Da, tov comandant, i-am zis.

TOVARĂŞE comandant…!

– Tovarăşe comandant, da.

– Deci spune-mi : cine mai ştie de Apelu’ ăsta ?

Tov…arăşe comandant, vă rog să mă credeţi : eu singur l-am făcut. Nu e nici o conjuraţie la mijloc, vă asigur. Nu sunt un pion manipulat de forţe oculte, vreun kamikadze drogat. Scopu’ meu…

– Nu mă interesează “scopurile” tale, băi !… DEOCAMDATĂ !

– Dar e foarte simplu…

Păun mi-a făcut semn categoric să tac din gura. A luat încă o dată la răsfoit lucrurile pe care le extrasese din diplomatu’ meu, cu gesturile unuia care, înainte de a se pune pe treabă, îşi face ordine prin hârţoage, apoi s-a aşezat temeinic în scaun şi m-a privit cu un aer profesional.

– Bine, dom’ne…! Acuma, spune-mi ce-ai făcut săptămâna asta, pe zile !

Era şi timpul… Ave abia aştepta să-si deşerte traista de “socoteli“, mi se pare.

(va urma)

++++++++++++++++++++++++++

Note şi documente :

(1) Consideraţiile mele din ianuarie 1990 sunt confirmate riguros – o repet – de documentele găsite la d.u.i-urile “Cronicarul” şi “Poetu” în martie 2004, când mi-am văzut dosarul de la CNSAS (ziarul “Glasul Adevărului” ceruse dosarul meu Inspectoratului de Poliţie Slatina încă din februarie-martie 1990, când am început să public acolo “Povestea lui Ave”, însă i se răspunsese că nu există niciun dosar pe numele „numitului” – adică io … oops – în arhiva fostei, cică, Securităţi ; un răspuns negativ au primit de altfel şi alţi disidenţi care au cerut să-şi vadă dosarul imediat după “revoluţie”, inclusiv Herta Muller și Gabriel Andreescu, dacă nu mă-nşel). După cum am văzut din documentele 1, 2, 3 şi 4, Securitatea îmi luase deja urma la data naşterii Apelului către Europa, prin interceptarea scrisorilor mele duşmănoase (nota bene : păi dacă scrisorile subsemnatului, un oarecare poesel pe vremea aia, erau urmărite cu atâta aplicaţie, vă daţi seama cum erau supravegheate personalităţile Iepocii, indiferent cine ar fi fost ele ?), iar bampiru’ nu doar că se afla “la masa alăturată”, ci era impostat chiar la masa mea, şi nu era doar unul, ci erau leghiune, vorba aia… 😯

Iată cum descrie ora H chiar comilitonul şi turnătorul meu, vai… :

(2) Asta ca să vbim eufemistic… 🙂 Una preste alta, intuiţiile mele din 1980 şi din 1990 mi s-au verificat perfect în 2004, când am văzut la d.u.i. “Cronicarul” denunțul lui Istrate.

(3) Ei bine, şi acest raţionament s-a dovedit a fi corect, cu precizarea că băieţii n-au fost totuşi zmeii ăia pe care-i credeam noi, profanii, ci au cam fost luaţi prin surprindere, cel puţin în povestea de faţă. Astfel, din nota colonelului Raţiu de pe documentul reprodus aici vedem că la data de 09.10.1980, deci la două zile după semnarea Apelului în buricul Capitalei şi la lumina reflectoarelor, cum ar veni, băieţii de la Olt încă nu ştiau, cu precizie, unde mă aflam şi nici ce făcusem între timp. Şi deci în momentul când am fost chemat la Slatina, băieții loco habar n-aveau că io nu eram doar minusculul auctor al unor simple scrisorele duşmănoase, ci eram deja ditamai redactorul “Apelului către Europa“, aloo ; abia mai încolo vor începe să curgă notele informative de la reţea şi să zbârnăie telefoanele Bucurescilor, însă asta după ce Păun descoperise deja, c-un noroc chior, bomba Apelului, în faţa căreia col. Raţiu s-a cutremurat ca şi cum i-ar fi trecut glonţu pe la ureche. Într-adevăr, dacă Vlasie – căruia i-am încredinţat Apelul cu semnăturile şi cu somaţia de a-l expedia dincolo – nu s-ar fi câcâit ori n-o fi defectat, dreaq… ( 😯 ), atunci Apelul nostru ar fi ajuns bine-merci într-o geantă diplomatică şi prin ea la Conferinţa de la Madrid, după care s-ar fi născut legenda, iar Sistemul tovilor şi băieţilor ar fi avut o problemă cât China. Col. Raţiu a şi recunoscut mai târziu (cum veţi vedea): “Tov.Abălaru, vă spun sincer c-aş fi preferat ca problema asta să se fi întâmplat cu un locuitor din alt judeţ, nu din judeţul meu!

(4) Vai… 😳 Chit că şi ultimul meu raţionament din 1990 s-a dovedit a fi corect în fond,  Iuda fiind chiar unul, doi, trei (sau mai mulţi!) dintre pretinii or comilitonii momentului  (sincer, nici acum nu sunt edificat pe deplin), eu eram totuşi, la etatea aia, atât de naiv, în esenţă, vai, încât nu i-am putut bănui de trădare pe amicii mei… 😳 Astfel, deşi logica mă obliga să nu exclud din start posibilitatea ca vreunul dintre pretinii şi comilitonii mei să mă fi trădat, io n-am crezut niciodată că acest lucru ar fi fost posibil în realitate, până n-am văzut cu ochii mei probele – negru pe alb – la dosar. Nici măcar după ce am vizionat-o pe Angela Marinescu la Tembeliziunea Română Liberă, imediat după “revoluţie”, ca mare poetessă şi luptătoare pentru libertate – fără ca ea să pomenească în interviul ăla vreun cuvinţel despre Apelul către Europa, păi cum dreq -, iar apoi am auzit c-a fost recompensată, ca şi amicul ei Sergiu Filip (Paul Daian), de altfel, c-un apartament în Centrul Civic, pe vremea preşedintelui Dinescu, io tot nu m-am prins ce e cu această, cum să-i zic, mare cântăreaţă a vremurilor noi…  oops.

(5) Ei bine, nu ştia chiar nimic, te pomeneşti… ! 😯

(6) Departamentul – respectiv Direcţia I a DSS – de la Bucureşti ar fi trebuit să ştie mai multe despre Apel, într-adevăr, la data de 10.10.1980, fiindcă exemplarul din Apel pe care l-a predat Istrate locotenentului Jercan de la Circa 11 militie e datat: xcopie 150/ 7.10.80. E posibil totuşi ca birocraţia miliţienească şi lipsa de vlagă a băieţilor să le fi întârziat mult reflexele, iar ei să se fi dumirit despre ce-i vorba abia după ce io voi fi ajuns deja la Izbiceni, după ce trecusem prin Piteşti, pe la Vlasie, mai întâi, căci altfel nu-mi explic cum de nu ştiau unde sunt la data de 09.10.1980.  Or, între timp io le-aş fi putut arunca dreq Regimul în aer, n-aşa…?

(7) Chiar dăduse, oare…? 🙄 Acum parcă n-aş mai crede.

Advertisements

Comments are closed.