4 – Primul interogatoriu

El se dovedi a fi un tip de 1,83+90 kg, cu o faţă albă şi ovală, păr castaniu, ondulat artificial, ochi albaştri ;), iar zâmbetul îi dezvelea un aureus. Mi-a întins mâna, apoi s-a aşezat vis-a-vis.

– Sunt maior Păun, organ de cercetare penală.

Am decis să merg, deocamdată, pe nuanţa de maliţie binevoitoare pe care crezusem că am descoperit-o în tonul său.

– Securitate…? 🙄 am întrebat.

– Am zis eu aşa-ceva ?

– Nu, dar se subînţelege.

A tăcut un moment, mustăcind. Impresia pe care i-o făceam era aceea a unui trăsnit tolerabil, să zicem.

– Parcă esti jurist, nu?

– Aşa-ceva.

– Cunoşti competenţa organelor de cercetare ale Securităţii?

– Oarecum.

– Când ai terminat facultatea?

– Mai an.

– Unde?

– Prin Bucuresci.

– Fe-fe?

– Zi.

A tăcut iar, cercetându-mă.

– De fapt, cu ce te ocupi ca jurist ?

– Acord asistenţă de specialitate unui numar de ceapeuri din zonă.

– Mai concret !

– Procese, chestii… Socoteli.

– Unde locuieşti ?

– Dorm la camera oficiala a ceapeului.

– De unde eşti de fel ?

– Din Gura Padinii, Olt.

– Căsătorit ?

– Nu. Pot să fumez… ?

A împins o scrumieră spre mine. Mă privea cu-o vagă repulsie, în timp ce îmi aprindeam un “Carpaţi-fără”.

– Sunt ţigările tale preferate, nu ?

– Da. La banii mei…

– Dar ce leafă ai, tovule ?

– Mizerabilă.

– Cât ?

– 1920.

– He… ! Pentru un cavaler e destul, vezi de treabă !

S-a ridicat şi a deschis fereastra.

– Să ştii că la noi nu prea se fumează.

Am strivit ţigara în scrumieră.

– Scuze !

I-a plăcut atenţia mea. Îi era clar că nu sunt un golan impertinent, ci cel mult un flăcau cam tomanatic, după standardele sale de familist, şi de aceea un pic frondist… oops.  S-a aşezat şi m-a măsurat satisfacut. Hâtră, privirea i-a căzut pe diplomatul meu, ce se sprijinea de piciorul mesei, la bună vedere.

– Geanta aia e a ta ?

Am sperat să nu fi auzit bine…!

– Poftim ?!

– Geanta aia !… Ia dă-mi-o!

“S-a terminat cu mine!” mi-am zis… oops. În geantă era Apelul (copia nesemnată), dacă binevoiţi a vă aminti.

Din acest moment, de altfel, am avut senzaţia, care s-ar putea să fi fost doar rodul situaţiei teribil de stresante în care mă găseam, că Păun îşi schimbase maniera de lucru, cotind-o de la maliţia liniştită, de o oarecare bonomie tovulistică, la o veselie cam trasă de păr, ce nu m-a încântat deloc. Bineînţeles însă că neliniştea mea nu trebuia subt nici un chip să-şi scoată capu’ de la cutie, căci imediat ar fi agăţat-o bampiru’. Indiferent deci de schimbarea la faţă a ăluia/ălora, io, şoricelu’ Jerry, eram obligat să rămân acelaşi de la cap la coadă, altfel i-aş fi tulburat Motanului prima impresie (singura pe care o poate sintetiza, de pe poziţia-i de forţă) şi, în consecinţă, l-aş fi jignit şi derutat, aducându-l în situaţia de a reacţiona imprevizibil, ceea ce ar fi sporit catastrofal fragilitatea poziţiei mele. Am optat definitiv, aşadar, pentru figura flăcăului cam nefericit în dragoste, naiv în fond şi inofensiv la rigoare, însă nu chiar tont, nici complet anonim, şi deţinând, la urma urmei, o patalama onorabilă ; într-un cuvânt: un peştişor numai bun de păpat de către Inamicii-Securităţii RSR, de către rechinii ăi mari, Agenturilii, care atâta aşteptau : să apar din beznă dotat cu-o infimă aură de martirel, suficientă spre a mă face cât de cât vizibil, iar după ce Agenturilii mă vor fi înghiţit, hăpăitura, culmea, să cadă tot în gâtiţa Securităţii judeţene Olt…  oops. „Calculatorul” Ave mi-a socotit toate acestea într-o milionime de secundă (căci ce nu face frica… ? :oops:) ), timp în care tov Paun adăsta cu mâna întinsă.

I-am transmis obiectu’ solicitat.

– Poftiţi… 😳

Dumnealui îl primi c-un rictus.

– Ce-ai, mă, tu aci ?…Ia să vedem ce conţine diplomatu’ unui voiajor ca tine !…

L-am reintrodus pe Ave, fulgerator, în priza : “Voiajor ?!” “Ce vrea să însemne asta, bey ?!”

Derutat, am raspuns cam la nimereală :

– Cum ce conţine ? O bombă, evident !

De fapt, raspunsesem la noroc. I-a plăcut poanta.

– Ce bombă, mă ? a chicotit.

– O bombă dezamorsată, desigur.  E cadoul meu pentru instituţia dvs.

Ăla râdea, ţăcănind încuietorile.

– Zău, mă ?

…iar io, c-un ochi pe socotelile lui Ave, care bâzâia amarnic :

– S-ar părea că nu mă credeţi ! Permiteţi totuşi să fumez o ţigară până la capăt… ?

Mi-a facut semn că da. Deschizand geanta, a dat cu ochii de Noul Testament, aflat deasupra teancului de hârtii. A părut oarecum dezamăgit.

– Asta e bomba, mă ?

Răspunzându-i, am lansat un rotocol de fum artistic ; era prima data cand îmi reuşea aşa-ceva.

– Nu.

– Păi, văd că ai citit Biblia cu creionu’ în mână, ai subliniat-o… !

Am atins jarul ţigării, un pic, cu vârful arătătorului, ca să-l mai temperez pe bietu’ Ave.

– Am subliniat-o… ? Păi, da, vreau să o rescriu.

– ?!… 🙂

– Să o interpretez altfel decât se ştie, ca să zic aşa.

Securistul păru înveselit la culme.

– Ia te uită !…Şi o porţi mereu cu tine ?

– Normal.

– Din când în când îţi mai vine o idee, nu ?

– De unde ştiţi ?

Am stins ţigara şi mi-am deconectat secundantul : “socotelile” erau făcute…! Maiorul tocmai dăduse cu ochii de pachetul cu mâncare, după ce îl înlăturase pe “Doctor Faustus” fără un cuvânt, nu înainte de a-l răsfoi un pic.

– Aici ce ai, mă ? (în pachet, adică). Altă bombă ?

– Provizii de burlac : parizer, pâine.

A agăţat pacheţelul cu două degete şi l-a dat la o parte.

– Aşaaa… Ia să vedem, ce mai ai tu pe-aci ?

Apucase teancul de manuscrie (ciorne, dactilograme) : Despre hipnotizori, Evanghelia dupa mine , Consilierul ciceronePoemul de otzel, Cronica omorârii din camera, Istoria unui om in cifre, în variante multiple, şi-l frunzărea cu sprâncenele ridicate până în păr.

– Ce sînt astea, mă… ?!?

M-a pufnit râsul, deşi nu era tocmai momentul, n-aşa ?

– Poesii…

M-a privit sincer uluit.

– Ce bazaconii sînt astea, mă ?!?

– Aţi citit “Cel mai iubit dintre pământeni” ? l-am întrebat.

N-a raspuns. Frunzărea teancul de hartii.

– Eroul romanului, am continuat, Petrini, povesteşte la un moment dat că, în timp ce un ofiţer ca dvs – însă din anii 50 – îi frunzărea, tot aşa, prin manuscrise, ăsta, ierou’, avea senzaţia că securistul îi umblă prin creier.

– Zău, mă ? Ia te uită!  Şi tu…tot aşa ?

– Cam aşa…

A continuat să frunzărească.

– Ce părere ai, domn’e, de Preda ăsta ? s-a interesat.

– Lumea vorbeşte că a murit cam suspect, am zâmbit. (1)

A rânjit şi el.

– Aşa vorbeşte lumea? Dar tu ce crezi ?

– Eu… ?

El însă se înfierbântase.

– Să-ţi spun eu de ce a murit Preda al tau ! Pentru că era un beţivan !

– Posibil, am murmurat.

A mai vrut să spună ceva…A revenit însă la oile noastre.

– De ce semnezi “Viorel Padina“. Tu eşti ăsta, nu ?

– E pseudonimul meu literar. Vine de la comuna natală.

– Aha…

Pe “aha”-ul maiorului Păun, irumpse în scenă un nou personaj. Din felul în care deschisese uşa, cu o împunsătură a la saloon, din alura pempanta (care mi-l aminti pe Fred Flinstone în clipelele sale de orgoliu macho) cu care tovul mă cercetă ca pe un purice de plantă, înconjurându-mă de câteva ori, dedusei că omu tre’ să fie un fel de comandant loco mai baban sau cel puţin unul în devenire. Ulterior, aveam să aflu că personajul se numea lt-colonelul Zărnescu.

– Ce mai faci, domnule A-VE-Padina ? mă abordă noul venit, subliniind cu voită fandosire sintagmele numelui meu.

„Ave” era însă la post şi-mi calculase varianta de răspuns înainte chiar ca tipul să-şi fi terminat şarja ! Totodată, un ochi îmi era fixat pe Păun, aflat încă la poesiile mele, dar probabil, de-acuma, cu-o ureche spre noi, încetinit; mai rămânea deci suficient timp ca Ave să încerce o mică diversiune plombantă.

– Domnule comandant…! Comandant, nu…?

Tovarăşe Comandant ! preciză insul, cu năsucu’ in vânt, mâinile în buzunare şi săltându-se, ritmic, pe vârfuri.

– Permiteţi? am continuat.

– Zi!

– De unde ştiţi că una dintre semnăturile mele e A-VE-Padina, adică Ave Padina, adică AVP ?

Era clar că tipu nu pricepuse ce vreau să spun, dar se prefacu, , că acceptă să-mi duc gândul până la capăt. Păun trecuse şi el pe frecvenţa noastră, cu urechea ciulită fix spre noi, deşi cu ochii încă prin valiza-mi de poesel burlac.

– Să vă explic ! am zâmbit, gesticulând histrionic, ca să atenuez duritatea celor ce aveam să-i debitez. Semnătura mea de poet, ca să zic aşa, e Viorel Padina ; student fiind, am publicat şi critică literară în revistele Almei Mater, semnând cu numele meu real, pe care îl ştiţi deja, presupun; admiţând că dvs cunoaşteţi toate acestea, mă întreb şi vă-ntreb, repet: de unde ştiţi că utilizez totuşi şi semnătura A.V. Padina, fiindcă pe asta n-o inserez decât în scrisori, şi anume într-o parte din scrisorile mele către Nicolae Manolescu, pe care le închei uneori cu parafa: “ave padina vă salută“…?

Colonelul Zărnescu îşi păstra ţinuta profesională, practicând repetate ridicări pe vârfuri şi abordând o zeflemea ţâţâitoare. Dar, în definitiv, în ce combinaţie mă băgase Ave ?!

– Domnule (“Tovarăşe…!”, m-a corectat colonelul, găsind un bun prilej ca să iasă din corzi ), tov. comandant, vreau să vă spun, adicatelea, că dvs nu-mi puteaţi cunoaşte semnătura secretă decât dacă mi-aţi fi citit scrisorile către Nicolae Manolescu,  care nu v-ar fi fost accesibile decât în două cazuri: în caz că vi le-ar fi donat Manolescu însuși (ceea ce este imposibil, cel puţin din punctul meu de vedere), sau în caz că le-aţi violat secreţelu’. Şi vă mai spun una : ei bine, io am cunoscut acest lucru de la bun început, sau aproape de la început…!

Vorbisem repede şi agitat, aproape ca un clown , sperând să-i amuz, în vreun fel, pe tovi, în timp ce ăia ar fi tras concluziile de rigoare, cam naşpa pentru ei, n-aşa? Am obţinut un chiţcăit subţire (de la Păun) şi-un rânjet de la Zărnescu, care juca, destul de bine, o perplexitate sarcastică.

– Ce tot zici, mhă…? Ce vrei să spui?

Era, totuşi, ceva! Am ambalat în continuare.

– Vreau să spun că ştiu de la taică-meu, care ştie de la un tip din reţeaua dvs, care a fost contactat de un ofiţer de la Corabia, care… Ei bine, am înţeles din toate astea că-mi interceptaţi corespondenţa, încă de anul trecut…!

Colonelul a schimbat o privire scurtissimă cu Păun. De pătruns ce era, a uitat să întrebe de taică-meu, trecând direct la cestiune :

– Cum îl cheamă pe tip ?

Am facut un gest din mană, a lehamite.

– Ce sens are ?

– Dar pe ofiţer ?

Malea.

Păun a ridicat nasul din hârtii, mârâind :

– Să te-audă Malea! Ai vedea tu!

Zărnescu însă afişa o veselie gomoasă.

– Şi zi aşa, tovule…Padina…, tu crezi că noi n-avem altă treabă decât să umblăm prin scrisorile oamenilor…, a ?

Era clar că trage de timp.

– Şi zi aşa…, a ?

S-a proţăpit lângă mine, cu picioarele uşor crăcănate, mâinile la spate, burta în vânt şi săltându-se, uşurel, pe vârfuri. Îşi revenise şi voia să lămurim o chestie, ei bine.

– Ascultă, tovule. Vrei să repeţi de unde ai scos tu chestia cu cititul scrisorilor?

– Din ceea ce ştiam de facto, iar apoi din apelativul “a-ve-padina“, pe care mi l-aţi adresat.

– Păi, nu te cheamă Abălaru…Viorel…Padina…? ezită insul.

– Mă cheamă Abălaru Viorel ! “Padina” e doar un pseudonim literar, pe care nu-l folosesc decât în textele astea (şi am arătat spre hârtiile din faţa lui Păun), pe care dvs încă nu le-aţi citit, nu?, sau în modesta-mi operă publicistică, în care am utilizat fie semnătura mea reală, fie pseudonimul literar, dar niciodată supranumele a-ve-padina, şi mai ales nu în modul în care l-aţi pronunţat dvs, care dovedeşte o familiarizare bizară cu semnăturile mele scrise și orale, de parcă m-aţi fi cunoscut mai demult, nu-i aşa…? 🙄

Unde voiam s-ajung ?! Raţionamentul meu emergea, probabil, din inconştient, dintr-o “şopârlă” a „calculatorului” Ave, dintr-un plan deoacamdată top-secret. Nu ştiu ce-o fi înţeles colonelul din discursul meu, dar a tăcut, a răsfirat un pic hârtiile din faţa lui Păun, privindu-le evident de sus, apoi a ieşit cu acelaşi zâmbet enigmatic-zeflemitor cu care intrase (2)

– Ce-ţi veni, mhă? mă dojeni Păun, aproape amical. Tu crezi că noi umblăm prin scrisorile oamenilor ? Ce impresie ai tu despre noi ?

– Pot să mai aprid o ţigară ? l-am rugat.

A ridicat indiferent din umeri, reluându-şi lectura. Între ceea ce văzuse el până atunci şi “Apel” nu se mai afla (eram la doi metri şi-l urmăream cu amărunţime, peste masă) decât un singur manuscris, o compunere proprie despre “Leacuri împotriva strigoilor“, şi-o foaie de hârtie imaculată. Momentan, maioru’ se amuza cu “strigoii nopţii”…oops.

– Sunt chestii reale, tov.comandant, i-am zis, cam răguşit, cu ochii pe foaia albă ce acoperea Apelu’.

– Serios ? râdea el.

– Se zice că dacă vrei să scapi de influenţa nefastă a unui moroi, tre’ să-i dezgropi cadavrul, să-i scoţi inima, să o frigi la foc mărunt, iar pe urmă să o manânci cu toţi ai tăi.

– Hai ca eşti simpatic ! râdea ăla.

– Zău, sunt chestii reale, vă repet, i-am zis, privindu-l fix pe subt sprincene, în timp ce securistul dădea la o parte foaia albă ce acoperea, ca un giulgiu, Apelu

(va urma)

++++++++++++++++++++++++

Note şi documente :

(1) Marin Preda murise subit la 16 mai 1980, după ce fusese ales deputat în Marea Adunare Naţională şi după ce tocmai îi apăruse romanul “Cel mai iubit dintre pământeni”, socotit foarte îndrăzneţ pentru acele vremuri. Se șușotea pe-atunci că de aceea murise Preda: fiindcă supalase Partidul şi Conducătorul cu Petrini al său.

(2) Din documentul reprodus mai jos rezultă că raţionamentul lui „Ave” a fost riguros corect. Securiştii citiseră scrisorile mele către N.Manolescu – şi-n consecinţă mă catalogaseră drept f.duşmănos …oops – înainte de a fi auzit de Apelul către Europa ! La data de 06.09.1980 (“Apelul către Europa” va fi fost semnat la 07.10.1980 – nota bene) Securitatea Olt trimite către unitatea specială S (“S” de la “scrisori”, probabil) o adresă însoţită de un raport de investigaţii şi de mostre de scris aparţinând subsemnatului spre a fi expertizate grafologic şi a se spune clar dacă “scrisorile apărute recent” îmi aparţin sau nu. Din păcate nu mai păstrez nicio scrisoare din această iepocă, fiindcă n-am găsit la dosar niciuna (ele fiind rătăcite probabil prin alte dosare, ale unităţii “S” ori ale Securităţii Bucureşti ), iar copiile lor, dacă vă mai amintiţi, le lăsasem în custodia lui Călin Vlasie, care cică le-a ars. Trebuie spus de altfel că dosarele de la CNSAS, cele de hârtie, sunt vraişte şi nu cuprind nici pe departe toate documentele pe care Securitatea le-a produs în timp într-un D.U.I. or altul. Credinţa mea personală e că nici dosarele microfilmate nu conţin toate documentele şi-n niciun caz nu cuprind documentele compromiţătoare pentru Securitate, pe care băieţii au avut destul timp să le distrugă în iepoca de tranziţie, până la apariţia CNSAS-ului, păi cum dreaq:

Top

Advertisements

Comments are closed.