3 – Cine-i acolo?

La Casă era încă lume destulă ! Din întâmplare, am nimerit chiar la masa la care se aflaseră alde Suciu mai înainte, masă situată lângă faimoasa rezervă a „marelui Jebi” – Eugen Jebeleanu (care avea unul sau doi musafiri, mira-m-aş să nu fi fost şi Ileana Mălăncioiu, pupila maestrului, printre ei). Eugen Suciu (un băiat mândru şi cocoşesc, pe vremea aia, actualmente patron al localului unde se petrece acţiunea de faţă, cum vă spuneam – avp) răsufla pe nări ca un toreador, amică-sa îl privea pierită de admiraţie sau poate de frică, păi cum naiba, Romoşan Petru tot încerca să mă întrebe nu-ş ce, iar Dan Arsenie îmi explica disperat de ce nu poate să semneze și dumnealui: şi anume, pentru că mamă-sa, bolnavă de inimă, nu-l avea decât pe el. În aşteptarea ţalului, Suciu, neavând ce face, a apucat un cuţit din tacâm şi, forţându-i lama pe tăblia mesei, l-a frânt c-un trosnet clinchenitor. Bine că poetul găsise jucăria ! El a apucat atunci şi celelalte cuţite şi, pe rând, a repetat figura. Scandalizat, marele Jebi, aflat la doi paşi, l-a admonestat atunci pe Suciu : „Domnu’ Suciu ! Să ştii că nu mă aşteptam de la dumneata ! Şi nici de la dumneata, domnule Romoşan !”. Romoşan, care până atunci fusese “împăciuitorul”, s-a înfuriat brusc: „Pardon, domnule Jebeleanu, daţi-mi voie !” „Jebi” a sărit în picioare, aruncând scântei : „Nu-ţi dau nici o voie, domnule, nu vă permit ! Nu mă aşteptam ca nişte poeţi stimabili să se afle în compania a tot felu’ de inşi !”. Suciu, imperturbabil, îşi vedea în continuare de jucăreala sa. Romoşan, bâlbâindu-se de indignare, a dat să răspundă, însă i-a luat-o înainte Dan Arsenie, care a început să strige, aproape plângând : „Nu vă permit, domnule Jebeleanu, să mă faceţi ins ! Nu aveţi, tocmai dumneavoastră, autoritatea morală să mă judecaţi aspru ! Nu uitaţi că masa aceea şi alte favoruri vă sunt rezervate ! DE CE, maestre ?!”, iar către subsemnatul, în gura mare : „Viorele, dă-mi să semnez, imediat !” Eu însă eram concentrat asupra lui Suciu, care, în aplauzele întregului salon, tocmai frângea ultimu’ cuţit din tacâm. Mă gândeam că-n final poetu’ n-are decât să treacă la furculiţe, apoi la pahare, când ne-a salvat prozatorul şi dramaturgul Petru Vintilă, care ne-a adus o farfurie întreagă de cuţite, adresându-ni-se candid : „Vă rog frumos, frângeţi-le şi p-astea !”. Atunci prietena lui Suciu s-a ridicat şi am fost nevoiţi s-o urmăm, deşi Arsenie şi cu Romoşan dădeau semne vădite că au chef de scandal.

Un taximetrist vesel ne-a transportat pe toţi cinci spre locuinţa lui Suciu (sau a prietenei acestuia, n-aş putea să precizez). Pe drum, în timp ce restul trupei se străduia să înfiripeze un cânticel de bătaie, Arsenie îmi cerea cu insistenţă să-i dau imediat să semneze, iar eu îl rugam, îi repetam de fapt pentru a nu ştiu câta oară, să aibă răbdare până dimineaţă, să lase, deci, ca hotărârea lui să fie avizată de generalu’ Noapte (de fapt, dacă vă mai amintiţi, geanta cu Apelul nu se mai găsea la mine în acel moment, ci la Romulus Brâncoveanu, care urma să mi-o aducă a doua zi, la 7, la Drept). Când am descins la Suciu sau la amica acestuia (n-am nici cea mai vagă idee despre topografia locului), era destul de târziu. Gazda a pus un picup cu muzică spaniolă, iar trupa a început să danseze şi să cânte într-un ritm înfocat. Am priceput că toată gălăgia noastră din seara aceea era menită, pasămite, să ne acopere Frica, am zâmbit şi m-am dus la culcare, într-o cameră alăturată (bag seama acum că era un apartament cu trei camere), nu înainte de a-i reaminti lui Dan Arsenie că la 7 tre’ să ne-ntâlnim la Drept, spre a-mi da răspunsu’ său.

M-am trezit pe la 5,30 dimineaţa. Prietena lui Suciu, în timp ce îmi prepara o cafea, mi-a spus că Arsenie şi Romoşan plecaseră pe la 4. Am rugat-o să-mi explice cum se poate ajunge, din locul în care mă aflam, la Operă, lângă care se afla Facultatea de Drept. Înainte de a pleca, am încercat să-l trezim pe Suciu, pentru a-i comunica ultima parolă, dar a fost imposibil… oops.

Cu chiu, cu vai am ajuns, în fine, la 7 fix, la Drept (intrarea din spate). Romulus se plimba nervos de colo-colo, pe culuarul din fața bufetului, cu diplomatul meu în mână. Când m-a văzut, s-a uitat mai întâi în toate părţile, apoi mi-a înmânat geanta, ţinând-o ca pe un făraş cu jeratic şi zicându-mi precipitat : „Bătrâne, n-am văzut şi n-am auzit nimic ! Pa !” şi a zbughit-o pe scările Filosofiei (Facultatea de Drept se află şi azi în aceeaşi clădire cu Filosofia, care, normal, se găseşte la etaju’ superior ;)) „Măi, stai puţin, pe Arsenie îl văzuşi p-aci ?” abia mai apucai să-i strig. „N-am văzut şi n-am auzit nimic !” a şuierat Romică şi a pierit (1)

L-am aşteptat pe Dan Arsenie circa o oră, în faţa bufetului, dar n-a venit. Pe la nouă fără ceva, înainte de a se da pauză, am intrat şi mi-am cumpărat un pachet de ţigări şi (mi se pare) am luat şi un sandvish. Pe urmă, m-am retras în părculeţul din spatele Facultăţii, m-am aşezat pe o bancă de unde puteam supraveghea intrarea studenţilor, mi-am aprins o ţigare şi am aşteptat. Era o dimineaţă răcoroasă. Peste cămaşa subţire îmi pusesem un pulover de melană, dar tot simţeam frigul, mai ales că eram obosit. Am descoperit şi amănuntul că fermoarul de la prohab mi se defectase, penibil. Mă gândeam că Dan Arsenie poate va veni, cine ştie, deşi era mai mult decât probabil că, după ce se trezise, îşi reamintise de mamă-sa, bolnavă, şi de faptul că el îi era singura nădejde. Dar Istrate ăla (m-am întrebat) de ce dreq nu venise, baremi ca să-mi aducă exemplarul din Apel pe care i-l dădusem ? Şi atunci mi-am amintit o chestie veche de vreo doi ani ! V-am mai spus că după ce citisem “Poemul de oţel” între lunedişti mă surprinsese plăcut pertinenţa comentariului făcut de Istrate ista, pe care nu-l remarcasem până atunci decât ca pe un frecventator regulat şi mut al Cenaclului. A doua zi după şedinţa respectivă, i-am împărtăşit părerea mea despre Istrate lui Călin Vlasie, la care acesta a ricanat : “Dă-l dracu’, mă, tu nu ştiai că ăsta e cântăreţ la Dinamo ?” Mie însă (care n-am crezut niciodată în bampiri capabili să sugă sângele copilaşilor), aluzia lui Vlasie mi-a intrat pe-o ureche şi mi-a ieşit pe alta; iar acum îmi revenea, diabolic, în minte. Am gândit : “După felul în care ne-am comportat aseară – dicolo de defecţiunea cu Istrate, pe care încă îmi era greu să-l banuiesc ! -, ar trebui să mă aştept ca Securitatea s-apară din moment în moment. Pentru o clipă, m-am gândit să rup Apelul, însă mi-am făcut singur curaj : “Poate că dracu nu-i aşa de negru !” (2)

La 10,3o am ieşit de la Drept şi am luat-o pe Bulevard, în sus, spre Cişmigiu. Pe drum îmi spuneam că, oricum, nu va mai dura mult până când băieţii mă vor acroşa. “Trebuie – gândeam – să întrerup acţiunea de colectare a semnăturilor şi să expediez imediat Apelul, aşa cum e ! Baremi de-aş putea ajunge neobservat şi cât mai repede la Piteşti, la Vlasie !”

La intersecţia cu Brezoianu, am luat-o la stânga şi apoi am urcat spre Telefoane. Am intrat în WC-ul de vis-a-vis şi, timp de circa 20 min, am încercat să-mi repar, într-o cabină, fermoarul de la prohab (aceste amănunte desigur penibile îşi vor dezvălui rostul mai încolo). Am reuşit. După ce am îmbucat ceva la repezeală în pasajul Majestic, am pornit-o spre zona Leu, de unde urma să iau autostopul către Piteşti. Drumul spre Leu l-am facut pe căi teribil de întortochiate, pe jos sau cu diferite mijloace de transport în comun, folosind tot felul de stratageme pentru a-mi putea da seama dacă sunt sau nu filat (ocazie cu care mi-am descoperit instincte “conspirative” de care habar n-aveam !), dar n-am sesizat nimic suspect. În jurul orei 15,oo, una dintre maşinile cărora le făceam semn m-a îmbarcat pentru Piteşti; şoferul era un ins spre 70 de ani, iar maşina un model desuet, o „Pobedă” sau cam aşa ceva. La început, n-am exclus posibilitatea ca tocmai ăla să fie bampirul de care mă ferisem din răsputeri până atunci, însă treptat, din discuţii şi din alte semne ce le credeam indubitabile, am dedus că omul nu este decât ce pare a fi. Dar, în momentul în care, pe la jumătatea drumului, am obervat cum o maşină sport elegantă şi rapidă, care până atunci păruse a merge liniştită în urma noastră – chit că ne-ar fi putut depăşi fără probleme -, întoarce brusc pe autostradă şi-o ia vijelios înapoi, spre Bucureşti, mefienţa mea faţă de sofer a crescut din nou. Paranoia era în floare, normal ! (3)

Am ajuns la Piteşti în jurul orei 17,oo şi am coborât, din întâmplare, chiar în preajma locului în care stătea Vlasie. Bineînţeles că n-am mers direct la acesta, ci (după ce m-am asigurat, încă o dată, cum am putut, că nu sunt urmărit) i-am dat un telefon din gară. Călin s-a bucurat să afle că sunt în Piteşti şi m-a invitat la el. I-am spus că din păcate sunt doar în trecere, între două trenuri, şi că aş vrea numai să ne vedem un pic (mă gândeam că ar fi neloial să-l implic pe Vlasie – în cazul că aş fi fost totuşi filat fără să-mi dau seama -, înainte ca el să ştie despre ce-i vorba). După ce a venit (începuse să se însereze), i-am propus lui Vlasie să mergem în oraş să bem o bere. „Păi, dacă nu te grăbeşti, hai mai bine la mine, om găsi acolo ceva de băut”, s-a mirat el. „Nu e vba de băutură – i-am replicat pe un ton prăpăstios -, ci de altceva. Vreau doar să stăm de vorbă”. „Şi de ce nu la mine?” continua el să se mire. „O să vezi tu de ce”, i-am zis, iar el nu înţelegea nimic. Am luat un autobuz şi am mers la o grădină de vară din centru. Am scos Apelul semnat şi i l-am dat. Vlasie l-a citit dintr-o suflare, apoi m-a întrebat: „Ce vrei să faci cu ăsta?!”. „Vreau să ajungă dincolo. Îţi aminteşti că odată mi-ai spus că ai un amic în Israel, care ar putea să facă o treabă ca asta ?” „Eşti sigur că vrei într-adevăr acest lucru ?” m-a întrebat el. „Tu semnezi ?” l-am întrebat, la rându-mi. „Nu! În orice caz, nu înainte de a vorbi cu ăştia de la Bucureşti, cu Suciu şi cu ceilalti !”, mi-a răspuns Vlasie şi s-a ridicat : „Hai la mine, să-mi povesteşti totul !”

După ce i-am relatat (la el acasă) întâmplările pe care de-acum le cunoaşteţi, Vlasie mi-a repetat punctul său de vedere : nu semnează până nu vorbeşte personal cu ceilalţi semnatari. „Dar îţi iei angajamentul de a trimite Apelul dincolo, indiferent dacă îl semnezi sau nu ?” l-am întrebat. „Da”, mi-a răspuns Vlasie, fără nicio umbră de tăgadă. I-am lăsat atunci exemplarul semnat al Apelului, precum şi copiile dactilo a vreo 50 de scrisori pe care subsemnatul le trimisesem, începând din iulie 1979, lui N. Manolescu şi altora; am convenit, de asemenea, următoarele : 1. Vlasie va pleca urgent la Bucureşti pentru a-i contacta pe cosemnatari şi, eventual, spre a mai găsi şi alţii ; 2. până cel mai târziu vineri, 10 oct.1980 (în acel moment era miercuri, 8 oct.1980, ora 22), eu trebuia să-i dau un semn de viaţă (telefonic) la Piteşti ; 3. dacă nu telefonam până cel mai târziu la ora convenită, însemna că am fost arestat şi, în acest caz, Vlasie avea obligaţia să expedieze imediat Apelul, indiferent dacă până atunci îi va fi contactat sau nu pe cosemnatari, ori dacă el însuşi ar fi semnat sau nu, căci – am fost de acord amândoi – numai difuzarea Apelului în străinătate mi-ar fi uşurat, întrucâtva, situaţia mea de captiv al Securităţii ; 4. la rândul meu, mi-am luat angajamentul de a nu divulga (dupa difuzarea Apelului) numele expeditorului ; trebuia să găsesc o explicaţie oarecare, de exemplu că am scos documentul din ţară printr-un străin inomabil.

Am plecat din Piteşti pe la 3,oo, cu un personal, şi am ajuns în Slatina pe la 6,oo. De aici, am luat autobuzul pe Valea Oltului până la Izbiceni, unde am ajuns pe la 9,oo. De cum m-a văzut, secretara CAP-ului (o secretară-dactilografă, vreau să zic, pe nume Melania), mi-a comunicat că şeful oficiului juridic al UJCAP Olt, tov. Mustaţă, mă căuta la telefon de vreo doua zile, insistent, cu indicaţia ca în momentul în care apar să las totul şi să mă prezint urgent la UJCAP, la Slatina, deoarece are să-mi transmită sarcini de serviciu importante. I-am spus Melaniei că atât tov. Mustaţă, cât şi asistenţa juridică din zonă n-au decât să aştepte decizia liberului meu arbitru, din moment ce nu mă plătiseră de vreo două luni (săracele ceapeuri, n-aveau bani în contul de la bancă). Am urcat apoi în chilioara din pod şi am început să citesc o carte pe care o împrumutasem de la Vlasie, „Doctor Faustus” de Th. Mann. După amiază, profitând de vremea însorită, mi-am spălat pantalonul (care ajunsese de un alb incert) şi cămaşa – purtam o cămaşă de asemena albă, cu imitaţii de râuri de pe iile olteneşti – în Oltul ce trecea prin spatele curţii ceapeului, cu care ocazie am făcut şi o scaldă în apa destul de rece, totuşi, în octombrie. Seara, m-am pregătit pentru plecarea la Slatina: am pus în geantă exemplarul care îmi mai rămăsese din Apel (se înţelege că nu puteam să-l scap de sub ochi), pe “Doctor Faustus”, precum şi lucrurile cu care umblam în mod obişnuit la mine : diverse manuscrise aflate în faza de finisaj perpetuu şi Noul Testament (traducere Gala Galaction). Am făcut apoi un pic de ordine prin cameră, arzând în sobă diverse indigouri şi hârtii de prisos, după care m-am culcat (vorbisem cu paznicul să mă scoale la 4,oo).

Vineri, 10 octombrie 1980, orele 4,45, m-am urcat din Izbiceni în autobuzul de Slatina, cu sosire în staţia terminus în jurul orei 8,oo. Pe drum, am avut însă două pene de cauciuc şi alte opriri intempestive (care pentru mine erau semne că voi fi implicat curând într-un eveniment neobişnuit !), aşa că am ajuns la Slatina abia pe la 10,oo. Lectura mea din “Doctor Faustus” (ed. Muzicală, Bucureşti, 1975) avansase pâna la pag. 258 fix ! Am închis cartea (pe întrebarea eroului, în faimoasa scenă a întâlnirii cu Diavolul : „Chi e costa ? – cine-i acolo?”) şi am descins în capitala Oltului într-o frumoasă zi de toamnă. Cum „semnele” pe care le primisem pană atunci fuseseră indubitabile şi puternice, eram teribil de curios să văd ce-o să se întâmple… oops. În drum spre UJCAP, m-am aprovizionat cu un sfert de kil de parizer (încă mai era comestibil) şi o juma de pâine, pe care le-am înghesuit în diplomatul de vinilin. La 10,3o punct, m-am prezentat în faţa lui tov. Mustaţă (şeful de atunci al oficiului juridic al UJCAP Olt, fost procuror prin anii 50, un moş simpatic şi cam petrecăreţ) cu întrebarea : “Ce-i, bre ? Care-i problema ?”. “Aşteaptă-mă aci !”, mi-a zis bătrânul şi a ieşit imediat din birou. A revenit peste o jumătate de oră. “Du-te la tovarăşul preşedinte !” mi-a cerut scurt.

Tov. preşedinte al UJCAP Olt (în acelaşi timp şi secretar al comitetului judeţean de partid, însărcinat cu probleme agrare) era unul, Gh. Dinescu. Mă şi miram: ăsta nu mai stătuse niciodată de vorba cu noi, pollimea de jurişti ai UJCAP-ului, o formă fără fond, acoloşa. M-a primit în picioare, la birou, iar lângă el, tot în picioare, doi tipi pe care nu-i mai văzusem până atunci : unul măsliniu, cu o privire vioaie, iar celălalt nu ştiu cum. “Tov. Abălaru, da ?” m-a întâmpinat Dinescu şi mi-a întins mâna. “Ce mai e pe la Izbiceni ?” a continuat cu o voce amabilă (de mirare, pentru că tovul avea faima unui dur). “Ce să fie ? Bine…”, i-am răspuns (în timp ce măsliniul mă cerceta cu un zâmbet larg şi părea f. curios). După ce mi-a mai adresat câteva cuvinte neutre, Dinescu a zis : “Tov. Abălaru, dânşii sunt de la SINDICAT şi-ar vrea să stea de vorba cu dta într-o problemă”. “Doar câteva minute”, a precizat măsliniul, cu nelipsitu-i zâmbet larg de pe faţă. “Sigur că da…!” am răspuns (şi, febril, mă străduiam să-nţeleg ce dreak se întâmplă !). “Poftiţi !” le-am zis. “N-ar fi mai bine să discutăm la noi, tov Abălaru? Suntem cu maşina, aşa că în cel mult 30 min. vă aducem înapoi. Ce ziceţi?” m-a consultat măsliniul, mereu zâmbitor. “Perfect ! – a conchis Dinescu – Tov Abălaru, după ce terminaţi cu dânşii, treci şi pe la mine, da ?”, şi mi-a întins mâna : “Bună ziua !”

Începusem să coborâm treptele de la etajul patru, al UJCAP-ului (actualmente, sediul Prefecturii Olt), cand mi-am adus aminte de geanta de vinilin. “O clipă, le-am zis ălora, mi-am uitat geanta !”, iar până să apuce ei să reacţioneze în vreun fel, m-am întors şi am intrat în biroul lui nea Mustaţă, de unde am revenit cu diplomatul în mână. “E-n regulă !”, le-am zâmbit tipilor, iar ei mie, cam forţat de data asta (sau mi s-o fi părut?). Maşina ne aştepta la scară. Circa 5 min., cât a durat drumul, discuţia a fost de complezenţă. Am intrat apoi în curtea unei clădiri oarecare (Slatina îmi era cvasinecunoscută pe atunci, n-aveam aproape nici cea mai mică idee despre topografia loco) şi am tras la un peron. Ne-a întâmpinat un ins la fel de oarecare, care a schimbat câteva vorbe (aparte) cu cei doi. Am urcat la etajul clădirii, unde am fost rugat să aştept “un moment”, într-un hol larg. Am tras cu ochiul prin jur : pe jos, un covor corect, iar în rest nimic, decât obişnuitele extrase din predicele Tovului şi fotomontaje, pe pereţi. Un lucru însă mi-a atras imediat atenţia, mi-a sărit în ochi ca un tigru : cuvantul «SECURITATE», comun tuturor citatelor alea ! (în aceeaşi microsecundă am realizat că în extrasele similare, aflate inclusiv pe holurile instanţelor judecătoreşti sau la procuratură, pe unde mai întâlnisem predicile astea, nu se pomenea niciodată expresia “organe de securitate”, deşi citatele erau tot din cuvântările Tovului despre organele chemate să aplice legea, în genere) ! Am simţit cum mi se electrizează părul de pe braţe: “CHI E COSTA?! – Cine-i acolo?!”, m-am întrebat înfiorat, ca ierou’ din Dr.Faustus, însă în clipa următoare subconştientul mi-a scos imediat Trecutul din priză, autoanesteziindu-mă complet, aşa că atunci când măsliniul m-a condus într-o cameră şi mi-a spus să aştept acolo, eram relativ liniştit şi zâmbeam chiar mai larg decat el… oops.

Noul loc de aşteptare mi se păru de o sobrietate cam prea de tot cazonă : parchetul nu prea lustruit, o masă, două scaune, şi atât. Nu m-am putut reţine să gândesc că, faţă de faima lor, băieţii habitau destul de modest (4) M-am căznit apoi să improvizez un mic plan de bătaie pentru ce va urma, însă după 15 secunde m-am lăsat păgubaş, din două motive : 1. nu ştiam ce ştiu «ei» ; 2. de obicei, socoteala de acasă nu se potriveşte la tîrg. Am lăsat deci totul pe seama “calculatorului” de care dispuneam, a fantaziei mele de poet ; tot ce am gândit în acele momente când mă pregăteam să dau piept cu Bampiru a fost un Pater Noster apelat insistent, somat cu rugăciunea fierbinte de a avea grija ca robul calculatoru’ său Ave Padina să nu fie stricat (din punct de vedere “tehnic”, evident), să n-adoarmă…

(va urma)

+++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++

Note şi documente:

(1) Fix preste 30 de anişori de la aiastă întâmplare, Romulus va ajunge decan al Facultăţii din care a riscat să fie exmatriculat atunci… oops O, tempora.

(2) De fapt, nici azi – după ce am găsit denunţul lui Istrate la dosar – nu pot spune că acesta a fost informator (cel puţin nu rezultă asta din datele cunoscute de mine). Istrate a făcut un simplu – ca să zic aşa – denunţ, precum orice cetăţean vigilent al Iepocii, iar nu o notă informativă (aceasta se dădea de către un informator or colaborator cu pseudonim). Astfel de note au făcut ceilalţi doi ieroi cunoscuți nouă până acum, “Sorin” şi “Nicu”, deci oameni care-n momentul acela erau surse cu vechi state de serviciu, se pare, ale Securităţii. Dacă Istrate ar fi fost şi el informator, ar fi semnat cu pseudonimul de sursă, iar nu cu numele real. Asta nu exclude ca el să fi devenit sursă ulterior, desigur ; căci până la sfârşitul poveştii Lagărului Socialist – sfârșit pe care nimeni, nici Papa de la Roma, nu-l întrevedea la anno domini 1980, aloo – mai era mult şi bine (vorba vine…).

(3) Din nota colonelului Rațiu datată 9 octombrie 1980, rezultă totuşi că la acea dată băieţii îmi pierduseră urma, ceea ce înseamnă că filajul lor – cel puţin – lăsa mult de dorit… oops : “9 octombrie 1980 // Alte măsuri: pătrunderea secretă;  intensificarea măsurilor de a stabili unde se află şi aducerea acestuia la sediul unităţii sub acoperirea muncii de miliţie ; după începerea anchetării control cu T.O. şi filaj ; conlucrarea cu I.M.B – Securitate şi sprijinul dir. a I-a, pentru supraveghere în Bucureşti // ss. indescifrabil

(4) Faima lor era rezultatul fascinaţiei mitului, păi cum dreaq, mit întreţinut cu grijă de Secu şi augmentat de emisiunile diabolizatoare de la Europa Liberă (care mai mult au sporit frica boborului faţă de fioroasa Securitate, decât i-au dat imbold s-o înfrunte, – acesta e adevărul); dezamăgirea mea era oarecum asemănătoare cu sentimentul pe care-l are cineva aflat pentru prima oară în faţa unui tablou celebru, căruia în loc să-i vadă splendoarea întreţinută de mit îi observă, jenat, crăpăturile… oops.

Advertisements

Comments are closed.