2 – Apar primii comilitoni & “cantareti”

Inainte de a extinde firul însemnărilor, e cazul să fac o precizare. Aţi remarcat că subsemnatul localizez naşterea Apelului în august-septembrie 1980. Insă, după cum ştiţi, în august 1980 se porniseră evenimentele din Polonia, din tumultul cărora a apărut Solodaritatea lui Walesa, şi atunci se ridică întrebarea (pe care securiştii nu mi-au adresat-o niciodată în mod direct, dar vedeam că le stătea pe buze, păi cum naiba) dacă între aceste evenimente şi Apelul meu a existat vreo legătură cauzală. Raspunsul este NU.

Apelul către Europa concretiza un protest de o cu totul altă factură ideatică şi chiar ideologică decât aceea careia i-ar fi putut fi subsumate revendicăriele muncitorimii poloneze din august 1980. In timp ce Apelul meu îşi lansa cu precizie sau în orice caz cu avant iniţial indubitabil săgeata vădit anticomunistă (cu referire exactă la dezastrul produs de Monstrul Colectivist în Romania), ceea ce îl singularizează, după ştiinţa mea, între actiunile de protest înregistrate în Est dupa 1960, cel puțin, Solidaritatea a debutat, în esenţă, cu un pachet de cereri sindicaliste, fără a pune în discuţie sistemul constituţional existent şi cu atât mai puţin regimul comunist sau ideologia acestuia. De altfel, la data scrierii Apelului meu, habar n-aveam, pe bune, de întâmplările din Polonia, căci nu mai ascultasem Europa Libera de la cutremurul din 77, iar de la altcineva nu puteam spera să aflu ceva în sihăstria în care trăiam.

Am scris Apelul într-o transă furibundă, noaptea, timp de aproape o lună, în chilioara mea de la CAP Izbiceni (de fapt, “camera oficială” a CAP-ului, aflată în podul sediului acestei unităţi, o fostă casă boierească a familiei Rioşanu, naţionalizată la 11 iunie 1948, actualmente restituită moştenitorilor foştilor proprietari sau cumpărată, nu știu prea exact, de cineva – avp), în completă izolare de oricine (nu coboram decât pt a-mi procura un minim de hrană sau informaţii de serviciu) ; seara, după ce pleca toata lumea, îi ceream paznicului să-mi aducă maşina de scris în pod, căci am de bătut nişte acte importante, n’aşa? iar după ce nea Stancu închidea uşa (sau nea Coderie, căci erau doi paznici de noapte, care făceau cu rândul), începeam să “trag” la mitraliera tip Consul. Despre isprăvile Solidaritaţii n-am auzit decât prin noiembrie 1980, dacă nu chiar mai târziu.

Imediat după ce am finalizat Apelul (la începutul lui octombrie 1980), am plecat la Bucureşti spre a colecta semnături. In ce priveşte modalitatea propriu-zisă de scoatere peste graniţă a documentului, mărturisesc sincer că nu mă gândisem până atunci la aşa-ceva: febrilitatea de care eram bulversat depăşea cu mult, în acele momente, luciditatea mea. Mi-am amintit totuşi (înainte de a porni spre Bucureşti) că un prieten scriitor din Piteşti, Călin Vlasie (actualul patron al editurii “Paralela 45″), îmi spusese odată că dacă aş avea ceva de trimis dincolo (de exemplu o carte) aş putea-o face printr-un cunoscut de încredere de-al său. In privinţa semnăturilor, nu-mi făceam griji ; deşi încă nu ştiam cu precizie la cine voi merge pentru adeziuni, eram sigur că pânâ la urma voi aduna destule; Paul Goma nu avusese nici el prea multe, la început, iar demersul său ar fi apărut, la rigoare, ca o grenadă de manevră, în comparaţie cu bombarda noastră.

Luni, 6 octombrie 1980, orele 20,30 trecute fix, n’aşa? am intrat în incinta Casei Studenţilor din Bucureşti (fostă “Grigore Preoteasa”, de pe Plevnei, în spatele Operei Române – vezi foto din headerul topicului), cu gândul sa tatonez printre membrii Cenaclului de Luni (1) Am aflat însă că şedinţa din seara aceea a cenaclului se contramandase (din nu ştiu ce motiv), sau cel puţin aşa am înteles eu de la un lunedist pe care îl contactasem în prealabil (acum îmi amintesc că “lunedistul” fusese chiar dl Manolescu, care mi-a spus la telefon că el e bolnav, dar că ăsta nu e un motiv ca să nu ţinem cenaclul, dacă vrem – avp), lucru de care bucureştenii grupului aveau cunoştiinţă, probabil, aşa că, desi am mai aşteptat vreo jumătate de oră, n-a mai venit nici un cenaclist important, în afara celor câţiva din caracudă, pe care-i găsisem deja acolo. Printre aceştia, l-am recunoscut şi pe unul, Istrate, un tip cu care nu vorbisem absolut niciodată până la data aia, dar care îmi plăcuse atunci când, la o ședință de Cenaclu, se referise (în premiera lunedistă) la textitatea Poemului de oţel” şi debitase şi alte sagacităţi simpatice. Fără să stau prea mult pe gânduri, am extras din diplomatul de vinilin un exemplar al Apelului şi m-am prezentat cu el în faţa ipochimenului : “Istrate, fii atent ! Nu pune întrebări inutile ! Ia colea aceste hârtii, citeşte-le, vezi ce-i de făcut cu ele, dar mâine, 7 octombrie 80, orele 15 fix sau cand îţi convine, mi le aduci, semnate de tine sau ba, la ceas la Universitate, de acord ?”. Uluit-amuzat, Istrate mi-a răspuns “Da !” , şi cu asta basta (2) Pe urmă, a venit amicul Romulus Brâncoveanu (universitarul şi politologul de azi), cenaclist de prima mână şi student (pe atunci) la Filosofie, la care (după ce mai întâi ne-am dixtrat într-un restaurant de pe lângă Casa Centrală a Armatei, unde am tras și-o poză, pe care însă n-am mai recuperat-o de la fotograful ambulant) am mas în noaptea aceea. Romică – aşa îi ziceau amicii – statea la gazdă, într-un spaţiu de 2/1, aşa că nu pot să-mi închipui cum dreak voi fi încăput io acolo, în afară de faptul că mai trebuia să stea şi el.  Bineînţeles că noaptea n-am făcut decât să întoarcem Apelu’ pe toate părţile  şi să evaluăm perspectivele acţiunii. Romulus era gata să parieze că nu voi gasi niciun nebun care să semneze, căci să nu uit a preciza că el, atunci când l-am întrebat dacă merge cu mine, a refuzat îngrozit… oops.

A doua zi, după ce ne-am vânturat câteva ceasuri prin oraş, iar apoi pe culuarele Filosofiei, am poposit, la orele 18 fix, la Madame Candrea (restaurantul scriitorilor, din Casa Monteoru). Aci ne-am întâlnit cu Angela Marinescu & Sergiu Filip (Paul Daian, cum se numeşte poetul ce face deliciul snobilimii de la bookfest-uri, cu cocoşul si goarna sa – avp), pe care îi contactasem în prealabil prin telefon, şi ne-am aşezat la o masă chiar în mijlocul sălii.  La 19 şi un minut, constatând că Istrate al meu (cenaclistul pe care îl aşteptasem la ceas la Universitate, așa cum convenisem, însă în zadar) se află deja în mare întârziere, am scos din servietă primul exemplar al Apelului (semnat : Viorel Padina) şi l-am înmânat poetissimei Angela Marinescu : “Citeşte şi dă-l mai departe !”, i-am zis.  După ce a citit, Angela Marinescu mi-a cerut un pix şi a semnat !… Sergiu Filip, după ce a văzut şi el despre ce-i vorba, a vrut de asemenea să semneze, dar a fost oprit de Angela : “Tu nu !” (cică pentru că avea “legitimaţie” cu banderola roșie, de bolnav psihic…ups). Atenţia enoriaşilor de la bisericuţele literare din jur era deja fixată spre masa noastră, unde Angela Marinescu se străduia să-l convingă pe Sergiu Filip să NU semneze, iar Romulus Brâncoveanu nu ne scotea din aventurieri, sinucigaşi, nebuni etc., aproape în gura mare. Ne-am uitat în jur, să vedem la cine am mai putea apela. Trebuie să spun, de altfel, că bomba era plină ochi de scriitori contemporani, inclusiv de mulţi dintre cei ce astăzi sunt glorificaţi ca victime, n’aşa? ale ceauşeştilor (Fănuş Neagu, Dinescu şi gaşca erau de faţă, evident), dar care pe vremea aia, deoarece încă nu-şi descoperiseră vâna decembristă, se supuneau supliciului de a publica, nefericiţii, cărţi după cărţi, iar ca să-şi exorcizeze stressul enorm indus de Cabinetul Doi, dădeau cu undiţa, străveri întregi, în balta de la Mogosoaia (unde se afla una dintre Casele de Odihnă ale Scriitorilor). „Uite colo un tip – ne-a zis Angela -, mă duc la el !” N-am reţinut cum îl chema pe ins (era redactor la Contemporanul, par-mi-se) (3), dar dupa un timp a venit cu Angela Marinescu la masa noastra şi mi s-a adresat : „Dle, chestia îmi place, dar ce garanţie am că va ajunge dincolo ?”. „Dle, i-am raspuns, înţepat, chestia e dacă semnezi ori nu, restul nu te priveşte pe dta !”. „In acest caz, nu semnez !” a replicat omul, iar în timp ce se ridica a adăugat : „Păcat, ţi-aş fi putut aduce şi alte semnături serioase !”. „Nu-i nimic !” i-am zâmbit. Angela Marinescu s-a arătat excedată de modul în care îi respinsesem protejatu’. „Si apoi – s-a răstit poeta la mine -, dacă tot ne vei fi lider, nu crezi că ar trebui să te mai tunzi, c’aşa nici nu se ştie ce sex ai!”.

Atunci l-am zărit ceva mai încolo pe Eugen Suciu, un băiat ce tocmai scosese o primă carte de succes şi în care însuşi Ion Caraion văzuse o posibilă traiectorie a Poetului (4) ; îl cunoşteam pe Suciu de la inevitabilul Cenaclu de Luni, unde apăruse de câteva ori în compania Angelei Marinescu (dar acum erau certaţi, înţelesesem). Am luat Apelul, m-am dus la Suciu, l-am bătut pe umăr şi i-am zis : „Ia și citeste !”. „Eroare!” m-a întâmpinat Angela Marinescu, când am revenit. „Las’ pe mine!” am zâmbit. Trăgând cu ochiul spre masa lui Suciu, am văzut că toţi cei de acolo ( Dan Arsenie, Petru Romosan şi prietena lui Suciu, pe care nu ştiu cum o chema) citeau Apelul. Dupa 10 minute, m-am dus la Suciu, iar acesta mi-a întins textul peste umăr, fără măcar să se întoarcă : îl semnase ! „Extraordinar!” a murmurat Angela, iar Sergiu Filip: „Asta da semnătură !” şi a semnat şi el (Angela n-a mai zis nimic). Am certitudinea că în acel moment jumătate din bombă (şi erau poate şi 50 de inşi acolo) bănuia deja ce se întâmplă. M-am întors c-un zâmbet larg către Romulus : „Tu ce mai aştepţi ?”, la care Romică s-a ridicat înfrigurat, dar imediat s-a aşezat : „Sunteţi nebuni !” a exclamat, privindu-ne înveselit şi speriat.

Cei patru de la masa lui Suciu ieşiseră şi ne-am luat după ei. Ne-am oprit alături, la restaurantul „Podgoria”, pentru sfat (5). Angela Marinescu (aparent fără nici o pricină) era însă pornită rău pe mine. Nu stiu ce naiba i-am zis la un moment dat lui Sergiu, căci poeta, ca o leoaică, mi-a sărit în cap cu un set de cuvinte indescriptibile… ups. Mi-a cerut să-i șterg „imediat” de pe listă, pe ea și pe amantu-său (Sergiu); acesta însă îmi făcea semn cu ochiul ca să n-o bag în seamă. La masa noastră a venit la un moment dat Tudor George, faimosu’ “Ahoe”, pe care îl lăsasem la Madame Candrea strigându-şi sloganul de pomină (“Ahoe!) şi alte lozinci anticeauşiste în gura mare, suit burlesc pe mese, dar evident că nimeni nu se speria de aiaste strigări înfricoşătoare, fiindcă, se pare, toţi ştiau sau credeau că tipul era un provocator. Sosind la masa noastră, Ahoe s-a prezentat zgomotos şi teatral, atrăgând atenţia contrariată a întregului local, apoi s-a întors expres către mine : „Domnul ? – zice -, n-am reţinut numele… !” „Lasă, i-am replicat, nu contează. Noi ştim că tu eşti Ahoe, şi cu asta basta.” „Domnu’ – ricanează Ahoe – arată ca un nobil indian furios… !” Atunci ne-am ridicat să plecăm. Spre ieşire (dar aflându-ne încă în local), Eugen Suciu s-a izbit deodată de un tip, pe care l-a înşfăcat una-doua de guler şi i-a strigat : “Ce vrei, bă, securist împuţit ?! Aţi şi aflat ?!”, dar, la intervenţia lui Romoşan şi Arsenie, l-a lăsat în pace. Omul (că o fi fost sau nu securist, habar n-am) rămăsese ca şi blocat. Am profitat de învălmăşeală şi i-am pasat diplomatul lui Romulus Brâncoveanu, şoptindu-i: “Fugi acasă! Ne întâlnim mâine, la 7, la Drept, în faţa bufetului !”. Romulus a luat geanta şi a tulit-o, iar eu, Suciu, prietena acestuia, Arsenie şi Romoşan am pornit-o din nou spre Casa Scriitorilor, în timp ce Angela şi Sergiu s-au retras discret. Spiritele erau încinse !

(va urma)

Note şi documente:

(1) Este interesant că în nota informativă semnată “Nicu”,  acesta – un fost coleg de la UJCAP Olt – spune că a mers cu mine pe tren, de la Slatina la Bucureşti, însă pe 5 octombrie 1980, nu pe 6 octombrie, ceea ce n-ar fi fost posibil, întruct 5 octombrie 1980 a căzut într-o duminică, iar el spune că-n ziua aceea tocmai ne încasasem mălaiul lunar;  or,  casieria UJCAP nu funcţiona duminica, iar asta înseamnă că întâmplarea relatată de „NICU” a fost luni, 6 octombrie, sau altădată. Poezia despre care vorbeşte “Nicu” acolo (azi, probabil, judecător sau procuror pe undeva, prin “Sistem”) este “Despre hipnotizori“, denumită iniţial “Declaraţie” şi inspirată dintr-un fapt real de care am luat cunoştinţă în timpul practicii studenţeşti la procuratura sectorului 5 :

nicu 1nicu 2

(2) Iată cum descrie Istrate însuşi evenimentul, în denunţul pe care l-a făcut ad-hoc, ca orişice „cetăţean vigilent” (curios că pe cetăţeanul ista fetele de la CNSAS nu l-au anonimizat…oops) :

istrate 1istrate 2(3) Dintr-o notă informativă a sursei  “Sorin” (Sergiu Filip) – “din legătura serviciului 7” – aflăm că persoana se numea Gatea şi lucra la secţia ştiinţifică a revistei Contemporanul ; putem observa de asemenea  cu câtă acribie scrie sursa despre numere de telefon, de străzi şi de apartamente, sau despre boala pretinei sale, Angela M., helas. În ce mă priveşte, aş fi curios să aflu azi de la sursă care anume erau simptomele de bolnav psihic pe care le exibam pe-atunci (dar nu faptul că am avut un curaj nebunesc, aloo 🙂 ), mai ales că aprecierile vin de la doi “experţi”: de la Angela M. , ea însăşi “bolnavă psihic”, aşa cum o încondeia sursa iubită,  cum ar veni, şi de la “sursă”, despre care iubita sa ne spunea pe-atunci public că e bolnav psihic cu carnet…oops. De altfel, amândoi “bolnavii” ăştia psihici, care au mâncat o pâine bună de pe urma “handicapului” lor, erau sănătoşi tun, pe vremea aia, dar o făceau zeloşi pe nebunii, fiindcă aşa îi puteau impresiona mai uşor nu doar pe naivul domn Manolescu, ce-i credita ca pe nişte poeţi valoroşi, deşi – sau tocmai de aia, păi cum dreaq – cam sonaţi, dar şi  pe variile  obiective poeticeşti ce se perindau pe la Madam Candrea (unde cei doi erau stâlpii cafenelei, ca şi alţii, zi de zi), ce puteau cădea astfel mai uşor  – mai ales dacă erau provinciali…ups – în plasa de păianjen a tovarăşilor din legătură, nu spui ţine, persoane însemnate, păi cum reaq :

prima sursurare despre Apel -1prima sursurare despre Apel - 2(4) Hazos – dacă nu bizar – e faptul că după “revoluţie” Eugen Suciu a devenit patron al restaurantului unde au avut loc întâmplările de pomină (“Madam Candrea“), iar apoi şi al restaurantului din subsolul Muzeului Literaturii Române. Declaraţia lui Suciu – declaraţie, nu notă informativă, aloo – va apărea la dosar în decembrie 1980, ca şi a lui Romulus Brâncoveanu, de altfel. Însă toate la timpul lor.

(5) Cine crede că momentele alea  istorice – despre care am citit cu toţii prin cărţi – nu pot avea decât un look solemn ori pompos, iar nu aspectul  cam flușturatic al unei conjuraţii între nişte poesei cheflii, e invitat să ia aminte cum descrie Ion Ghica naşterea celebrei “Frăţii” (ce va fi  fost sufletul revoluţiei române de la 1848 şi-al Unirii de la 1856), într-o scrisoare către Vasile Alecsandri : “Într-o noapte, prin culesul viilor, pe la 1843, pe când lumina lunii începea a se contopi în razele dimineţii şi ajunsesem în dreptul caselor lui Simeon Marcovici, după un mic sfat între noi doi (Ion Ghica şi Nicolae Bălcescu – avp), în răspântii, în loc s-o luăm la deal pe la Oteteleşanu să eşim la mine acasă, ne-am hotărât să urmăm pe strada Brezoianu, să ieşim la Mihai-Vodă, şi d-acolo s-o apucăm spre Filaret, să ne ducem să dejunăm cu câte o pereche de cârnaţi trandafiri şi un pahar de must. Ne apropiasem de biserica Sfinţii Apostoli, când întâlnim în cale pe căpitanul Tell, mergând spre cazarma dela Mihai-Vodă ; şi ne luăm câteşi trei pe drum înainte pe subt Mitropolie, la viile din deal. Cu cât ne suiam pe coastă, cu atât vorbirea noastră devenea mai aprinsă. Subiectul discuţiunii era acel de toate zilele şi de toate serile. Ne imputam unul altuia lipsa de patriotism şi de energie ; ne făceam răspunzători de starea nenorocită şi umilită a ţării, aşa că la întoarcerea noastră în vale la fântână jurasem să ne consacrăm patriei cu trupul şi cu sufletul, ne legasem fraţi de cruce şi, ca fiecare din noi trei să se supue, cu pericolul vieţii şi al averii, la hotărârile celorlalţi doi ; chiar în ziua aceea ne-am adunat de am alcătuit statutele şi regulamentele Frăţiei.” Exempli gratia

Advertisements

Comments are closed.