1 – Cum a început

In iulie 1979, absolveam Dreptul bucureştean (1) având în buzunar o repartiţie guvernamentală către CUASC Izbiceni (2), judeţul Olt. Alesesem această repartiţie deoarece la Izbiceni eram ca şi acasa (30 de km est de Gura Padinii, localitatea natală) şi, în afară de asta, natura serviciului mi-ar fi permis să mă dedic în relativă linişte creaţiei literare, pe care am considerat-o dintotdeauna menirea mea principală pe acest pamânt și în care obţinusem, până în acel moment, unele succese la Cenaclul de luni, alături de primicerii optzecişti (3). Ar fi desigur fastidios să relatez acum (4) în detaliu viaţa la ţară pe care am petrecut-o la Izbiceni, din 3 septembrie 1979 (data prezentării la post) şi până în 7 octombrie 1980, când activitatea mea duşmănoasă a atins o primă culme, ca să zic aşa. Vă puteţi imagina şi singuri ce se  poate întâmpla  atunci când un factor exoterm (să-i zicem “creatorul”, dimpreună cu Nietzsche) pătrunde într-un mediu îngheţat de un ism oarecare: socialism, colectivism sau naiba ştie ce altceva. Să spun doar că rezistenţa mea a debutat într-adevar la Izbiceni, jud. Olt, tocmai într-un asemenea mediu glacial, ca să zic aşa. Nu faptul că am locuit o iarnă întreagă într-o încăpere fără foc mă determină acum să spun că am trăit în frig. Student fiind şi eliminat un an din facultate şi deci din cămin (din motive pe care nici azi nu le cunosc prea bine), am dormit câteva zile hibernale pur şi simplu în Cismigiu, pe o bancă din parc, împreuna cu un coleg de necazuri, dar nu ne-am văicărit. Nici de mâncare nu aveam a mă plânge la Izbiceni, deşi, vezi bine, aceasta nu era după reţetar ; căci la poetu’ Nichita, altădată, stăteam uneori şi 24 de ore în şir, nemâncaţi, doar cu o sticlă de votka (Wiborova) şi cu tutun (Golden Deer) pe masă, literalmente de vorbă. Cei ce au fost vreodată tineri cunosc, desigur, că la juneţe nu casa şi masa tihnită contează, ci un lucru pe care maturii îl înţeleg, din păcate, pe măsura ce înaintează in vârstă, din ce în ce mai puţin : libertatea. Or, la Izbiceni, nu eram liber, – asta e. Lipsa de libertate o resimţeam acut, de la salariul de mizerie, care îmi cenzura orice posibilitate de a visa material, vba ceea, şi până la limbajul de lemn socialist, de care eram constrâns să mă folosesc în relaţiile de serviciu şi în contactele cu cei din jur. Intelegeam, iacată, cu repeziciune, că până atunci eu trăisem ca un fluture în crisalida sa. Viaţa mea de student se confundase de fapt cu amiciţia literară în care mă aflasem prins timp de mai mulţi ani, viaţă felixită în felul ei, fiindcă era compusă din faptele şi vorbele unor inşi superinteligenţi, ce pot crea iluzia libertăţii chiar şi în cea mai cruntă puşcărie. Fusesem amăgit, deci. Iar Izbiceniu’ venea acum să-mi dea cu realitatea sa (despre care curând aveam să-mi dau seama că e realitatea unei întregi ţări) peste gură.

Cum anume fu realitatea Iepocii n-o sa vă spun io acuma : citiţi istoria vremii (când se va scrie…) Revolta mea (ca să mă fixez la obiectul prezentelor însemnări) faţă de această specie infernală (Iepoca) s-a manifestat iniţial într-un mod destul de benign, sub forma unor scrisori pipărate ca aluzie, pe care le expediam din Izbiceni lui Nicolae Manolescu, la Bucureşti, şi altor prieteni literari. Ab Jove principium.

Intr-o zi din primăvara lui 1980, taică-meu mi-a relatat spusele unui cetăţean din Gura Padinii, care îl informase confidenţial cum că un securist de la cea mai apropiată unitate de resort (Securitatea Corabia) se interesase prin sat despre persoana mea, printre altele şi dacă am sau nu maşină de scris (misivele mele către N.Manolescu erau redactate la maşina de scris a CAP-ului Izbiceni, să nu uit a preciza) (5). Bineînțeles că ştirea, departe de a mă speria, n-a facut decât să mă îndârjească. Descopeream, jignit în idealismu’ meu funciar, o nouă mârşăvie a Infamului : violarea secretului corespondenţei. Dispreţul copilăros pe care îl avusesem până atunci faţă de Regim năpârli în oroare. Pătrundea în mine (crescând gradat) ideea că agresiunilor de tot felul pe care Regimul le înfăptuia contra noastră nu li se putea răspunde, în mod serios, decât prin contralovituri. In fond, cine mama dracului se credea acest Regim ? Nu-ţi trebuia multă minte ca să-ţi dai seama că monstruozitatea Regimului şi relele ce decurgeau din acesta – dincolo de strâmbătatea naturală a Masismului – se datorau faptului că în capu’ trebii, la conducerea ţării, se afla o liotă de indivizi inculţi şi bădărani. Foştii codaşi ai claselor primare, a căror prostie înnăscută era denumită origine sănătoasă, ajunseseră să dicteze unui popor de milioane de suflete, şi asta în secolul 20, într-o Europă hipercivilizată.

Noul stadiu al opoziţiei mele s-a reflectat prompt în conţinutul epistolelor către N. Manolescu, din ce în ce mai dure. De fapt, ştiind de-acum că aceste scrisori sunt interceptate, eu ma adresam direct patronilor Siguranţei, sub pretextul că vbesc cu-ai mei corespondenţi (care de altfel nu mi-au răspuns niciodată, cu excepţia lui Călin Vlasie din Piteşti şi a lui Emil Hurezeanu din Sibiu). Ca să-l feresc pe Manolescu de neplăceri, am mers la el la Filologie şi l-am avertizat că scrisorile ce i le adresam (şi care formau majoritatea epistolelor mele) sunt citite şi-n altă parte, şi dacă în aceste condiţii mai pot totuşi să-i scriu. Manolescu a râs și a exclamat : “Ei, şi ? Lasă-i să vină să mă întrebe despre ele, căci atunci o să-i întreb şi eu : De unde stiţi ?!”. In fine, N.Manolescu a fost de acord să-i scriu în continuare, dar m-a rugat să-i fac misive simple, nerecomandate, şi şi-a cerut scuze, în acelaşi timp, că nu va putea să-mi răspundă, fiind foarte ocupat. Eu însă eram mulţumit că pot să dialoghez cu cerberii puterii, în mod deschis, n’aşa ?, prin intermediul unei adrese de prestigiu. Imi făceam iluzia că voi fi oarecum înţeles, n-așa?, fiindcă io am crezut tot timpul (trebuie să marturisesc) că ofiţerii de securitate erau oameni inteligenţi şi, într-un anume fel, de caracter. Acum (în ianuarie 1990, cand am început să scriu aceste înseamnări – avp), după ce l-am văzut şi l-am auzit pe Tudor Postelnicu, patronul lor cel mai mare în perioada întâmplărilor mele, îmi dau seama că mă înşelasem în privinţa caracterului băieţilor ; cât despre inteligenţă, am priceput că era mai mult o abilitate plină de vicleşug şi cam grosieră, în absenţa unui finisaj cultural cât de cât umanist.

Revolta mea tindea deci să debordeze marginile fatal limitate ale unui simplu plic. Prin iunie-iulie 1980, debuta în mine ideea unei acţiuni publice contra Molohului masist, deşi încă nu ştiam precis ce voi face. Am început să tatonez pe ici-colo, printre prieteni şi cunoscuţi de încredere, dacă la o adică ar merge alături de mine într-o anumită chestie. “Ce chestie ?” eram întrebat, iar faptul că răspunsul meu nu era clar în detaliu i-a îndepărtat pe unii ab initio. Probabil că impresia pe care o produceam era aceea a unui personaj sub mare presiune, dar tocmai de aceea “periculos”, imprevizibil. Or, ei  – cuminţii pământului – nu aveau nevoie de un tip care să răcnească adevarul gol-goluţ (îl ştiau cu toţii, vezi bine), ci de cineva care să le propună o acţiune rezonabilă şi nu prea riscantă în fond (ceva în genul protestului semnat de cei 18 tineri scriitori în decembrie 1989, de exemplu). Dar psyche al meu, otrăvit la culme de hâda realitate, şi liber de femeie, casă, masă ori situaţie (pe vremea aia becheream), nu mai era dispus la nici un fel de diplomaticale! In consecinţă, am pornit să compun, prin august-septembrie 1980, un material hiperdur, în care atacam totul : Occidentul, pentru faptul de a ne fi abandonat, cinsimul iresponsabil al “destinderii”, Ortodoxismul, cu perversul său adagiu “orice Imparatie este de la D-zeu”  (chiar dacă vine prin Dracu, adaug eu acum), inumanul Lagăr Socialist, utopia criminală a Colectivismului, monstruosul “om nou” precum şi, bineînţeles, Comitetul Politic Executiv. Materialul (intitulat Apel către Europa” și destinat să ajungă, într-un fel sau altul, la Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa, de la Madrid) îl puteţi citi aici: :arrow:

(va urma)

++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++

Note şi documente:

(1) Am intrat la Facultatea de Drept din București, cursuri de zi, în 1972 și am absolvit-o în 1979, după o exmatriculare cu trimitere în producție și alte peripeții despre care voi povesti altădată.

(2) CUASC însemna Consiliul Unic Agroindustrial de Stat şi Cooperatist, o asociaţie juridică dintre CAP-urile şi IAS-urile din zonă. La data respectivă, din CUASC Izbiceni făceau parte CAP-urile din Potlogeni, Tia-Mare, Izbiceni și Giuvărăşti, comune ce se înşiră una după alta pe malul drept al Oltului (spre vărsarea acestuia în Dunăre), iar unitatea centrală a CUASC, semnatară a statului meu de plată, era CAP Izbiceni, avându-l ca președinte pe celebrul Moș Zarcu, de două ori Erou al Muncii Socialiste.

(3) Opera mea principală (dintre cele finalizate, căci în stadiul de șantier aveam mai multe) era Poemul de oţel.

(4) “Acum” însemnă ianuarie 1990, când am început să scriu aceste însemnări şi să le public în Glasul Adevărului din Slatina (e curios că astfel de „glasuri ale adevărului” au apărut brusc în multe alte capitale de judeţ, precum ciupercile după ploaie, imediat după “revoluţie”, de unde se vede că au fost dirijate dintr-un centru de diversiune unic). Redactorul-şef al ziarului (fostul oficios al comitetului judeţean de partid, „Oltul”) cunoştea bine povestea mea cu Securitatea, întrucât la un moment dat fusese solicitat de colonelul Raţiu să mă ajute să-mi public poeziile  în presa locală, ca să mă potolesc naiba odată şi să nu-i mai creez probleme tocmai lui, şefului securităţii Judeţului Sfânt, cum ar veni…oops. Omul, pe nume Aurel Gagiu, după ce faţă de securişti a zis că o să vadă ce poate face, când m-a întâlnit peste vreo câteva zile pe stradă – era în 1981-82, să nu uităm -, mi-a şoptit că-i place foarte mult poezia mea, dar că să nu-mi fac iluzia, cumva, că mă va putea publica la biata sa gazetă de partid cu acele texte. În redacţia “Oltului” din vremea respectivă lucra şi Victor Ursu, tatăl lui Adrian Ursu (Ursu-senior reprezentând de altfel ziarul la şedinţa de condamnare publică a mea, din 19 octombrie 1981, despre care voi relata la timpul potrivit).

(5) În documentul reprodus mai jos puteţi citi Planul de Măsuri pe care Secu şi-l făcuse deja contra mea, la data de 5 sept.1980, deci cu o lună înainte ca eu să lansez bomba Apelului către Europa, pe 7 octombrie 1980 ! (:shock:) Să mai spună cineva că securiştii nu aveau dreptate – din punctul lor de vedere, evident – să-l ia la ochi pe orice nemulţumit al vremii (care putea deveni oricând o bombă cu ceas şi să le explodeze-n nas, când le era lumea mai dragă). De altfel tocmai prevederea de care a dat dovadă Securitatea Olt în speţă şi înăbuşirea în faşă a imensului scandal ce-ar fi putut deveni “Apelul către Europa”, în perioada când în Polonia apăruse “Solidaritatea” lui Walesa, îl vor promova apoi pe colonelul Gh.Raţiu ca şef al Direcţiei I (informaţii interne, disidenţi) din Departamentul Securităţii Statului, funcţie în care l-a prins şi “revoluţia” (col. Raţiu a fost ofiţer de serviciu pe întreg Ministerul de Interne, în zilele de 21-22 decembrie 89, fiind omul din ordinul căruia s-au deschis porţile Televiziunii, unde se va desfășura „revoluţia în direct”).

plan de masuri - p.1plan de masuri - p.2plan de masuri - p.3

Advertisements

Comments are closed.